Scrisorar - Mihail Şişkin

Nu eram deloc pregătită pentru ce aveam să găsesc în paginile cărții - începutul acestui roman m-a lovit asemenea unui val uriaș ce m-a luat prin surprindere. Este dureros de frumos, prea mult și prea intens, cu o avalanșă de gânduri și sentimente puternice care m-au copleșit. Am lăsat cartea deoparte și m-am apucat de altceva, însă am revenit în scurt timp și nu am mai plecat din lumea Sașei și a lui Volodia, doi tineri îndrăgostiți până peste cap și despărțiți mult prea curând de un război, cândva în jurul anului 1900.

De la prima pagină până la final, cartea este un dialog-monolog neîntrerupt desfășurat prin intermediul epistolelor, cu amintiri, gânduri, relatări de pe front și declarații de iubire. Mai mult decât un roman de dragoste, Scrisorar este o poveste a cunoașterii de sine și a lumii, plină de observații fine asupra vieții, cu lecții despre inutilitatea urii și micimea gândirii umane, care ignoră lucrurile cu adevărat importante.

Cei doi își scriu permanent după ce Volodia este înrolat și ajunge până în China, pe când Sașa își continuă viața de medic într-un orășel nenumit din Rusia. În scurtul timp petrecut împreună, Sașa și Volodia au găsit iubirea la care tânjiseră dintotdeauna, însă ei nu sunt pregătiți unul pentru altul, pentru că nu au suferit cu adevărat; experiențele prin care trec îi transformă în ființe noi, șlefuite până la perfecțiune pentru mult visata regăsire. Însă Volodia se pregătește și pentru o altfel de întâlnire, cea cu moartea, de care vorbește obsesiv în scrisorile sale.

Doar tu ai spus, trebuie să împarți cu alții. Dacă ți s-a dăruit, trebuie să dăruiești și tu, pentru a rămâne ceva. Și cu cât ți-e mai scump omul, cu atât trebuie să dăruiești mai mult. (pag. 103) 

Epistolele sunt defazate, comunicarea lor nu este una coerentă și sincronizată, însă cei doi continuă să își aștearnă gândurile pe hârtie, într-o încercare de salvare de la singurătate și de la atrocitățile războiului. Pe lângă alinarea adusă de scrisori, ei încep să înțeleagă adevăruri pe care le-au ignorat sau ocolit până atunci - despre lume, despre iubire, despre sine sau părinți, despre ceea ce contează cu adevărat în viață. Niciun om nu e fericit pănâ nu se consideră chiar el fericit, spune Şişkin, iar cei doi găsesc fericirea acolo unde se așteaptă mai puțin. 

Până la plecarea pe front, Volodia a dus un război încăpățânat cu mama și tatăl vitreg, refuzând încercările lor de apropiere. Ajuns în războiul cel adevărat, cu răpăit de gloanțe și gemetele celor răniți, înconjurat de cruzime și morți absurde, el începe să privească spre interior; cu fiecare gând transpus pe hârtie, vălul ignoranței începe să cadă, dezvăluind inutilitatea anilor de ură și de respingere.

Sașa a început să se placă pe sine abia prin prisma iubirii lui Volodia. Ea s-a revoltat dintotdeauna împotriva mamei, o femeie nemulțumită și dură, dar nici apropierea de tată - un personaj excentric care apare și dispare din viața ei - nu îi ostoieşte nevoia de tandrețe. Pentru a scăpa de singurătate, fata își imaginează că are o soră rebelă, o proiecție exterioară ce o va însoți întreaga viață. Mult mai târziu, Sașa găsește fericirea în momente neașteptate, atunci când ține mâna părinților muribunzi, ca și cum moartea ar fi momentul suprem în care trecutul se retrage asemenea unui reflux al memoriei, scoțând la iveală tot ce este mai important și mai frumos într-o existență.

[spoiler] Finalul este un pic straniu, avem senzația că cei doi alunecă într-o abia sugerată nebunie - Volodia, pradă frigurilor (o posibilă malarie sau tifos) se refugiază în amintirea casei de vacanță și a plantelor cu denumiri latine, care înlocuiesc hidoșenia războiului și a morții, pe când Sașa revine la dualitatea din copilărie, locul surorii imaginare fiind luat de un copil plămădit din zăpadă, ce umple golul rămas după dispariția celor dragi. 

După câteva zeci de pagini, intensitatea prozei scade cu un ton sau mai mult, odată cu depărtarea în timp și în spațiu a celor doi. Pasiunea și foamea de tandrețe sunt înlocuite cu altceva, mai trainic și mai rezistent, pe măsură ce Sașa și Volodia se deschid către o altfel de cunoaștere. În cazul lor, cuvintele lui Democrit - care spune că doar trupurile se pot atinge cu adevărat, căci între suflete rămâne întotdeauna un spațiu - se dovedesc a fi neîntemeiate. Sufletele lor rămân conectate într-o dimensiune ce transcende viața și moartea, un loc numai al lor în care spiritele se regăsesc, chiar dacă unul dintre ei a dispărut din lumea palpabilă a materiei. Singurătatea trupului este salvată de certitudinea unei iubiri ideale și indestructibile. Când oamenii sunt împreună, nu are importanță unde sunt trupurile lor.

Este multă iubire și multă moarte în acest roman, precum și multă singurătate. Aș minți dacă aș spune că Scrisorar este un roman vesel. Prin limbajul poetic și elaborat al lui Mihail Şişkin cunoaștem dramatismul războiului și al tristelor istorii personale, însă povestea este traversată de un curent cald și înduioșător - revederea pentru care cei doi se pregătesc și se prefac, învățând din propriile greșeli, căpătând o limpezime și o înțelepciune trecute prin suferință și moarte. 

Așa cum toate liniile de fugă se contopesc în același loc comun la orizont, într-un imponderabil buric al materiei și nemateriei, cei doi se regăsesc pe tărâmul gândurilor și al imaginației, uniți prin firele ce converg în același punct. Iubirea lor rămâne una perfectă - neconsumată, neîntinată de neînțelegeri și netocită de uzura obișnuinței. Pentru iubire, nu ai nevoie de altcineva. Platon spunea: iubirea este prezentă în cel ce iubește, nu în cel iubit. [spoiler]

Editura: Curtea Veche, 2012
Traducere: Antoaneta Olteanu
Număr de pagini: 352