Cimitirul - Adrian Teleșpan

Dacă ar ști mama mea că am citit Cimitirul lui Teleșpan, i s-ar face rău. De fapt, ea nu are cum să știe de acest roman, pentru că este o femeie profund religioasă și complet deconectată de la realitățile lumii înconjurătoare. Ea nici măcar nu are habar că un asftel de roman a fost scris. Mă întreb dacă știe, măcar, ce înseamnă un homosexual și care este părerea ei în legătură cu acest aspect. Un aspect care, în societatea românească, este ascuns sub preș și ignorat, mai ales în rândurile populației mergătoare la biserică, din care face parte și mama. Am mers și eu la biserică, am ținut și eu posturi întregi, precum Adrian Green în tinerețe, dar mi-a trecut destul de repede. Nu pentru că aș fi încetat să cred în existența unui Dumnezeu, ci pentru că nu consider că îl pot regăsi între pereții vreunei biserici.

Recunosc, eu nu pot să înjur. M-am străduit, ce-i drept, de-a lungul vremii, însă nu am reușit să pronunț decât un „la naiba” firav care, ulterior, a prins ceva vigoare, însă prietenii îmi spun că nu mi se potrivește. Educația primită de la părinți s-a înșurubat destul de adânc în ceea ce privește limbajul. Fratele meu a făcut progrese mai mari, el reușește să spună „la dracu”, însă mie nu-mi iese și pace. Sunetele astea, l-a-d-r-a-c-u, nu pot să mi se rostogolească de pe limbă sub nicio formă.

Cred că asta mi se trage și de la urechile sensibile care sunt „zgâriate” foarte ușor, însă m-am obișnuit (de nevoie) cu prezența acestor sunete disonante în jurul meu. Înarmată cu rezistența datorată expunerii involuntare, am reușit să trec prin romanul lui Teleșpan fără probleme. Și tot datorită ei, îmi permit - pentru prima și (probabil) ultima oară în viață - să mă eliberez în această recenzie de limbajul decent, deși nimeni nu m-a auzit vreodată vorbind așa, și nici c-o să m-audă (mamă, sper că nu o să citești ce am scis eu aici!). 

Da, înțeleg acum de ce romanul este atât de popular. Este foarte deschis și amuzant, vorbește pe înțelesul tuturor, îți dă senzația că autorul nu ascunde nimic cititorului, într-un exercițiu de exhibiționism și sinceritate care cucerește (mai ales publicul feminin și LGBT). Este un triumf al vocii stradale, al poponarilor oropsiți de societate, al tinerilor care se regăsesc în concepțiile de viață ale lui Teleșpan, dar și un model aspirațional pentru cei mulți și nemulțumiți care au nevoie de câte o zguduială bună pentru a ieși din letargie și a face ceva schimbări (temporare) în viețile lor. 

În plus, Cimitirul este primul roman porno-gay românesc - în sfârșit, o voce lipsită de pudoare care strigă în gura mare că lui îi place pula și muia și că nu are nicio dramă spirituală în legătură cu asta. Îmi pot imagina acum hoardele de admiratori pe care și le-a făcut Teleșpan și ofertele pe care le primește - acest băiat nu cred că va rămâne nefutut nici măcar la 90 de ani (dacă o să i se mai scoale, bineînțeles). 

Mi-am dorit întotdeauna un prieten homosexual, dar iacătă, deocamdată nu am avut parte de niciunul. Prin intermediul lui Teleșpan, am avut „privilegiul” de a pătrunde în lumea, mintea și curul unui homofilofil, aflând unele lucruri surprinzătoare, cum că acești băieți nu pot avea o relație lungă, pentru că simt nevoia să și-o tragă și cu altcineva. Dar ce vrea să spună Teleșpan, că homosexualii sunt, totuși, diferiți de oamenii normali? Că ei nu sunt capabili să se lege pe viață de persoana iubită, ci e musai să o înșele cu orice ocazie? Dar ce, ei sunt lipsiți de gena fidelității? 

Adrian Green este obsedat de sex. Concepția lui despre relații este că unora le dă inima, iar celorlalți le dă doar pula. În fiecare bărbat pe care îl întâlnește vede un potențial partener de sex, iar de multe ori are și noroc, ca în cazul frumosului arab Rashid, care mai este și plin de bani. Însă nu prea are noroc cu Daniel, un poponar român adoptat, de care Adrian se îndrăgostește; spre disperarea lui, moldoveanul nu îi răspunde la sentimente, ba nu-i oferă nici măcar o partidă de sex. 

Desigur, Teleșpan nu se mulțumește cu a ne șoca prin limbaj și sex, ci merge mai departe, călcând voit în picioare toate normele și tabuurile, plasând flirtul în locuri interzise de morală, precum capela în care zace o babă (cam previzibil) sau expunând-și părerea despre Biblie și Dumnezeu, căci, dacă tot a ales să vorbească, măcar să o facă până la capăt și să dărâme orice inhibiție. 

Cimitirul seamănă cu un stand-up comedy cam lung sau cu un film porno pentru homosexualii orbi, cărora cineva cu talent literar trebuie să le descrie acțiunea de pe ecran pentru a reuși și orbii să își facă o labă. În mod clar, acesta nu este un roman pentru homofobi și oameni pudici, pentru că partidele de sex în cur sunt descrise minuțios, în detalii grețoase uneori, și ocupă cam o treime din carte. 

A doua treime este plină de cugetări filozofice urbane, pe care Teleșpan ni le servește cu duritatea celui care vrea să ne scoale din starea de prostrație, iar ceea ce a rămas este reprezentat de câteva întâmplări amuzante și de visele cu ochii deschiși ale lui Green. Bineînțeles, aceste treimi sunt amestecate, astfel că avem ba o porție de visare sau aventuri, ba una de sex, ba una de cugetări. Să sperăm că Teleșpan a reușit să strângă ceva bani din vânzarea acestui roman, pentru a-și permite măcar unul dintre vise (deși sunt cam scumpe, ce-i drept). 

Ceea ce mi-a plăcut la acest roman au fost umorul și întâmplările pe care Adrian Green le povestește mucalit (faza cu negresa care se cacă pe ea la teatru este demențială). Ce m-a plictisit cel mai tare au fost cugetările „profunde” marca Paulo Coelho de România (deși, hmm, s-ar putea să mă înșel, pentru că nu mai știu cât de înălțătoare erau cugetările lui Coelho) și repetițiile obsesive legate de bani și de vise. 

Am remarcat, totuși, câteva fraze:

Vreau bani, în pula mea, ca să am și eu o copilărie ca lumea, chiar și acum, la treiștrei de ani. 

Moartea ar trebui să fie interpretată ca o temă obligatorie pentru acasă. O ai de făcut și asta e! 

Frica face din tot pământul ăsta un cimitir în care noi ne îngropăm singuri când, de fapt, ar trebui să îngropăm frica. 

N-ar fi stricat o tăietură mai drastică a textului, eliminarea vorbăriei de prisos, concentrarea narațiunii pe aspectele forte. N-am de ce să mă plâng de limbajul vulgar, pentru că ăsta este personajul principal și, implicit, Teleșpan. Nu pot cere ca înjurăturile să fie mai rare sau scenele de sex mai cu perdea, pentru că, în acest caz, personajul n-ar mai fi unul autentic. 

Cât despre scenele de sex, acestea nu m-au plictisit - n-aveau cum, pentru că eram curioasă să privesc în spatele ușii și să văd ce naiba fac ăștia în dormitor (naiba, v-am spus, pot să zic la naiba!). Cică înăuntru e cald și bine, cam ca în fundul unei găini (așa se explică violurile zoofilice), locul e curat datorită clismelor frecvente (mai ales a celor cu cafea), iar negrii au un gust amar în fund (după părerea unui chinez).

Da, și cică protestanții fut prost. 

P.S.: De fapt, m-am apucat să scriu despre roman când eram încă la o treime. La final, pot spune că nu ar fi fost necesar să îl termin pentru a putea scrie despre el, pentru că aproape întregul roman este la fel - foarte fluid și amuzant, însă ciclic, repetitiv și destul de gol. O carte care îți solicită atât de puțin creierul, încât am putut-o citi în condiții de gălăgie anarhică, fără să pierd nimic din acțiune. 

P.S. 2: Cred că asta este prima mea recenzie amuzantă, sau poate că așa mi se pare doar mie. Stop dreaming! (Teleșpan) 

Editura: Herg Benet, 2013 

Număr de pagini: 384