În cea de-a doua parte a colecției, legătura dintre povești nu mai este la fel de strânsă ca în istorisirile din Fetiţele (despre care am scris aici), unde protagonistele - fete sărace și bogate, deopotrivă - sunt aduse laolaltă de anii de școală. Și în Rude sărmane sunt câteva personaje ce trec dintr-o povestire în alta, lăsând impresia unui loc și a unui timp comun, însă ele sunt separate acum prin avere și statutul social, iar scriitoarea își îndreaptă atenția spre tabăra mai puțin favorizată de soartă.
Rude, vecine sau cunoștințe, tinere sau bătrâne, iubite sau părăsite, virtuoase sau flușturatice, toate aceste femei ascund o istorie interesantă pe care Ludmila Uliţkaia o scoate la iveală în stilul ei dulce-amar, ritmat de ironii fine la adresa regimului, cu detalii pitorești extrase din ofertantul spațiu multi-cultural al Uniunii Sovietice. Iar din istoriile lor se desprinde melancolia dispariției mahalalelor, a zonelor provinciale ale Moscovei, unde strămutații locuiesc în barăci sărăcăcioase și cei avuți sunt subiectul preferat de discuție, unde viețile sunt amestecate și toată lumea este la curent cu ceea ce se petrece.
Aș vrea să am acces la acel izvor fermecat al cuvintelor și al înțelegerii pentru a putea spune ce anume mi-a plăcut atât de mult la povestirile Ludmilei Uliţkaia. Aducând în prim plan viețile unor femei năpăstuite de soartă, atât de simple și nepretențioase, scriitoarea dezgroapă, de fapt, adevăratul filon de viață și putere, locul în care există puțin și, totodată, există totul - și dragostea, și bucuria, și devoțiunea. Abia acolo - și nu în lumea celor bogați și îndestulați - inima cititorului găsește un motiv de tresărire și înduioșare, descoperind resursele nebănuite și demnitatea acestor femei, care găsesc motive de fericire din mai nimic.
O mamă în vârstă este binecuvântată cu un fruct târziu al iubirii, o fericire care a venit și a plecat.
O femeie trecută de prima tinerețe primește un dar neașteptat, care îi dovedește că încă mai are farmec.
O soție cu numeroși amanți se îndrăgostește de un prieten al fiului ei, fiind mistuită de o pasiune vecină cu nebunia.
O rudă slabă de minte sosește cu punctualitate în aceeași zi din lună pentru a lua plasa cu haine vechi și plicul cu bani.
O orfană obeză, lăsată de izbeliște după moartea mamei, se duce la cerșit - lucru nu tocmai ușor când ai minte puțină.
O adolescentă rămâne însărcinată de câteva ori la rând, în mod miraculos și cu precizia unui ceas, fără ca tatăl să fie cunoscut.
O bătrână este nedespărțită de geanta ei, dintr-un motiv știut numai de ea.
O mamă își dedică viața fiicei handicapate, neglijându-și frumusețea și căsnicia.
Povestirile Ludmilei Uliţkaia închid în ele un univers feminin, populat de femei de toate vârstele și categoriile sociale, însă accentul cade pe cele nevoiașe, care ascund o istorie mult mai interesantă în miezul vieții lor mizere. La adăpostul educației și al bunăstării, viața pare mult prea monotonă și lipsită de evenimente pentru a fi demnă de imortalizat într-o poveste. Acolo unde există sărăcie și lipsuri, unde femeile înfăptuiesc adevărate minuni pentru a supraviețui, tot acolo se regăsește și pitorescul, și uimitorul, și memorabilul.
Deși mi-au plăcut toate povestirile, sunt câteva care mi-au mers la inimă, astfel că voi vorbi puțin despre fiecare.
Ghénele-Țoșcă este porecla unei femei care, deși trăiește într-o sărăcie lucie, nu se plânge niciodată că nu are bani și nici nu se consideră săracă. În fiecare zi, după prânz, pleacă în vizită la rude, pe care le ia la rând. Cu ocazia Paștelui, Ghénele își cumpără o găină pe care o alege cu grijă, ca pe o nevastă pentru fiul pe care nu îl are. Din singura orătanie pe care și-o permite într-un an, femeia pregătește cu iscusință nenumărate feluri de mâncare, pe care le împarte cu fratele Naum. Într-o astfel de zi, când pleacă de acasă cu mâinile pline de sacoșe, pe Ghénele o lovește uitarea, iar lumea devine de nerecunoscut...
În Fiica Buhariei, interesul locuitorilor dintr-o mahala este acaparat de o apariție exotică, frumoasa soție uzbecă cu care fiul doctorului s-a întors în casa tatălui. Pentru că îi tratează pe bolnavii săraci fără a le lua bani, bătrânului doctor i se iartă dreptul aristocratic de a avea ce mânca și de a locui în trei camere, însă vecinii nu o au la inimă pe nora ce se ascunde de privirile lor avide și curioase. Cuplul are o fiică nereușită, născută cu sindromul Down, iar soțul se înstrăinează treptat de soție, pe măsură ce femeia se dedică în întregime fetiței și își pierde strălucirea de odinioară. Mama devotată are grijă ca, și după ce ea nu va mai fi, Milocika ei să fie ferită de singurătate...
Bronka este fiica diafană și frumoasă a Simkăi, o strămutată descurcăreață ce și-a făcut rost de un loc de muncă și de o locuință mizeră. În clasa a șaptea, Bronka rămâne însărcinată și este dată afară din școală, dar nu se află cine este tatăl. Sarcina ei pare de-a dreptul miraculoasă, mai ales că are parte de una în fiecare an, astfel încât nașterile devin ceva inevitabil, precum anotimpurile. Copiii, toți băieți, cresc voinici și frumoși, făcându-și fiecare un rost în viață. Peste ani, Bronka îi mărturisește secretul unei foste colege, care are un atac de gelozie, de parcă viața ei onorabilă, de care fusese mulțumită până atunci, îi apare deodată drept searbădă și neimportantă...
În Poporul ales, Zinaida, o fată handicapată căreia îi este foame tot timpul, rămâne fără mama care o ajuta să se descurce în viață. Ea merge să cerșească în fața bisericii, dar se îmbracă cu ce are mai bun și nu zice nimic, astfel încât este ignorată de cei ieșiți de la slujbă. Cerșetorii mai vechi încearcă să o alunge, dar în ajutorul ei sare Katia Roșcata, o invalidă bețivă cu înclinații spre filozofie. De la ea, Zinaida află că slabul e întotdeauna mai vrednic de milă decât grasul, că omul excepțional e acela care spune că are de toate, și că săracii - nu milogii - sunt poporul ales...
Editura: Humanitas Fiction, 2013
Traducere: Gabriela Russo
Număr de pagini: 256
PS: Îi mulțumesc lui Gabriel că m-a bătut la cap, altfel nu cred că mai scriam partea a doua a recenziei. :)
Eu iti multumesc pentru ca datorita tie am citit aceasta carte minunata. Daca nu faceai cronica primei parti, cartea ar fi fost si in prezent uitata in biblioteca.
RăspundețiȘtergereDa, mi-a plăcut și mie atât de mult încât vreau să fac rost și de celelalte volume de povestiri, dar o să încerc și un roman. Am fost surprinsă când am văzut că au fost traduse mai multe cărți de-ale ei (vreau să citesc neapărat „Înmormântare veselă”):
Ștergerehttp://www.humanitas.ro/ludmila-uli%C5%A3kaia