Medeea și copiii ei - Ludmila Uliţkaia

Un caleidoscop colorat și amețitor de povești și personaje, Medeea și copiii ei mi-a lăsat senzația că mă aflu la răspântia dintre proză scurtă și roman. Episoadele și portretele disparate sunt unite de un loc și de un timp comun, dar mai ales prin firul sângelui care le leagă de personajul central, Medeea, în jurul căreia gravitează micile povești inedite atașate numeroaselor sale neamuri. 

Însă romanul nu cuprinde doar istoria unei familii, ci și istoria unui loc, Crimeea, unde muntele și marea se întâlnesc cu ofertantul mozaic cultural, al cărui farmec a fost în mare parte distrus de ideile obsesive ale tătucului Stalin. Romanul Ludmilei Ulițkaia capătă o nouă greutate în lumina recentelor dispute dintre Rusia și Ucraina legate de peninsula Crimeea, pământul care pare să nu-și găsească liniștea. Prin povestea Medeei, întinsă pe o mare parte a secolului 20, aruncăm o privire în inima acestui tărâm pustiit de conflicte și îngreunat de oseminte, cu spiritul ciuntit prin înlăturarea celor care au țesut cu migală sufletul Crimeei - grecii, tătarii și armenii.

Primăvara și-a arătat colții verzi în pitoreasca Crimee, iar rudele încep să sosească la casa Medeei Mendes, născută Sinopli, ultima grecoaică pur-sânge rămasă în sudul peninsulei. În grupuri mici, repartizate după un grafic riguros, cei treizeci de nepoți și nepoate împrăștiați prin colțurile Rusiei sosesc încărcați cu copii, daruri și probleme de viață, într-o migrație anuală către pământul strămoșilor Sinopli. Cu toții iubesc aceste meleaguri și cu toții sunt de părere că cea mai frumoasă priveliște din lume este cea care se deschide în fața ochilor din cabina de closet a Medeei. În fiecare seară, adulții se adună în bucătăria de vară la o cină târzie și la taifas, bând rachiu de mere și grozavul vin de Taurida, iar Medeea, scumpă la vorbă și cumpătată, observă, fără a interveni, desfășurarea tumultoasă de vieți și personalități care se succed sub acoperișul ei. Educația copiilor este tratată cu o uimitoare relaxare, căsătoriile se fac și se desfac, iar sângele iute al familiei le împinge, mai ales pe femei, la aventuri și infidelități, dar iubirea este mereu prezentă în viețile lor, într-o formă sau alta. 

Medeea stătea întoarsă cu spatele la mare și, cu capul abia ridicat, privea munții, pe cei apropiați și pe cei îndepărtați, muncită de două gânduri: că în tinerețe iubise marea mai mult decât orice și că acum i se pare mai important să se uite la munți. Și de asemenea că-n spatele ei toți tinerii ăștia, nepoatele și nepoții ei, tânjesc după dragoste, suferă din dragoste, și că văzduhul e plin de dorințele lor, de zbaterile imperceptibile ale inimilor și trupurilor... (pag. 84)

Născută la începutul secolului 20 într-o familie de greci, Medeea a fost un martor statornic și imparțial al istoriei zbuciumate a Crimeei, care i-a împuținat și i-a risipit familia numeroasă. Bunicul Haralampi Sinopli, un negustor odinioară bogat, a împărțit moștenitorilor săi nu averea - căci spre bătrânețe se ruinase -, ci zestrea genetică a însușirilor sale. Nevasta unicului său fiu a născut, cu consecvența unui calendar, câte un copil la fiecare doi ani, întotdeauna la sfârșitul verii, iar Medeea este unul dintre cei treisprezece urmași ai familiei Sinopli, ființe cu păr roșcat și destine atât de diferite. 

Medeea a întâmpinat schimbările politice din Crimeea cu aceeași resemnare ca succesiunea anotimpurilor; ea le-a îndurat pe toate, fără a aștepta însă nimic bun de la putere. Peste ea au trecut revoluția rusă de la 1917, apoi războiul civil cu înfruntările dintre Armata Roșie și Armata Albă, al doilea Război Mondial cu ocuparea peninsulei de către Germania nazistă, iar mai apoi deportarea tătarilor în 1944, în doar câteva ore. Toți grecii din generația Medeei au murit sau au fost strămutați în timpul lui Stalin, dar numele ei spaniol - rămas de la soțul evreu - a salvat-o de la deportare. 

Cu picioarele adânc împlântate în pământul în paragină al Crimeei, o scenă fără strălucire a istoriei mondiale, Medeea a trăit toți acești ani la țărmul Mării Negre și nu și-a părăsit meleagurile decât de două ori în viață; ea cunoaște fiecare deal și fiecare cărare din sudul peninsulei, pe care o străbate în căutare de plante medicinale și curioase descoperiri - monede, inele sau pietre prețioase, ce par să i se dezvăluie numai ei. Medeea nu crede în puterea hazardului, deși viața ei este plină de întâlniri semnificative și coincidențe stranii - însă ea crede că totul se limpezește cu timpul și dincolo de timp. 

Medeea a zâmbit în sinea ei împăcată: lumea era făcută astfel încât, în ciuda numărului tot mai mare de oameni și a zăpăcelii generale, a rămas aceeași, așa cum o înțelegea ea - plină de mici miracole, oamenii continuau să se întâlnească și să se despartă, și toți la un loc formau o țesătură cu un desen extraordinar... (pag. 194)

Dens și saturat cu detalii locale și informații istorice (fără a oferi însă totul pe tavă), Medeea și copiii ei nu s-a dovedit a fi o lectură ușoară, dar m-a captivat de la primele pagini. Pe tot parcursul romanului am stat lipită de arborele genealogic al familiei Sinopli - aflat la începutul cărții -, căci aglomerația de personaje mi-a dat uneori bătăi de cap. Nu m-a ajutat nici faptul că Ulițkaia introduce brusc nume și porecle care nu au fost menționate în prealabil, dând naștere unor confuzii. Acesta este unul dintre micile neajunsuri ale romanului, laolaltă cu insistarea, spre final, asupra poveștii unuia dintre personaje, care diluează un pic intensitatea cărții. 

Totuși, scriitoarea reușește să jongleze neașteptat de bine cu toate aceste personaje pe care le înzestrează cu trăsături memorabile și istorii inedite, încât unele dintre ele capătă aceeași greutate și însemnătate ca Medeea. Măiestria Ludmilei Ulițkaia iese la iveală tocmai din aceste istorii personale, creionate cu o imaginație debordantă și cu o sumedenie de detalii surprinzătoare. Am fost absorbită adeseori de câte o poveste extraordinară, cum ar fi cea a Mașei, rămasă orfană și crescută de o bunică nebună, sau a Aleksandrei, sora cea superficială și ușuratică a Medeei, dar și cea a chipeșului Butonov, care a excelat ca gimnast, artist de circ și maseur cu talente miraculoase. 

Ludmila Uliţkaia a devenit una dintre scriitoarele mele preferate încă de anul trecut, când am citit trei cărți excelente ale acestei autoare născută în actuala Republică Bașkortostan (dacă voi ați auzit de locul acesta, aveți toată admirația mea). Eu una am căpătat o încredere neașteptată în talentul scriitoarei, iar Medeea și copiii ei nu m-a dezamăgit - ba chiar m-a surprins prin stilul diferit, mai blând și mai îngăduitor, foarte diferit de tonul incisiv întâlnit în Fetițele. Rude sărmane sau Cei dintâi și cei de pe urmă; am găsit aici și un lirism bine dozat, aproape minimalist, care mi-a trezit imagini vii și o puternică dorință de a vizita Crimeea. Unii scriitori lasă impresia că nu mai pot veni cu nimic nou, dar Ludmila Uliţkaia pare să se sustragă acestei epuizări a temelor și a stilului. Este uimitor cum autoarea mă surprinde de fiecare dată prin ineditul situațiilor și al personajelor sale, țesând istorii memorabile fără a deveni repetitivă sau previzibilă, ca și cum ar avea acces la o tolbă fermecată plină cu povești inepuizabile. 

Au mai scris despre roman: Andreea Toma, Laura Câlțea.

Editura: Humanitas, 2014

Traducere: Gabriela Russo

Număr de pagini: 285