Eseu despre luciditate - José Saramago

duminică, 13 iulie 2014


Pentru cei care nu știu, Eseu despre luciditate este o continuare a romanului Eseu despre orbire, despre care am vorbit aici. Cel mai indicat ar fi ca cele două cărți să fie citite în ordine, chiar dacă romanul de față funcționează și de sine stătător, iar înțelegerea lui nu depinde foarte mult de primul. Totuși, anumite fraze care fac trimiteri subtile la epidemia de orbire vor trece neobservate sau neînțelese, iar finalul nu va mai avea același impact fără a cunoaște pe deplin rolul și semnificația-simbol pe care le îndeplinesc soția doctorului sau primul om care a orbit, personaje care sunt readuse în miezul acțiunii din Eseu despre luciditate

Saramago revizitează orașul - fără nume și fără o ancorare certă în timp și în spațiu - în care s-a petrecut misterioasa orbire în masă, în urmă cu patru ani. Atunci, rațiunea și umanitatea au fost puse la încercare, căci tot ce poate fi mai primitiv și mai josnic în ființa umană a ieșit la iveală. Acum, orașul-capitală al țării este amfiteatrul unor noi întâmplări ieșite din comun: la scrutinul general, un procent covârșitor al populației a votat în alb. Nu voturi nule sau abțineri, ci voturi în alb, care aruncă guvernul într-o situație fără precedent. Sute de mii de oameni, care nu par înțeleși în prealabil, nici hipnotizați în masă, nici manipulați de vreo organizație anarhistă, cu toții și-au exercitat dreptul legal de a nu alege niciuna din variantele politice și sociale care le stau la dispoziție, într-un protest pașnic al nemulțumirii și al lipsei de opțiune.

Nu credeam că o poveste-parabolă cu tentă politică mă va interesa atât de mult, dar iată că José Saramago, cu stilul său aparte, a reușit să mă țină în priză pentru a afla deznodământul acestei istorii stranii. Eseu despre luciditate este un roman mai puțin intens decât predecesorul său, dar nu mai puțin memorabil. Povestea, pe care am citit-o mai mult captivată decât răscolită, m-a atins mai degrabă ideologic decât sufletește. Nu mai asistăm la scenele crunte din Eseu despre orbire, însă avem nedreptăți din belșug, de data aceasta din partea guvernului, care născocește tot felul de represalii pentru a frânge voința oamenilor care au votat în alb - albicioșii, cum sunt numiți peiorativ. 

Deși votul în alb este un drept constituțional, iată că el își pierde legalitatea când este utilizat în exces, devenind - în ochii celor care dețin puterea - o mișcare subversivă, o revoltă care atentează la stabilitatea sistemului. Văzându-și autoritatea subminată, sistemul se răzbună și pedepsește, dar o face fără o judecată solidă și irefutabilă. Iată cum democrația își arată colții de dictatură, călcând în picioare dreptatea și libertatea pe care ar trebui să le apere. 

Toată suferința voastră va fi inutilă, zadarnică toată încăpățânarea voastră, și atunci veți înțelege, prea târziu, că drepturile sunt integral drepturi numai în cuvintele cu care au fost enunțate și pe bucata de hârtie pe care au fost consemnate, fie ea o constituție, o lege sau un regulament oarecare, veți înțelege, convinși, să dea domnul, că aplicarea lor fără măsură, nesocotită, ar putea produce convulsii și în societatea cea mai solid constituită, veți înțelege, în sfârșit, că bunul-simț comun ordonă să le luăm ca simplu simbol a ceea ce ar putea fi, dacă ar fi, și niciodată ca realitatea sa efectivă și posibilă. (pag. 117)

O mare parte a romanului se concentrează asupra dezbaterilor și măsurilor luate de guvern pentru a răzbate din acest impas fără precedent. Șeful statului, prim-ministrul și diverși miniștri complotează pentru a găsi cele mai eficiente soluții, recurgând de multe ori la subterfugii care încalcă legile - ba apelează chiar și la măsuri opresive ce iau înfățișarea unei dictaturi. Cei mai lucizi dintre politicieni recunosc paradoxul situației, căci, în lumina represaliilor și a nedreptăților, se dovedește că absența votul de încredere din partea alegătorilor este pe deplin justificată. 

O regulă a puterii este de a tăia capetele înainte de a începe să gândească, dar oare se mai poate aplica acestă regulă în situația de față? Guvernul caută capul răutăților, persoana sau organizația care se află în spatele votului în alb, capul teniei pe care trebuie să îl distrugă înainte de a-și multiplica inelele. Dar oare nu se înșeală politicienii, iar tenia este de fapt o hidră, cu mii de capete care nu pot fi tăiate? Ar recurge ei la un genocid pentru a restabili ordinea?

Este extraordinar și chiar înălțător să observi cum sute de mii de oameni se comportă asemenea unui organism singular, cu o unică minte și o unică voință, e superb să vezi cum gesturile sunt replicate la nivelul întregii comunități, ca și cum oamenii au băut dintr-o fântână a lucidității și a echității, care le-a adus un consens ideologic nemaiîntâlnit.

Spre deosebire de armonia și consensul care au pus stăpânire pe votanți, membrii guvernului se sapă reciproc, într-o bătălie a orgoliilor care te face să-i disprețuiești. Roși de invidie și ranchiună, pândindu-și unul altuia mișcările greșite, ei iau decizii proaste și omit consecințele acțiunilor lor. Ministrul de interne este, în special, o încarnare a răului, angrenat cu înverșunare în bătălia cu albicioșii, călcând fără mustrări de conștiință toate normele democrației pentru a-și atinge scopul. Însă nu poți să te amuzi la nesfârșit de neglijențele politicienilor, pentru că, în final, tot ei sunt cei care dețin puterea și fac tot ce este posibil pentru a nu o pierde. 

Citind acest roman, am trăit cu senzația că asist la un reportaj în direct, asamblat de scriitorul-reporter a cărui prezență se face simțită pe tot parcursul lecturii; însă este un reportaj complet diferit de uzanțele presei, cu un fir narativ dens și alambicat, împănat cu multiple divagații. De multe ori am pierdut șirul dintre subiect și predicatul ascuns în narațiune după zeci de cotituri, dar, deh, acesta este Saramago - ori îl iubești, ori îl hulești. Pe parcursul romanului, însuși autorul se critică pentru lentoarea acțiunii și pentru lipsa descrierii ambientului (asta ar mai fi lipsit), supunându-se de bunăvoie unei analize critice sub lupa lucidității. 


Editura: Polirom, 2008
Traducere: Georgiana Bărbulescu
Număr de pagini: 385
Original: Ensaio sobre a Lucidez, 2004


11 comentarii

  1. Buna recenzie, o am si eu pe lista si ma determini sa o citesc cat mai repede!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Romanul chiar merita citit, Coffee. Stiu ca ai vazut filmul realizat dupa Eseu despre orbire, asa ca poti trece la partea a doua pana nu uiti personajele din prima. :)

      Ștergere
    2. Intr-adevar, excelenta recenzie. Multumesc mult (o fac din postura traducatoarei, cartea fiind astfel un pic si a mea). Dar "Manual de pictura si caligrafie", ati citit?

      Ștergere
    3. Va multumesc foarte mult pentru vizita si pentru comentariu!
      Intr-adevar, traducerea este o parte esentiala a cartii, asa ca sunteti indreptatita sa considerati ca editia romaneasca va apartine intr-o anumita masura- mai ales ca ati facut o treaba excelenta.
      Nu am citit 'Manual de pictura si caligrafie', nici macar nu era pe lista mea de lecturi, dar i-am facut loc - va multumesc pentru recomandare.

      Ștergere
    4. Sunt sigura ca o sa va placa "Manualul", este o carte a regasirii de sine dupa "scuturarea" de conventionalisme. Iar daca va place literatura fantastica, va recomand "Marturisirea lui Lucio", de Mario de Sa-Carneiro (Ed.Univers).

      Ștergere
    5. Am citit un pic despre romanul lui Saramago si suna promitator, il voi citi cu siguranta. Multumesc si pentru cealalta recomandare, 'Marturisirea lui Lucio' chiar este pe lista mea de lecturi (nu stiam insa ca are tenta fantastica). Cand mai aveti recomandari, le astept cu placere. :)

      Ștergere
  2. Super, Ema, iaca nu stiam ca a facut Saramago o sequel la Blindness :). Ai citit Pestera? Daca nu pune-o pe lista si pe asta, asa cum am pus io Eseu despre luciditate (ce, numai eu sa ma lupt cu must read-uri? :)))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hehe, mă bucur că ai pus-o pe lista de must read! :) Acolo ar trebui să treci și Gould's Book of Fish de Richard Flanagan, care presimt că îți va plăcea (are și chestii postmoderniste, care am observat că te atrag).
      Nu am citit Peștera, dar încet-încet vreau să citesc cea mai mare parte a romanelor lui Saramago. Deocamdată urmează ”Manual de pictură și caligrafie” - de care sper să mă apuc în curând - dar să știi că apoi citesc Peștera. :))

      Ștergere
    2. Bine ca mi-ai adus aminte, ca citisem comentariul tau si-mi stîrnise curiozitatea, dar apoi m-am luat cu altceva si am uitat sa-ti dau feed-back! Uite-acu ma duc s-o pun pe lista pe GR, ca acolo mi-am centralizat wish-read-urile!

      Ștergere
    3. Iaca am reusit sa-l citesc, finally, mi-a placut foarte mult, si, detaliu amuzant, am folosit în recenzia mea acelasi citat ca si tine! Probabil a functionat memoria involuntara aici :D :D :D !

      Ștergere
    4. Scuze, Stela, iar răspund cu întârziere. Ia uite, aveam și o conversație mai veche, de acum doi ani și jumătate (wow!), de care uitasem cu desăvârșire. :D Cu ocazia asta, mi-am dat seama că nu m-am ținut de planul meu și n-am citit Manualul, de fapt n-am mai citit nimic de Saramago (vai, cum se poate? Trebuie să iau măsuri!). Așa că „Peștera” e acum prima pe listă. :)

      Hihi, eu mă mir că am folosit un singur citat în recenzie - acum scot minim trei, altfel am senzația că lipsește ceva. :)) Și folosesc titlul bolduit o singură dată, la început. Iată cum se mai schimbă obiceiurile peste ani. :))

      Ștergere

Un produs Blogger.