Da - Thomas Bernhard

De Thomas Bernhard am auzit pe Goodreads, căci la noi nu pare să fie un autor prea cunoscut, și cu atât mai puțin unul popular. Am ales acest mic roman, „Da/Ja”, pentru că Ágota Kristof îl menționează în cartea ei de memorii, L'analphabète: récit autobiographique, drept unul dintre romanele sale preferate. Autoarea de origine maghiară spune despre Thomas Bernhard că nu a încetat să îşi critice ţara, societatea şi epoca, cu ură şi dragoste, dar și cu mult umor. Dacă Ágota Kristof i-a putut aprecia umorul, nu același lucru se poate spune despre prietenii săi, cărora le-a oferit cartea: mulți dintre ei au abandonat-o, considerând-o prea deprimantă. Eu m-am regăsit undeva la mijloc: nu am perceput-o ca fiind apăsătoare, dar nici amuzantă (deși am remarcat ironia, pe alocuri). Însă romanul „Da” este, în mod clar, un exercițiu intelectual, care mi-a pus la treabă sinapsele ruginite.

Micul roman (al cărui titlu atât de simplu răspunde unei întrebări complexe dezvăluite la final) constă în doar două paragrafe compacte de text, în care frazele lungi și întortocheate se întind pe mai multe pagini. Fraza de început (care în ediția românească este dislocată de traducător, deși nu am înțeles exact de ce) are nu mai puțin de 477 de cuvinte în original. Nu a fost ușor să mă armonizez cu fluxul și ritmul cuvintelor, mai ales că acestea nu curg într-o sigură direcție, ci înaintează și apoi revin, iar și iar, la aceleași subiecte, într-un du-te-vino amețitor și obsesiv – însă romanul are o anumită muzicalitate și putere de atracție care m-au absorbit. 

Subiectul cărții este destul de greu de rezumat și povestit (ba, multă vreme, pare să lipsească cu desăvârșire), fiind mai degrabă monologul unui personaj pe jumătate nebun. Însă ceea ce este cu adevărat important la acest roman este limbajul lui Thomas Bernhard, precum și ideile care se desprind din narațiunea întortocheată și repetitivă. Alienarea, singurătatea, nebunia, necesitatea contactului uman la un nivel superior, dar și sinuciderea – iată câteva dintre temele abordate adeseori de scriitorul austriac. În prefață (foarte bine scrisă și documentată, spre deosebire de traducere, care are multe greșeli de redactare), Gabriel H. Decuble menționează că la Bernhard primează două figuri de stil: hiperbola și repetiția, cea din urmă fiind ridicată la rang de principiu estetic-filosofic. 

Însă tot ceea ce este scris trebuie reluat tot mereu de la început, încercând a scrie tot mereu într-un nou mod, până când îți reușește cel puțin o dată, cât de cât aproximativ, chiar dacă niciodată satisfăcător. [...] Conștientizând faptul că într-adevăr nimic nu este sigur și că într-adevăr nimic nu este desăvârșit, trebuie să începi și să continui ceea ce ți-ai propus, chiar în cea mai mare nesiguranță și în cele mai mari îndoieli. (pag. 44-45)

Naratorul, al cărui nume nu îl aflăm, este un om de știință chinuit de obsesii, care s-a retras într-o regiune rurală din Austria pentru a-și proteja sănătatea șubredă și pentru a se dedica studiilor sale științifice legate de anticorpi. În realitate, bărbatul urăște mediul în care trăiește de peste un deceniu și oamenii care îl înconjoară, însă nu aflăm acest lucru decât mult mai târziu, după o analiză minuțioasă a izolării sale progresive și a stării depresive în care s-a adâncit în toți acești ani. 

Sub efectul tulburărilor sale afective și mentale, bărbatul monologhează parcă într-o stare de agitație continuă - cu rare momente de coerență și calm -, revenind la afirmațiile anterioare și înaintând cu pași de melc, repetând și analizând obsesiv, într-o încercare disperată de a-și deschide sufletul. Este un monolog care fierbe de frustrare față de sine și antipatie față de oamenii din jur, iar naratorul, inteligent și antisocial, pare o ființă prinsă în propria minte și în propria epocă; în ciuda zvârcolirilor sale, nu se poate elibera și liniști, ci se adâncește tot mai mult în disperare și alienare, apropiindu-se de pragul renunțării la viață.

Naratorul a întrerupt legătura cu oamenii care îi facilitau confruntări spirituale, considerând că izolarea totală este o condiție esențială pentru reușita studiilor sale științifice. Ani de zile a crezut că poate trăi singur, doar cu munca lui, fără să prevadă că acest lucru va conduce la degradarea minții și la inhibarea intelectului. La început, izolarea (o necesitate și o fericire) i-a adus rezultate valoroase, dar, cu timpul, a împiedicat înaintarea și finalizarea studiilor, care ajung să îi provoace teamă. Devenit prizonier al singurătății sale neproductive, naratorul apatic nu mai poate recurge decât la o autoanaliză înnebunitoare, care se transformă într-o boală a minții. Până și căile prin care se salvează de la decădere și distrugere - Schopenhauer cu Lumea ca voință și reprezentare și muzica lui Schumann - nu îi mai sunt accesibile, iar teama că a devenit imun la muzică și filosofie îl împinge pe culmile disperării. 

Da, am crezut într-adevăr că pot trăi doar cu munca mea și deci singur cu munca mea științifică, fără nici un om, mult timp, foarte mult timp am crezut acest lucru, ani în șir, poate chiar zeci de ani, până într-un moment, în care mi-am dat seama că nici un om nu poate exista fără un alt om, singur, doar cu munca sa. Însă, în ceea ce mă privește, îmi împinsesem existența mult prea mult în izolare, trebuind să recunosc că nu mai era nici o cale de întoarcere, din starea în care deja mă aflam. (pag. 26)

Ajuns la paroxismul stării sale disperate, contemplând suicidul, naratorul îl vizitează pe singurul prieten din sat, agentul imobiliar Moritz, pentru a-i destăinui chinurile prin care trece, chiar dacă acesta nu este îndeajuns de cult și de inteligent pentru a-i satisface nevoile intelectuale. În casa lui Moritz, bărbatul o cunoaște pe tovarășa de viață a unui elvețian, o femeie de origine persană în care naratorul găsește ulterior un partener de plimbări și discuții filosofice. Femeia are, la rândul ei, o stare depresivă și propriile probleme existențiale, dar, pentru o vreme, cei doi par să își găsească salvarea reciprocă, deschizându-și sufletul într-un mod profund și agresiv. Însă salvarea lor este una trecătoare, pentru că un om pierdut și distrus nu poate să salveze pe nimeni, iar relația ideală a celor doi se consumă și se tocește mult prea repede prin însăși intensitatea ei spirituală și prin dezgustul pe care îl trezesc dezvăluirile lor brutale.

Criticile lui Bernhard referitoare la Austria (care au stârnit oprobriul conaționalilor săi, dar i-au adus autorului și celebritatea internațională) sunt prezente și în acest roman: pornind de la regiunea în care s-a stabilit, naratorul se lansează într-o critică vehementă a locuitorilor cruzi, brutali și josnici, pentru a trece apoi la țara în care stupiditatea, lăcomia și ipocrizia sunt la ordinea zilei, iar guvernanții instigă masele populare la stigmatizarea și anihilarea spiritului: Visul unei lumi a spiritului se destrămase și fusese aruncat la ghena de gunoi a poporului. Cadrul restrâns al satului devine o replică la scară mică a întregii țări, în care oamenii care se dedau observației și gândirii sunt priviți cu circumspecție și antipatie, ba chiar sunt persecutați. 

Iubesc orașul mai mult decât viața la țară, pe care am urât-o aproape mereu, căci în amintirile mele satul a rămas drept locul ce mi-a provocat doar grele chinuri, înjosindu-mă adeseori, mârșăvia și vulgaritatea sunt mult mai pronunțate aici, ca și brutalitatea localnicilor, mereu obraznici, iar satul este, spre deosebire de oraș, complet lipsit de spirit. (pag. 69)

Naratorul este prins într-un paradox: boala sa nu i-ar fi permis să trăiască la oraș, așadar la oraș el nu ar mai fi existat, dar viața la țară constituie pentru el o experiență cumplită și maladivă, pe care ar fi încheiat-o demult, dacă nu i-ar fi lipsit curajul. Pentru el nu mai există niciun loc în propria țară, unde josnicia și perfidia par să se coaguleze în jurul lui cu scopul de a-l distruge. Însă nici izolarea de lume și sustragerea din viață, dar rămânând în viață, nu reprezintă o soluție infailibilă. Existența lui devine posibilă atâta timp cât are pe cineva căruia îi poate spune totul și în fața căruia își poate deschide sufletul. E posibil, oare, ca un cititor să țină locul unei astfel de persoane și să îi prelungească naratorului viața cu o zi și încă o zi?

Thomas Bernhard (sursa)

Thomas Bernhard (1931-1989), romancier, dramaturg și poet austriac, este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă germană din perioada de după al Doilea Război Mondial. Criticat adesea în Austria ca unul care își murdărește propriul cuib, Bernhard s-a bucurat însă de un mare succes peste hotare. Scrierile sale au fost influențate de anii copilăriei, când a trăit cu sentimentul că este o ființă nedorită și abandonată, dar și de tuberculoza de care a suferit în tinerețe. Scriitorul a zguduit permanent scena culturală austriacă prin declarații de genul: „Austria e o țară de șase milioane și jumătate de idioți”, „de naziști incorigibili și criminali”, afirmații fără o solidă argumentare sociologică sau istorică; totodată, Bernhard s-a retras ostentativ din biserica catolică și din Academia Germană. Spre deosebire de scandalurile pe care le-a iscat prin scrierile sale, viața amoroasă a autorului a fost una surprinzător de echilibrată: s-a căsătorit de tânăr cu o femeie mai în vârstă decât el cu 35 de ani, alături de care a rămas până la moartea ei, în 1984 – culmea este că Bernhard a murit și el la numai cinci ani după aceea. Scriitorul nu a renunțat nici post-mortem la atitudinea provocatoare față de patria-mamă: moartea i-a fost anunțată abia după înmormântare, iar prin testament, care a stârnit numeroase controverse, Bernhard a interzis apariția pe teritoriul Austriei a scrierilor sale nepublicate, precum și noi puneri în scenă ale pieselor sale de teatru. 

Editura: Paralela 45, 2004

Traducere: Francisca Solomon, Dan Flonta

Prefață: Gabriel H. Decuble

Număr de pagini: 128