Dragă viață - Alice Munro

luni, 24 martie 2014


Se pare că am un talent nebănuit de a începe cu ultima carte a scriitorilor pe care îi citesc pentru prima oară, sau poate că asta se întâmplă doar în ultima vreme (vezi și Nimfa nestatornică a lui Guillermo Cabrera Infante). Dragă viață (apărută în 2012) este, aparent, ultima carte dintr-o lungă carieră, deși Alice Munro ar mai putea scrie, pentru că este încă în viață, spre deosebire de Infante. Recunosc că nu aș fi citit-o prea curând, dacă nu mi-ar fi ajuns sub ochi datorită Premiului Nobel. Nu sunt o mare fană a prozei scurte - singurul teritoriu literar pe care evit să mă aventurez în necunoscut - iar Alice Munro chiar cu asta se ocupă, pentru că are paisprezece colecții de povestiri, dintre care doar una, Lives of Girls and Women, se apropie de statutul de roman.

Deși stilul scriitoricesc nu excelează prin prețiozitate sau metafore, fiind mai degrabă arid și simplu, am fost absorbită de dimensiunea captivantă pe care poveștile lui Munro o conferă realității, de cele mai multe ori, banale. Scriitoarea prezintă viețile așa cum sunt, fără să judece sau să explice, fără să acuze sau să laude. Uneori, sentimentele sunt confuze și motivațiile sunt neclare, însă Munro nu face eforturi pentru a le clarifica și a ne servi explicații pe tavă, căci ea nu joacă rolul de psiholog aici, ci pe cel de povestitor.

Felul de a scrie pare inspirat tot din viaţă, pentru că aproape nimeni nu vorbeşte într-un mod elevat și complicat, nici nu se pierde în descrieri laborioase, epitete și metafore, căci oamenii recurg la un limbaj simplu și direct. Munro nu este o cititoare citabilă, poate că nici una cu adevărat memorabilă, însă am experimentat un interes viu și neașteptat în timp ce am citit povestirile din Dragă viață

Alice Munro apare drept un cronicar al oamenilor simpli și obișnuiți, alcătuiți dintr-o sumă de defecte, calități sau bizarerii pe care, de obicei, le cunosc doar câțiva apropiați, sau poate nici aceștia. Munro înlătură vălul așezat peste dimensiunea neștiută a vieții omenești, pătrunzând în străfundurile obscure ale personalității, fără a cădea, însă, în analize psihologice elaborate. 

O mamă este plictisită de căsnicie și vrea să se arunce într-o aventură; alta își părăsește soțul și se mută cu amantul; un bărbat rămâne fidel soției, chiar și după moartea acesteia; o tânără se îndrăgostește și este abadonată în pragul căsătoriei; un bărbat este rezistent la orice schimbare, încăpățânat să rămână pe drumul solitudinii, pe care l-a ales din copilărie; dimpotrivă, un tânăr soldat trăiește fără un scop precis - el nu urmează niciun drum anume, ci se lasă purtat de viața care alege în locul lui. 

Despre Munro se spune că, în povestirile sale, cuprinde un întreg roman. Este drept că ea nu relatează un fapt izolat, ci se întinde, de cele mai multe ori, pe o perioadă îndelungată, aducând la suprafață întâmplări din trecut care au modelat personalități și au deschis (sau închis) drumuri, astfel că am avut o senzație de sațietate, de plin și deplin după ce am încheiat o povestire. Am apreciat foarte mult acest lucru deoarece, după cum am spus mai sus, nu prea mă dau în vânt după proză scurtă, tocmai pentru că îmi lasă o impresie de neîmplinire și insatisfacție.

Multe dintre povestiri iau forma unor amintiri din copilăria naratoarei, ceea ce le conferă un aer de confesiune, de semi-autobiografie. Puțini pot ști cu siguranță cât din ceea ce este relatat aici s-a întâmplat în realitate, însă, în cazul acestei colecții, Alice Munro precizează că ultimele patru povestiri sunt cel mai aproape de a fi o autobiografie. O figură ce pare desprinsă din viața autoarei este mama, portretizată similar în două povestiri (Ochiul și Dragă viață): învățătoare provenită din mediul rural, ea a dorit să își depășească condiția și să ducă o viață diferită, mai bună și mai elevată, însă pedanteria și modul ei corect de a vorbi atrag antipatia rudelor și a vecinilor, dar și a fiicei, care are perioada ei de rebeliune. 

***

Printre povestirile favorite se regăsesc Amundsen, Refugiul, Mândrie, Trenul, Vedere spre lac, Dolly, Noaptea. Poate că cea care mi-a plăcut cel mai puțin a fost Cariera de pietriș, dar cam atât. 

În Țărmul Japoniei, o soție și mamă, care pare preocupată mai mult de sine, visează la o aventură care să o scoată din banalitatea vieții ei, însă pe parcurs își dă seama că și-a neglijat întotdeauna copilul, punând pe primul loc pasiunile și obligațiile personale. 

În Amundsen, o tânără profesoară, care predă la un sanatoriu de copii tuberculoși, se îndrăgostește de medicul de acolo, care intenționează să o ia de nevastă. Însă el se răzgândește în ultimul moment, iar ea rămâne toată viața cu o dragoste neîmplinită și dilema despărțirii. 

În Despărțirea de Maverley, un polițist de noapte căsătorit cunoaște o tânără fată care a crescut într-o familie cu reguli stricte impuse de religie. Fata își schimbă viața, părăsește orașul, iar bărbatul o întâlnește mult mai târziu, când nevasta lui a murit. Este o atracție neclară, nerostită și neîmplinită, o dorință care nu se materializează niciodată.

În Refugiul, o fată ai cărei părinții sunt plecați în Africa locuiește, timp de un an, împreună cu unchiul și mătușa. Femeia întruchipează portretul clasic al soției casnice care și-a dedicat viața soțului, cerând și căutând mereu aprobarea acestuia. Mama fetei este exact opusul mătușii, însă fata preferă viața unchilor, pe care o percepe ca pe un refugiu, întotdeauna liniștit și curat, fără păreri și discuții în contradictoriu. 

În Dolly, doi soți în vârstă plănuiesc să se sinucidă, nu din motive de sănătate, ci pentru că nu mai au nimic de așteptat de la viață. Însă viața intervine pentru a îi contrazice, prin apariția unei foste iubite a bărbatului, acum vânzătoare de cosmetice. 

În Ochiul, o fetiță se desprinde progresiv de sub tutela mamei, o persoană serioasă care vrea să dețină mereu controlul. Afecțiunea ei se transferă asupra tinerei care îi ajută în gospodărie, însă mama se va răzbuna subtil pentru această trădare.

În Noaptea, o fată începe să aibă insomnii în urma unei operații de apendicită, iar în timpul nopții îi apar idei monstruoase pe care știe că nu ar ezita să le pună în aplicare, astfel că părăsește casa și se plimbă pe afară până la apariția zorilor.

În Vocile, o fetiță este fascinată de o prostituată pe care o zărește la o petrecere, deși mama pleacă imediat ce o vede printre invitați. Ea rămâne nu numai cu imaginea neobișnuită a femeii, ci și cu amintirea vocilor unor soldați britanici, care vorbesc cu o tânără într-un mod care o impresionează profund.

În Dragă viață, povestea gravitează în jurul locurilor natale și a familiei scriitoarei, cu casa lor aflată la marginea orașului, cu aceeași mamă siderată de prostituate și cu o atitudine superioară celorlalți, până se îmbolnăvește de Parkinson la 40 de ani, după ce afacerea tatălui eșuează. Autoarea spune că, pentru o ficțiune, ar fi prea multe rele îngrămădite laolaltă, însă aceasta este viața reală, în care niciodată nu se întâmplă prea mult sau prea puțin. 

M-am bucurat că, în această ultimă povestire, Munro menționează, alături de Proust și Thomas Mann, cartea Independent People a lui Halldór Laxness, un roman mai puțin cunoscut, dar extraordinar.

Cuvintele cu care Alice Munro își încheie ultima povestire sunt următoarele: „Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna”. S-ar putea ca aceasta să nu fie, totuși, ultima carte a autoarei, care a mărturisit că încă îi vin idei pentru noi povestiri, în ciuda deciziei de a se retrage.



Editura: Litera, 2014
Traducere: Justina Bandol
Număr de pagini: 368

12 comentarii

  1. Am citit colectia "Prea multa fericire". Nu mi-a placut. Alice Munro a luat nemeritat Nobelul, la fel ca si Hertha Muller.

    In schimb Mo Yan a luat meritat Nobelul. L-ai citit? Eu am citit Sorgul rosu si Schimbarea (editura 3). Foarte bune amandoua.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu am citit încă "Prea multă fericire", așa că nu mă pot pronunța. Oricum, nu poți spune că un scriitor a meritat sau nu un premiu până când nu îi citești măcar patru-cinci lucrări, pentru a avea o părere de ansamblu. Și nici măcar atunci, pentru că intervine gustul personal, care este tare subiectiv... Din câte am văzut, Munro este mai nișată și nu place tuturor. Poate dai, totuși, o șansă și acestei colecții, sunt curioasă cum o să ți se pară. :)

    Nu l-am citit pe Mo Yan, însă este pe lista de lecturi de anul acesta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. iti recomand Prea multa fericire, parca este si mai buna!

      Ștergere
    2. Cred că mi-am luat porția de Munro pe anul acesta, dar o să țin cont de recomandarea ta, Coffee. :)

      Ștergere
  3. E editura Litera nu Leda :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Am cumpărat această carte prin luna mai, însă nu am citit-o. Nu pentru că nu mi-am dorit, dar mai multe persoane din jurul meu mi-au tot sugerat că-mi va lăsa acel sentiment de insatisfacție despre care ai scris și tu. Îmi place foarte mult recenzia ta, dar și modul în care tratezi fiecare carte citită. Când voi ajunge acasă, voi citi și eu Alice Munro. M-ai făcut curioasă și îți mulțumesc...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase, Violeta!
      Povestirile lui Munro mi-au lăsat o senzație de sațietate, după cum am spus mai sus, iar în ultima vreme chiar mi s-a făcut un pic dor să mai citesc ceva scris de ea. Mă bucur că ți-am trezit interesul și sper să îți placă și ție povestirile ei.

      Ștergere
  5. Hmm. Sentimentul de insatisfactie vine doar daca povestirile scurte cu pricina nu sunt "bine" scrise. De la cele 9 Povestiri ale lui Sallinger, pe care am avut norocul sa le citesc cand eram tanar, la Marguerite Yourcenar mai tarziu, nu mai am vreo rezerva legata de povestirile scurte. Te poti delecta la fel de mult, daca sunt bine scrise, precum citind un roman.
    Vazusem recenziile la editiile in engleza si olandeza ale cartii lui Alice Munro dar acum m-ai facut curios. Am sa o cumpar :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce chestie, și pe mine tot povestirile lui Salinger m-au ajutat să trec, într-o mare măsură, peste reținerile legate de proza scurtă (dar asta mult mai recent, căci nu le-am citit decât acum câțiva ani, din păcate). Apoi au urmat cele ale lui Boris Vian, Kundera, Jhumpa Lahiri, Roald Dahl, Flannery O'Connor, Bolaño și, recent, Ludmila Ulițkaia și Alice Munro, care m-au convins definitiv că sunt destule colecții de povestiri care merită citite. Deși prefer în continuare nuvelele și romanele, acum mai strecor din când în când și proză scurtă, spre deosebire de anii trecuți, când nici nu mă apropiam de acest gen literar. :)
      Nu am citit nimic de Marguerite Yourcenar, ia să-i testez povestirile... Sau ar fi bine să încep cu altceva scris de ea?

      Mă bucur că ți-am trezit interesul cu privire la cartea lui Munro. ”Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” mi-a plăcut ceva mai mult, dar și colecția de față este foarte bună. Apreciez autorii care reușesc să scrie bine și acaparator despre lucruri obișnuite, iar Munro este mare mastră la acest capitol. :)

      Ștergere
  6. Incearca Povestiri Orientale, ca tot vorbim de povestiri scurte. Chiar sunt curios daca iti va place :-)

    Am cumparat Draga Viata, pana una alta, dar am retinut si Ura, prietenie, dragoste, casatorie.
    Multumim!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ia să o caut, mulțumesc de recomandare! Dacă nu o menționai pe Marguerite Yourcenar, n-aș fi trecut-o pe lista de lecturi prea curând. Recunosc că, deși știam de autoare, până acum s-a aflat la periferia intereselor mele literare.

      Ștergere

Un produs Blogger.