Fetiţele. Rude sărmane - Ludmila Uliţkaia (partea I - Fetiţele)

Scriu destul de mult, știu, însă nu mă pot abține - trebuie să vorbesc despre tot ceea ce îmi vine în minte în legătură cu o carte pe care am citit-o, astfel că voi împărți recenzia pentru Fetiţele. Rude sărmane în două, ca pe foiletoane, pentru a nu obosi eventualul cititor cu prea multă informație deodată (și, oricum, nu am trecut încă la partea a doua, Rude sărmane). 

Stilul scriitoricesc al Ludmilei Uliţkaia este imposibil de ignorat, căci este prezent ca o unghie ascuțită ce pătrunde încet în carne, lăsând urme adânci și greu de vindecat. Este un melanj izbitor de duritate, lirism, umor și vulgaritate voalată, un limbaj aspru cu neașteptate izbucniri poetice - însă este o poezie colțuroasă și amară, ce nu încetează să surprindă și să zgârie, ca o floare frumoasă plină de spini, de care nu te poți apropia fără să te rănești.

Am fost bulversată un pic de prima parte a cărții, pentru că ceea ce se petrece în paginile ei este de o duritate neașteptată, mai ales în lumea inocentă a copilăriei surprinsă în povestirile din Fetițele. Chiar și la vârste fragede, colegele de clasă se grupează instinctiv în funcție de naționalitate, deși se mai amestecă uneori, atrase în vârtejul evenimentelor inerente copilăriei, în tatonările lumii adulte și descoperirea sexualității, care le aduce laolaltă.

Însă viața nu putea fi altfel în Rusia anilor 1950, când tătucul Stalin veghea la cârma corabiei monstruoase pe care o întruchipa Uniunea Sovietică, o oală imensă în care conviețuiau nații felurite - ruși, ucrainieni, armeni, gruzini (georgieni), tătari, azerbaidjeni (recunosc, habar n-aveam cum se scrie acest cuvânt, a trebuit să îl caut). Fiecare popor vine cu setul lui de credințe, tradiții și superstiții, într-un melanj pitoresc ce se ciocnește, uneori, în mod discordant. 

Numele fetelor sunt cam dificil de reținut, iar autoarea folosește alternativ numele de alint, cel de familie sau cel de botez, ceea ce creează câteva confuzii și încurcături, mai ales că personajele revin pe parcursul colecției. Povestirile din Fetițele sunt legate între ele, însă nu mi-am dat seama de acest lucru de la început - abia pe la mijloc am realizat, subit, că toate aceste fetițe se învârt într-un loc și un timp comun, trecând dintr-o povestire în alta - ceea ce dă senzația unui tot unitar în final. Rusoaica Tania, gruzina Svetlana, gemenele armene Viktoria și Gayaneh, evreica Lilia, bogata Aliona (și multe altele) sunt colege de clasă; fetele sunt urmărite aleatoriu, separat sau împreună, la vârste și în circumstanțe diferite, iar fiecare povestire deschide o fereastră către momente definitorii ale vieții lor. 

În Darul nefăcut de mâna omului, fetele sunt în clasa a treia; numai cinci fruntașe la învățătură participă la ceremonia solemnă prin care devin pioniere, pe când celelalte eleve rămân cu invidia și notele proaste. În muzeul în care primesc cravata roșie de pionier, premiantele admiră darurile ciudate primite de tovarășul Stalin: un hindus și-a scris urarea pe un bob de orez, un chinez a decupat o sută nouă globuri unul într-altul, o uzbecă a țesut toată viața un covor din părul ei, iar o ciungă i-a brodat portretul cu picioarele. Descoperind că femeia fără mâini este rudă cu Tania, o colegă săracă, fetele își iau atribuțiile de pionier în serios și merg să-i facă o vizită. Pătrunse într-o lume a sărăciei, ele au parte de un șoc, iar patriotismul lor se ciocnește de atitudinea vulgară a femeii ciunge, care este orice altceva, numai adoratoare a tovarășului Stalin nu... 

La vârsta de zece ani, fetele se întâlnesc și în Vărsat de vânt, cu ocazia unei petreceri de Crăciun organizată acasă la Aliona, fata unui muncitor la căile ferate ajuns diplomat peste noapte. Fetița preferă compania copiilor cu același statut, însă, la insistențele mamei, a invitat-o și pe Tania, colega săracă. Părinții sunt plecați de acasă și, de la distracția perimată cu păpușile, lucrurile degenerează în jocuri mult mai serioase, prin care fetele preiau rolul adulților, explorându-și sexualitatea. Una dintre ele este deflorată din greșeală, dar neștiința lor este atât de adâncă, încât fetițele nici nu realizează ce s-a întâmplat. Tania, ignorată până atunci, se dovedește a fi cea mai inițiată în misterele lumii adulte, astfel că ea devine brusc o persoană importantă (ceea ce nu o împiedică să facă pipi pe scară la final, pentru că nu își poate imagina că apartamentul are și o toaletă). 

Aceeași Tania revine în povestirea finală, Fericită biata Kolîvanova, într-o perioadă în care școlile devin mixte, astfel că primele povești de dragoste încep să se înfiripe, laolaltă cu gelozii și invidii. Tania își revarsă afecțiunea asupra noii diriginte, o femeie frumoasă și stilată, pe care începe să o urmărească, reconstituindu-i viața din frânturile pe care le descoperă din umbră. Fata de treisprezece ani își pierde virginitatea pentru a face rost de bani pentru cadoul profesoarei, iar acest fapt se petrece fără regrete și drame, fiind singurul pas care o mai desparte de lumea adulților. 

Gemenele Viktoria și Gayaneh sunt protagonistele a două povestiri, Copiii altuia și Copilul găsit, în care am simțit o furie mocnită față de Viktoria, fetiță cu o imaginație debordantă, răutăcioasă și plină de cruzime, care profită de firea credulă și delicată a surorii pentru a o manipula, cu o încântare născută din puterea proaspăt dobândită. Sunt conștientă că așa sunt copiii, însă am simțit dorința de-a o strânge de gât pe Viktoria pentru chinul psihic la care o supune pe Gayaneh (căci nu e vorba de un rău fizic aici), păcălind-o că mama ei adevărată este o vecină bețivă, care a abandonat-o la tomberon, sau că țigăncile se pot transforma în oricine, luând locul tatălui sau al bunicii. 

Peste lumea gemenelor tronează bunica armeancă, o femeie plină de superstiții care îi organizează viața, dar, în final, au și o influență neprevăzută și nefastă asupra ginerelui și a fiicei. Bunica nu prea dă atenție certurilor dintre fete pentru că, în afară de moarte, cel mai important eveniment pentru ea este prânzul. Femeia nu realizează transformările radicale prin care trece psihicul lui Gayaneh, care, sub înrâurirea poveștilor fanteziste ale Viktoriei, capătă o teamă profundă de întuneric și convingerea că mama s-a îmbolnăvit din cauza ei. Bunica își dă seama, într-un final, că n-are minte destulă și că nu se pricepe într-ale vieții, dar alege să tacă, și tace mâlc. 

La 2 martie, în același an... surprinde evenimente la scară macro și micro care se petrec în imensa împărăție sovietică. La 2 martie 1953, corabia se zguduie din temelii, pentru că moare tătucul Stalin, iar undeva în casa unor evrei, pe o canapea veche, se stinge străbunicul Liliei. Fetița de doisprezece ani este marginalizată la școală dintr-un spirit de castă îngust și ridicol, care îi determină pe copii să stea numai cu cei asemenea lor. Lilia este sfâșiată între plăcerea cu care ascultă poveștile bătrânului, cu rădăcini în mitologia iudaică, și rușinea de a fi evreică, care îi transformă zilele de școală într-un mic iad. Îi este scârbă de tot, mai ales de transformările din trupul ei ajuns la pubertate, iar ura mocnită izbucnește, până la urmă, asupra unui băiat sărac ce o chinuie, dintr-un amestec de simpatie și invidie. 

După cum am spus mai sus, am fost destul de răscolită citind prima parte a aceastei colecții de povestiri aparținând scriitoarei ruse Ludmila Uliţkaia (sau Lyudmila Ulitskaya - felul în care românizăm numele rusești mi s-a părut întotdeauna confuzo-hilar). Am avut câteva tentative de a-mi cumpăra alte cărți ale autoarei (Al dumneavoastra sincer, Surik sau Daniel Stein, traducător), dar iată că am ajuns într-un final la aceasta, găsită în biblioteca prietenilor de la Port.ro (o bibliotecă minunată, de altfel), cărora le mulțumesc aici pentru titlul neoficial de abonat. După ce am lăsat primele povestiri să se așeze, sunt foarte curioasă acum să trec la partea a doua, Rude sărmane, unde poveștile nu mai par a fi legate între ele.

P.S. Despre Rude sărmane am scris aici.

Editura: Humanitas Fiction, 2013 

Traducere: Gabriela Russo 

Număr de pagini: 256