Două romane de Amin Maalouf

Scările Levantului

Polirom, 2006, 240 pag., traducere Daniel Nicolescu

Odată cu acest roman, am făcut cunoștință cu minunatul dar de povestitor al lui Amin Maalouf, care m-a fermecat imediat. Nici nu se putea altfel, căci unele părți au aerul de vis al unui basm sau al unei povești desprinse din O mie și una de nopți. Am perceput Scările Levantului ca fiind complementară memoriilor lui Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric, poate pentru că povestea lui Maalouf se desfășoară cam în aceeași perioadă, însă de cealaltă parte a baricadei - cea musulmană. Din acest motiv, am avut senzația că evenimentele relatate au o notă de veridicitate, chiar dacă știam că citesc o ficțiune.

Într-o zi, naratorul acestui roman recunoaște, printre călătorii de la metrou, chipul unui bărbat pe care îl văzuse într-o fotografie din manualul de istorie (cât de nebunesc sună, nu?). Astfel îl cunoaște pe Ossyan Ketabdar, a cărui poveste - care începe cu mult înainte de nașterea lui - este atât de incredibilă încât eu, ca cititor, aproape că am perceput-o ca fiind reală. Mai mult decât o poveste de dragoste, Scările Levantului construiește portretul complex al unei familii mai puțin obișnuite. Ossyan descinde dintr-o familie nobilă, care s-a aflat la guvernare în timpul Imperiului Otoman; bunica a avut o condiție specială, tatăl a avut o copilărie neobișnuită, pe când Ossyan este predestinat unei vieți ieșită din comun. El părăsește lumea sufocantă a casei părintești din Beirut și pleacă în Franța pentru a studia medicina; aici întâlnește iubirea vieții lui, dar, tot aici, traiectoria vieții lui se schimbă într-un mod neașteptat și tragic.

Amin Maalouf s-a născut la Beirut, mama lui la Cairo, iar după începerea războiului civil din Liban (în 1975), s-a mutat în Franța. Toate aceste locuri, precum și altele ca Istanbul sau Haifa, sunt prezente în acest roman, pe măsură ce personajele trec dintr-o lume în alta; iar deasupra tuturor se află Levantul, pământul străvechi, tărâmul magic în care răsare soarele (în franceză, levant înseamnă a răsări, iar Orient derivă din latinescul oriens, adică est). Toate granițele legate de naționalitate și de religie sunt depășite în acest roman, căci tatăl lui Ossyan, un turc, se căsătorește cu o fată armeancă, pe când Ossyan se căsătorește cu o evreică. Cu toate acestea, când trebuie trecută singura graniță care contează cu adevărat, acest lucru se dovedește a fi imposibil, schimbând soarta celor doi iubiți, Ossyan și Clara.

Am citit primele două treimi ale romanului absorbită și fascinată, însă am fost un pic dezamăgită și chiar revoltată de ceea ce se întâmplă în ultima parte, când povestea ia o turnură prea dramatică, care pare forțată. Cum poate să facă un scriitor așa ceva personajului său principal? Cu toate acestea, ceea ce i se întâmplă lui Ossyan nu este departe de realitate...

Grădinile luminii

Polirom, 2005, 296 pag., traducere Ileana Cantuniari

Profetul Mani, fondatorul maniheismului, este una dintre figurile uitate ale istoriei, deși a fost foarte popular - și, totodată, foarte detestat - în Babilonia secolului al III-lea d. Hr. (Irak-ul de astăzi). Uitat este și orașul Ctesifon (aflat în apropierea Bagdadului), capitală a Imperiului Persan sub dinastia Sasanid, locul în care Mani s-a născut și a răspândit credințele sale religioase. Puține informații s-au păstrat despre profet de-a lungul secolelor, până la descoperirea, în 1969, a unui pergament conținând relatări despre viața lui Mani, precum și fragmente ale scrierilor sale. Noile informații au readus în lumină personalitatea eluzivă a acestui pictor, doctor și filozof odinioară faimos, căruia i se atribuie începuturile picturii orientale, un vizionar - și, poate, un sfânt - care monopoliza mulțimile cu discursurile sale.

Amin Maalouf adună faptele cunoscute și umple golurile cu întâmplări imaginate, scriind cronica vieții lui Mani de la nașterea sa într-o familie bogată până la vârsta de 60 de ani, când a fost executat pentru erezie. Copilăria lui a fost una nefericită - a fost separat de mamă și adus în secta tatălui (recunosc, l-am detestat din toată inima pe acest tată nemernic), sectă pe care a părăsit-o la 24 de ani, după ce a avut viziuni cu un geamăn celest. Din acel moment, Mani a început să își răspândească propriile credințe, bazate pe lupta continuă dintre lumină și întuneric, dintre spirit și materie. El considera că acestă dualitate se regăsește în fiecare ființă umană, iar aspectele materiale zădărnicesc - sau chiar anulează - triumful spiritului. 

Mani nu a refuzat nicio religie, ci a acceptat toți zeii timpului său - Iisus, Zoroastru, Ahura Mazda sau Buddha; în schimb, nu recunoștea ierarhia castelor, pe care o critica cu înverșunare. El predica necesitatea unui nou fel de viață, care excludea puterea și bogăția, lăcomia și desfrâul. În fiecare doctrină, în fiecare idee, omul trebuie să caute miezul luminos și să arunce coaja. Profetul Mani a avut mulți adepți, fiind protejat de însuși regele Imperiului Sasanid, Șapur I, care îi prețuia sfaturile, chiar dacă nu s-a convertit niciodată la maniheism. Însă Mani a avut și mulți dușmani, oameni influenți care-i priveau învățăturile ca pe o amenințare la adresa ordinii sociale și religioase a imperiului. 

Povestea profetului Mani este foarte interesantă și o recomand tuturor iubitorilor de istorie și ficțiune istorică. Din punct de vedere informațional, demersul lui Maalouf este excelent - la finalul cărții, am avut o vedere clară asupra vieții lui Mani și a religiei pe care a răspândit-o. Însă în Grădinile luminii lipsește harul de povestitor care m-a fermecat în Scările Levantului - am avut impresia că asist, mai degrabă, la o foarte bună lecție de istorie, și nu la o istorisire bine plăsmuită. Nu m-am putut pierde pe cărările poveștii, pentru că Maalouf mă aducea înapoi la realitate cu fraze precum „informațiile spun că...”, ”așa cum se știe/nu se știe...”. Ficțiunea și datele reale alternează, însă nu prea se armonizează într-o poveste fluidă și captivantă.

Cu această ultimă carte mi s-a curmat avântul cu care începusem să-l citesc pe Maalouf, însă Mă numesc Roșu al lui Pamuk mi-a adus aminte de acest scriitor libanez, căci ambii se întâlnesc într-un punct comun pe drumul poveștilor relatate cu har. Mai sunt cinci cărți apărute la Polirom, așa că, la un moment dat, am de gând să revin la Amin Maalouf.