The Fish Can Sing - Halldór Laxness

The fish can sing just like a bird,

And grazes on the moorland scree, 

While cattle in a lowing herd 

Roam the rolling sea. 

(Peștele poate să cânte asemenea păsării 

Și să pască pe nisipurile landei,

În timp ce vitele, mugind în cireadă, 

Cutreieră marea zbuciumată.)* 

*De fiecare dată când încerc să traduc ceva, îmi dau seama cât de dificilă este munca de traducător. Ei, încercați voi să transpuneți cu rimă versurile de mai sus. Pe mine mă depășește. 

Pornind de la acest paradox în versuri, Halldór Laxness țese o poveste încântătoare care se petrece la periferia orașului Reykjavík, într-o vreme când prețul unei Biblii era egal cu cel al unei junici, iar oamenii încercau să-și vindece durerile de cap mânjindu-se pe față cu balegă proaspătă de vacă. Mai mult decât o poveste despre maturizare, așa cum pare la prima vedere, The Fish Can Sing (Peștii pot să cânte) cuprinde istoria unui loc, Brekkukot, și portretul unor generații de mult dispărute, pe vremea când Reykjavík însemna doar o mână de case locuite de fermieri și pescari.

Álfgrímur este un băiat abandonat care crește la Brekkukot, înconjurat de oameni mai puțin obișnuiți și legănat de sesiuni de saga și rímur*, care au loc în fiecare seară. Copilăria lui gravitează în jurul gospodăriei, fiind convins - asemenea eminentului Candide - că cea mai bună lume în care putem trăi este cea de acasă. Peste ani, el își amintește o seamă de lucruri care i-au marcat acei ani inocenți: un ceas în al cărui ticăit a descoperit eternitatea, sau o fereastră atât de mică, încât prin ea putea zări doar un fir de iarbă și o stea. Iată unul dintre multele detalii care m-au fermecat în acest roman: un fir de iarbă și o stea. Un univers minuscul, și totuși atât de măreț! Pentru că Brekkukot îi primește întotdeauna cu poarta deschisă pe cei săraci și pe cei nefericiți, care aduc cu ei povești stranii și întâmplări nemaiauzite, iar micul loc pare să cuprindă în el întreaga lume. 

*Saga este o povestire epică în proză, care de multe ori conține și versuri, pe când rímur este un poem epic cu rimă și aliterații.

Oameni feluriți, din toate colțurile Islandei, trec pragul gospodăriei Brekkukot - unii doar pentru câteva zile, alții pentru a rămâne până la sfârșitul zilelor. Álfgrímur împarte podul cu trei locatari permanenți: un autentic om de saga, care odinioară navigase pe corăbii daneze, un filozof cu o slujbă misterioasă, despre care copilul crede că descinde din Huldufólk (Omuleții ascunși), și un bețiv de ocazie, admirator al haznalelor, care avea să devină, la bătrânețe, prima persoană călcată de mașină din Islanda. 

Gospodăria este condusă de bunicul adoptiv al lui Álfgrímur, Björn din Brekkukot, și partenera sa de viață, pe care băiatul o numește bunică - doi oameni extraordinari, pe care Laxness îi înzestrează cu trăsături memorabile. Oricare ar fi circumstanțele, pescarul Björn își vinde peștele la același preț, refuzând regulile fundamentale ale economiei, pe considerentul că oamenii strâng mai mulți bani decât au nevoie. Bărbatul obișnuiește să citească Biblia cu o psalmodie monotonă și solemnă, un fel aparte de a citi, care astăzi s-a pierdut. Oamenii cu stare considerau că lui Björn îi lipsea ambiția, dar ce beneficiu i-ar fi putut aduce asta unui om care, în mod evident, este mai fericit decât toți ceilalți la un loc? 

Bunica rămâne pentru Álfgrímur o femeie plină de taine și mister, căci băiatul nu reușește să o cunoască și să o înțeleagă cu adevărat. Ea este un izvor nesecat de cunoștințe și vorbe de duh, răspunzând oamenilor cu proverbe și zicători, și recitând balade întregi pe de rost, de la început până la final. Aparent, bunica nu are un pat al ei în care să doarmă, și de fapt nu pare să doarmă niciodată, iar băiatul o găsește întotdeauna în bucătărie, având grijă ca focul să nu se stingă. 

It was not until after I was fully grown that I noticed her sufficiently to feel that I really saw her. Suddenly one day I simply felt that she was probably closer to me than anyone else in the world, even though I knew less about her than anyone else and despite the fact that she had been in her grave for some time by then. 

În ciuda părerii celorlalți, Álfgrímur nu se consideră sărac și vrea să devină pescar, asemenea bunicului său adoptiv - asta până într-o zi, când aude vorbindu-se de unica notă pură (the one pure note) și începe să viseze la o carieră de cântăreț. Însă muzica nu este privită cu ochi buni de către islandezi, care o consideră mai degrabă inutilă și plicticoasă, de folos numai în cazul înmormântărilor. Álfgrímur are norocul să îl întâlnească pe cântărețul Garðar Hólm, cel mai faimos islandez, cunoscut în întreaga lume pentru vocea sa uimitoare. Însă băiatul nu știe ce să creadă despre acest personaj ciudat și inabordabil, pe care nici măcar nu reușește să îl audă cântând, pentru că Garðar Hólm pleacă întotdeauna pe neașteptate înaintea concertelor programate... 

*** 

Trebuie să scriu câteva cuvinte și despre Huldufólk (The Hidden People), un fel de spiriduși din folclorul islandez, despre care se spune că trăiesc sub pietre, și care sunt trași la răspundere pentru orice obiect care dispare fără urmă. Mulți islandezi au grijă să modifice cât mai puțin mediul ambient atunci când își construiesc casele, iar oamenii nu prea aruncă cu pietre, de teamă să nu-i lovească. În multe grădini pot fi văzute căsuțe din lemn, amenajate pe post de locuințe pentru spiriduși. Unii islandezi pretind că-i pot vedea și că pot vorbi cu ei, și aproape oricine are o poveste de spus despre Huldufólk. Mi se pare o tradiție extrem de simpatică, ca și cum islandezii trăiesc zi de zi într-un fel de realism magic, o parte invizibilă a vieții lor de care sunt prea legați pentru a o combate cu o incredulitate pragmatică. 

 Ilustrație de John Bauer (sursa) 

Eu m-am îndrăgostit de scriitura lui Halldór Laxness în micul roman Sub ghețar, iar după ce am citit și Oameni independenți (cel mai cunoscut roman al său), a devenit unul dintre scriitorii mei favoriți. Dincolo de entuziasmul meu, care mă determină să-mi proiectez încântarea asupra tuturor scrierilor sale, romanele lui Laxness chiar au ceva aparte - sunt calde, poetice, pline de umor și ironie, fiind traversate, totodată, de un curent subtil de tristețe și melancolie. Ar fi extraordinar dacă o editură s-ar hotărî să reediteze cărțile apărute la noi în urmă cu vreo 50 de ani și, poate, să traducă și The Fish Can Sing. Dacă Halldór Laxness ar fi luat Nobelul recent (din păcate pentru noi, asta s-a întâmplat în 1955), probabil că situația ar fi fost cu totul diferită.