Audiția - Ryū Murakami

Curiozitatea mea în ce-l privește pe Ryū Murakami a escaladat după discuția avută cu Gabriel și Răzvan la postarea J. Ființa sexuală, așadar iată-mă cu Audiția în brațe, devorând-o în câteva ore. Stilul acestui Murakami, foarte diferit de al lui Haruki (dacă nu punem la socoteală interesul pentru mâncare și muzică clasică), este simplu și rece, lipsit de lirism și calculat parcă la minim de cuvinte. Nu lipsesc scenele grafice de sex și violență, care explorează cele mai întunecate laturi ale societății japoneze. Eu am citit cartea în engleză, dar traducerea mi s-a părut cam plată și lipsită de farmec, încât m-am întrebat dacă nu cumva chiar acesta este stilul lui Ryu Murakami. Scriitorul nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a intrigat îndeajuns de mult pentru a încerca și alte romane. Pentru viitoarele lecturi (cel mai probabil, Copii de aruncat și În supa miso) voi căuta totuși edițiile de limbă română.

După șapte ani de la moartea soției, Aoyama se decide să se recăsătorească, la îndemnul fiului său. Dar, cum femeile frumoase, inteligente și serioase au devenit o raritate în Japonia sau costă prea mulți bani (cele mai multe fiind actrițe sau dame de companie), Aoyama recurge la o audiție pusă în scenă de un prieten, sub pretextul realizării unui film. Este un mod ciudat de a face rost de o soție, unul de o moralitate îndoielnică, mai ales că aceste audiții seamănă destul de mult cu un târg de sclavi, în care femeile încearcă să își vândă trupul și talentul. Însă Aoyama are noroc și o găsește imediat pe femeia visurilor sale. Yamasaki Asami pare foarte aproape de perfecțiune: este frumoasă, modestă și educată, cu o abilitate extraordinară de a-și manifesta emoțiile. Bărbatul este fermecat și subjugat de Asami, în ciuda faptului că nu știe mare lucru despre ea, cu excepția poveștilor legate de copilăria traumatizantă alături de un tată vitreg invalid și o mamă indiferentă. Nici avertismentele și părerile rezervate ale celor din jur nu îl scot pe Aoyama din obsesia în care se adâncește, iar el va cunoaște pe pielea lui consecințele încrederii într-o femeie perfectă cu un trecut găunos.

Back in the day, in the geisha world, you’d run across a girl kind of like her every now and then. They’d have an almost unnatural sort of beauty, the sort of beauty that made you wonder if it hadn’t been nourished by all the misery and misfortune in the world. The sort of beauty that can destroy a man. And of course that sense of danger, too, seems to drive men wild. The old femme fatale thing.

Aoyama, care în timpul căsniciei fusese infidel soției, devine un alt om după moartea acesteia. Pe lângă faptul că se apropie de fiul său, el stăruie timp de cinci ani în încercarea de a aduce o organistă legendară în Japonia. Această reușită devine pentru el măsura oricărui lucru pe care-l întreprinde ulterior, iar faptul că nu se mai mulțumește cu mediocrități poate explica și încrederea lui în povestea de dragoste care pare să atingă perfecțiunea. Dacă s-ar fi mulțumit cu mai puțin... Din păcate, personajul lui Asami (sau Yamasaki, numele acestea asiatice par lipsite de gen) nu este explorat decât la nivel exterior; în afară de câteva explicații pentru comportamentul ei, nu pătrundem decât superficial în psihicul femeii, cu toate că ar fi fost o experiență deosebită (chiar dacă una înfricoșătoare). Am înțeles că filmul este mult mai bun, dar nu cred că am stomacul îndeajuns de tare pentru a-l vedea. 

Ed. Polirom, 2010,
trad. Florin Oprina

Ryū Murakami oferă câteva indicii despre ceea ce urmează să se petreacă, dar o mare parte a romanului este de o acalmie înșelătoare, care prinde cititorul nepregătit pentru baia de sânge și teroare care izbucnește la un moment dat. Răzvan m-a avertizat că Audiția este o carte hardcore, indigestă, cumplită, dar, pe măsură ce avansam cu lectura, nu înțelegeam despre ce vorbește, pentru că nu se întâmpla nimic ieșit din comun. Desigur, a venit și momentul în care tensiunea s-a ridicat în tavan, iar scenele de întors stomacul pe dos s-au succedat cu rapiditate. Constat că am devenit ceva mai rezistentă la violența scrisă (spre deosebire de cea vizuală); am rezistat cu brio și unei scene în care este chinuit un animal, repetându-mi „nu este real, nu este real!”. Așadar, o anumită parte a acestui roman nu este pentru toată lumea. Dacă știți că nu suportați scenele violente, mai bine nu vă apucați de el. 

Japonia lui Ryū Murakami

Un aspect interesant al romanului au fost comentariile personajelor referitoare la situația socială, culturală și economică a Japoniei moderne, chiar dacă părerile lor sunt emise mai degrabă direct și plat, fără a fi foarte bine integrate în poveste (unele par introduse în narațiune doar pentru că autorul a vrut să-și expună opiniile pe anumite teme). Dar, una peste alta, am citit cu interes aceste părți, inclusiv cele pe teme culinare. 

Tatăl și fiul se plâng la unison că femeile frumoase sunt foarte greu de găsit în Japonia, iar cele care au, pe deasupra, și un caracter plăcut sunt pe cale de dispariție (o fi având dreptate Ryu, deși mie aproape toate japonezele mi se par frumoase). Fiul Shige este nemulțumit de colegele sale agresive și se orientează spre fete venite din alte țări asiatice, iar Aoyama se ține departe de femeile contaminate de industria de divertisment, considerând că trebuie să fie ceva în neregulă cu ele. De fapt, s-ar părea că în Japonia este o adevărată epidemie de actrițe, care apelează adeseori la joburi în pornografie pentru a se întreține. 

I look at the girls in my class, and there’s something, like, mercenary about them. I mean, I don’t even understand some of the things they’re into. There’s this girl in the class ahead of me who just got kicked out of school for working at an S&M club. Can you believe that? I’ve started to think I’ll find myself a nice girl from Kazakhstan or somewhere. The women there are supposed to be beautiful, with really excellent personalities.

În altă parte, Aoyama se întreabă de ce japonezii continuă să muncească ca niște sclavi, deși bunăstarea nu este deloc vizibilă în viețile oamenilor. Tot el ajunge la concluzia că japonezii nu își doresc o viață mai bună, ci doar mai multe lucruri; pentru a le obține, oamenii fac adeseori sacrificii foarte mari. Ryū Murakami ne oferă și o explicație pentru predispoziția spre ciudățenii a japonezilor: convingerea că fericirea se află în afara lor a creat o nouă formă de singurătate, care, în combinație cu stresul și frustările, a dat naștere la tot soiul de forme de nebunie. Pentru a se elibera de anxietate în această societate alienată și orientată spre consum, japonezii apelează la sex extrem, violență și chiar la crimă - iar punctul forte al lui Ryū Murakami s-ar părea că este tocmai descrierea acestei laturi bolnave a societății japoneze.

Within two or three years of World War II’s end, starvation had been basically eliminated in Japan, and yet the Japanese had continued slaving away as if their lives depended on it. Why? To create a more abundant life? If so, where was the abundance? Where were the luxurious living spaces? Apparently what the Japanese wanted wasn’t a better life, but more things.

Mi s-au părut interesante și fragmentele legate de experiența culinară în Japonia. Chiar dacă restaurantele luxoase din Tokyo oferă meniuri internaționale, Aoyama este de părere că japonezilor li se potrivesc mult mai bine prăvăliile de soba (soba sunt niște tăiței subțiri din făină de hrișcă, o mâncare ieftină și foarte populară). El vorbește și despre latura inospitalieră a bucătăriei japoneze, care îi exclude pe cei străini de comunitate. La un bar de sushi, de exemplu, oamenii sunt orientați spre bucătar, cel care îndeplinește și rolul de moderator al conversației, cu care clienții discută despre ceea ce mănâncă; în multe locuri, consumatorii se cunosc între ei, formează o comunitate strânsă și nu văd cu ochi buni un intrus care poate strica atmosfera familiară. Am aflat și că mâncarea picantă face minuni atunci când rezervele de energie și curaj sunt scăzute, pentru că stimulează apetitul, pe când mâncăruri precum sushi sau kaiseki nu au același efect (fapt pe care însuși Aoyama îl ignoră când are nevoie să aplice propriul sfat; aproape că îmi venea să-i strig: nu mânca sushi, prostule, ai nevoie de mâncare picantă, ai uitat ce spuneai mai devreme?).

In this country we have the illusion that there’s always this warm, loving community we belong to, but the other side of that is a sort of exclusiveness and xenophobia, and our food reflects this. Japanese cuisine isn’t inclusive at all – in fact it’s extremely inhospitable to outsiders, to people who don’t fit into the community.

O poză cu un sushi bar, ca să nu fie una cu
[s]etaiăt eraoicip[s] :P (sursa)