Lumea ce va să vină - Dara Horn

În Lumea ce va să vină, Dara Horn se avântă într-o întreprindere complexă în care încearcă să cuprindă trecutul, prezentul și lumea ce va să vină, precum și destinul tragic al evreilor. Scriitoarea vorbește aici despre artă și artist, despre iubire și suferință, despre fragilitatea vieții omenești, despre cele trecute care pregătesc cele viitoare, despre talentul care uneori condamnă în loc să salveze, despre falsuri și plagiate și latura lor etică, despre povești și picturi uitate care nu mai există pentru că nu mai sunt privite de nimeni, despre lumea de apoi care nu este neapărat sinonimă cu lumea ce va să vină.

Sunt multe elemente care promit o lectură excelentă, însă, din păcate, ceva nu a funcționat cum trebuie în relația mea cu acest roman. Este greu de explicat ce nu a mers, mai ales că istoriile pe care le cuprinde sunt interesante, iar scriitura poate fi clasificată drept creativă. Însă de prea multe ori m-am aflat în afara poveștii, privind neimplicată, de undeva din exterior, evenimentele care se derulau înainte și înapoi, purtându-mă din New York-ul contemporan în Rusia anilor 1920, fără ca momentele brutale să mă revolte, fără să iubesc sau să urăsc cu adevărat personajele, fără să mă entuziasmez în fața bogăției de metafore și simboluri.

Au fost și bucăți care mi-au plăcut, povești care au reușit să mă captiveze, iar acum îmi dau seama că sunt multe lucruri frumoase (și unele chiar memorabile) în acest roman. Dar atunci, pe măsură ce citeam, nu puteam scăpa de senzația că Dara Horn s-a străduit prea mult să își impresioneze cititorul prin bogăția prozei și prin misticismul elaborat, care au creat, în cazul meu, un efect contrar - în ciuda stilul încărcat de simboluri recurente și metafore complexe, scriitura lui Dara Horn mi s-a părut rece, calculată, gândită și nu un șuvoi sincer, natural și învăluitor de cuvinte. Pe scurt, nu am putut stabili legătura necesară pentru a trăi în această poveste, pentru a înțelege și a crede pe deplin în intențiile scriitoarei. 

Romanul este construit pe mai multe planuri - inițial am crezut că sunt două, însă poveștile se ramifică pe parcurs, urmărind destinul mai multor personaje. Lumea ce va să vină este o lume a evreilor: evrei anonimi, pierduți în tăvălugul istoriei (precum oamenii de cultură idiș executați din ordinul lui Stalin), dar și evrei faimoși, imortalizați pentru vecie (precum Marc Chagall, care a scăpat de la moarte și anonimitate printr-o fericită conjunctură a sorții). Este dezolant să constați cât de fragilă este existența unui artist, cât de ușor este strivit talentul sub bocancii de fier ai unei politici totalitare, cât de mult s-a pierdut din nebunia unui Stalin sau a unui Hitler. Iar ceea ce s-a păstrat se află, de multe ori, îngropat sub straturi de uitare și ignoranță. 

Planul contemporan urmărește viața lui Benjamin Ziskind, descendentul unei familii de evrei, un copil-minune care a devenit un tânăr singuratic, mohorât, ranchiunos și deprimat, pierzându-și încrederea în oameni odată cu divorțul. El o invidiază pe sora geamănă, Sara, care a tras parcă toate lozurile câștigătoare în viață: este o pictoriță talentată, are o căsnicie fericită, este sigură pe ea și indiferentă la părerea lumii. La o expoziție despre perioada rusă a lui Marc Chagall, Ben recunoaște o pictură care le aparținuse odinioară părinților săi, însă dispăruse la un moment dat fără urmă. Sub un impuls de moment, tânărul pleacă din muzeu cu tabloul, într-o încercare de echilibrare a sorții care nu prea îl favorizase până atunci. 

Din acest moment, povestea începe să se ramifice, iar Dara Horn ne poartă de-a lungul istoriei, prin copilăria lui Ben, prin anii de tinerețe ai părinților, dar și prin Rusia anilor 1920, când Marc Chagall și Der Nister predau lecții de desen și, respectiv, literatură băieților evrei de la un orfelinat aflat într-o suburbie a Moscovei. Aflăm astfel, din frânturi și povești intercalate, istoria picturii lui Chagall care a ajuns în posesia familiei Ziskind, precum și felul în care au pierdut-o. Mai mult decât atât, aflăm și povestea a trei decenii din viața lui Der Nister (pseudonim folosit de Pinchus Kahanovich, înseamnând „Cel ascuns”), un scriitor idiș aflat printre ultimii arestați din ordinul lui Stalin - dictatorul care, după ce susținuse Comitetul antifascist evreiesc, și-a schimbat politica și a trecut la distrugerea culturii evreiești în Uniunea Sovietică. După ani de lipsuri și foamete în care a fost chinuit de fantasme și visuri lucide, Der Nister a pierit alături de alți oameni de cultură evrei din Rusia - însă o parte din scrierile sale au supraviețuit, ascunse în locuri neașteptate și descoperite abia peste decenii.

Mi s-a părut interesant ceea ce i-a spus scriitorul I.L. Peretz lui Der Nister: Marea dumitale slăbiciune este că scrii ca și cum ai picta un tablou în loc să spui o poveste. Un tablou nu trebuie neapărat să aibă o semnificație, o poveste, da. Când Der Nister îl întreabă pe Chagall ce semnificație au tablourile lui, pictorul îi răspunde simplu: Albastru, iar la insistențele nedumerite ale scriitorului, continuă: Nu înseamnă nimic. E doar culoare. Și lumină. O fărâmă de fericire. Ceea ce-l determină pe Der Nister să se întrebe dacă poate exista fericirea în povești, din moment ce trebuie să le închipui un început și un sfârșit.

Marc Chagall a avut o soartă complet diferită de foștii săi colegi și prieteni. În 1923 a plecat din URSS în Franța, pe care a părăsit-o în 1941 pentru America, scăpând ca prin urechile acului de exterminarea nazistă. Moishe Segal pe numele adevărat, pictorul modernist s-a născut într-o familie de evrei din Vitebsk, oraș care apare și în pictura ce stă la baza romanului. Deasupra orașului Vitebsk înfățișează, în stilul inconfundabil al lui Chagall, silueta unui bărbat cu desagă, într-un zbor încremenit deasupra străzilor acoperite cu zăpadă. Pictura a fost ispirată de cerșetorii care umblau din ușă-n ușă pe vremea copilăriei la Vitebsk, despre care se spunea în idiș că „merg pe deasupra caselor”.

Marc Chagall - Deasupra orașului Vitebsk (studiu, 1913) - sursa

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la acest roman a fost inserarea unor povești uitate scrise de autori idiș (mai toți dispăruți în mașinăria infernală a progromului inițiat de Stalin), povești care cuprind o lume contorsionată și misterioasă, atinsă de fantastic și divinitate, cu înțelesuri ascunse în straturi de imaginație debordantă. Am citit, cu uimire și încântare, despre orașul în care oamenii nu pot să moară cu adevărat pentru că nimeni nu a trăit vreodată cu adevărat; despre puntea cu un capăt în iad și cu celălalt în rai, pe care Diavolul încearcă să o convingă să renunțe la contactul cu Dumnezeu; despre copiii nenăscuți care cunosc Paradisul și își află parcursul vieții, pentru a uita tot ce au știut la naștere, când un înger îi lovește la baza nasului; despre sufletul care l-a înșelat pe înger și a ținut minte tot ce cunoscuse înainte de a se naște.

Când vine ceasul să mergem pe lumea cealaltă, vor fi două punți care ne duc spre ea, una din fier și una din hârtie, psalmodiase Peretz. Cei răi vor da fuga la puntea de fier, dar aceasta se va prăbuși sub greutatea lor. Cei drepți vor trece puntea de hârtie, iar aceasta îi va susține pe toți. Singura punte eternă este cea din hârtie. Misiunea ta ca scriitor este una singură: să creezi o punte de hârtie spre lumea ce va să vină. (pag. 112)

Romanul lui Dara Horn a fost asemănat cu cel al lui Nicole Krauss, Istoria iubirii (despre care am scris aici), pentru că ambele vorbesc, pe mai multe planuri narative, despre evrei, literatură pierdută și plagiat. Unele similitudini pot fi găsite, e drept, dar pot spune că scriitura lui Nicole Krauss (care este mai naturală, mai savuroasă) mi-a plăcut mult mai mult. Nu ocoliți însă Lumea ce va să vină, care a primit premiul National Jewish Book Award for Fiction în 2006. A beneficiat de opinii mult mai favorabile decât a mea și este posibil să întâlniți o nouă carte favorită. În plus, fragmentele despre viețile lui Der Nister și Chagall chiar merită citite, ca să nu mai spun de poveștile idiș cu lumea lor fascinantă. Nu regret timpul petrecut alături de acest roman, regret doar că nu mi-a plăcut atât de mult pe cât mă așteptam.

Editura: Litera, 2012

Traducere: Mariana Piroteală

Număr de pagini: 444