Eseu despre luciditate – José Saramago

Eseu despre luciditate, de José Saramago (sursa foto)

Ed. Polirom, 2008, 385 pag., traducere de Georgiana Bărbulescu

Original: „Ensaio sobre a Lucidez”, 2004 | Țara: Portugalia

În caz că nu erați la curent, Eseu despre luciditate este o continuare a romanului Eseu despre orbire, despre care am vorbit pe blog. Cel mai bine ar fi ca cele două cărți să fie citite în ordine, chiar dacă romanul de față stă pe propriile picioare, iar înțelegerea lui nu depinde foarte mult de primul. Însă anumite fraze care fac trimiteri subtile la epidemia de orbire vor trece neobservate sau nu vor fi înțelese pe deplin, iar finalul nu va mai avea același impact fără a cunoaște rolul și semnificația-simbol pe care le îndeplinesc soția doctorului sau primul om care a orbit, personaje readuse în miezul acțiunii din Eseu despre luciditate. 

Saramago revizitează orașul – fără nume și fără o ancorare certă în timp și în spațiu – în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. Atunci, rațiunea și umanitatea au fost puse la încercare, căci tot ce poate fi mai primitiv și mai josnic în ființa umană a ieșit la iveală. Acum, orașul-capitală este amfiteatrul unor noi întâmplări ieșite din comun: la scrutinul general, un procent covârșitor al populației a votat în alb. Nu e vorba de voturi nule sau abțineri, ci de voturi în alb, care aruncă guvernul într-o situație fără precedent. Sute de mii de oameni, care nu par înțeleși în prealabil, nici hipnotizați în masă, nici manipulați de vreo organizație anarhistă, toți acești oameni și-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna din variantele politice care le stau la dispoziție, într-un protest pașnic al nemulțumirii și al lipsei de opțiune.

Nu aș fi crezut că o poveste-parabolă cu tentă politică m-ar putea interesa atât de mult, dar iată că José Saramago, cu stilul său aparte, a reușit să mă țină în priză pentru a afla deznodământul acestei istorii stranii. Eseu despre luciditate oferă o experiență mai puțin intensă decât predecesorul său, însă nu mai puțin memorabilă. Pot spune că, de data asta, povestea m-a atins mai degrabă la nivel intelectual decât emoțional. Nu mai asistăm la scenele crunte din Eseu despre orbire, însă regăsim nedreptăți din belșug, de data aceasta din partea guvernului, care născocește tot felul de represalii pentru a frânge voința oamenilor care au votat în alb – albicioșii, cum sunt numiți peiorativ. 

Cu toate că votul în alb este un drept constituțional, iată că el își pierde legalitatea când este utilizat în exces, devenind – în ochii celor care dețin puterea – o mișcare subversivă, o revoltă care atentează la stabilitatea sistemului. Văzându-și autoritatea subminată, sistemul se răzbună și pedepsește, dar o face fără o judecată solidă și de necombătut. Democrația își arată colții de dictatură, călcând în picioare dreptatea și libertatea pe care ar fi trebuit să le apere. 

Toată suferința voastră va fi inutilă, zadarnică toată încăpățânarea voastră, și atunci veți înțelege, prea târziu, că drepturile sunt integral drepturi numai în cuvintele cu care au fost enunțate și pe bucata de hârtie pe care au fost consemnate, fie ea o constituție, o lege sau un regulament oarecare, veți înțelege, convinși, să dea domnul, că aplicarea lor fără măsură, nesocotită, ar putea produce convulsii și în societatea cea mai solid constituită, veți înțelege, în sfârșit, că bunul-simț comun ordonă să le luăm ca simplu simbol a ceea ce ar putea fi, dacă ar fi, și niciodată ca realitatea sa efectivă și posibilă. (pag. 117)

O mare parte a romanului se concentrează asupra dezbaterilor și a măsurilor luate de guvern pentru a ieși din acest impas fără precedent. Șeful statului, prim-ministrul și diverși miniștri complotează pentru a găsi cele mai eficiente soluții, recurgând adeseori la subterfugii care încalcă legile – ba apelează chiar și la măsuri opresive tipice unei dictaturi. Cei mai lucizi dintre politicieni recunosc paradoxul situației, căci, în lumina represaliilor și a nedreptăților care urmează, se dovedește că absența votul de încredere din partea alegătorilor este pe deplin justificată. 

Întărirea puterii se face prin tăierea capetelor înainte de a începe să gândească, dar se mai poate aplica această regulă în situația de față? Guvernul caută capul răutăților, persoana sau organizația care se află în spatele votului în alb, capul teniei pe care trebuie să-l distrugă înainte de a-și multiplica inelele. Dar oare nu se înșală politicienii, iar tenia este în realitate o hidră, cu mii de capete imposibil de tăiat? Ar recurge ei la un genocid pentru a restabili ordinea?

Este extraordinar să observi cum sute de mii de oameni se comportă asemenea unui organism singular, cu o unică minte și o unică voință, cum gesturile sunt replicate la nivelul întregii comunități, ca și cum oamenii au băut dintr-o fântână a lucidității și a echității, care le-a adus un consens ideologic nemaiîntâlnit.

Spre deosebire de armonia și consensul care au pus stăpânire pe votanți, membrii guvernului se sapă reciproc, într-o bătălie a orgoliilor care te determină să-i privești cu dispreț. Măcinați de invidie și ranchiună, pândindu-și unul altuia mișcările greșite, ei iau decizii proaste și trec cu vederea consecințele acțiunilor lor. Deși unele întâmplări sunt ilare, nu poți să te amuzi la nesfârșit de neglijențele politicienilor, fiindcă în final ei recurg la orice modalitate pentru a nu pierde puterea pe care o dețin. Ministrul de Interne, îndeosebi, este angrenat cu înverșunare în bătălia cu albicioșii, călcând fără mustrări de conștiință toate normele democrației pentru a-și atinge scopul. 

Lectura acestui roman mi-a lăsat senzația că asist la un reportaj în direct, asamblat de scriitorul-reporter a cărui prezență se face simțită pe tot parcursul cărții; este însă un reportaj atipic pentru uzanțele presei, cu un fir narativ dens și alambicat, care se ramifică în multiple divagații. De multe ori, am pierdut legătura dintre subiect și predicatul ascuns în narațiune după zeci de cotituri, dar, hei, acesta este Saramago – ori îl iubești, ori îl ocolești. Pe parcursul romanului, însuși autorul face referire la lentoarea acțiunii și la lipsa descrierii ambientului, supunându-se de bunăvoie unei analize critice sub lupa lucidității.

Alte romane de Saramago despre care am scris pe blog:

Eseu despre orbire

Intermitențele morții