duminică, 13 aprilie 2014

Torturaţi-l pe artist - Joey Goebel



Torturaţi-l pe artist avea toate motivele să devină o lectură deprimantă, dar iată că nu a fost așa. Aș fi putut spune că umorul a salvat-o, dacă aș fi observat momentele amuzante menționate pe coperta patru, însă presupun că a fost vorba de un umor atât de subtil încât a lucrat la nivel subliminal. Premisa romanului este una dură și plină de cruzime, însă nonșalanța naratorului și felul lui onest de a prezenta lucrurile salvează de multe ori cititorul de la atacurile de milă inerente. 

Am crezut inițial că artistul din titlu este închis undeva și torturat, pentru a-i stoarce lucrări peste lucrări sub amenințarea cu moartea, însă am gândit prea modest. În povestea imaginată de Joey Goebel, totul se petrece fără știrea artistului, a cărui viață este orchestrată din umbră, iar el este manipulat fără să aibă habar că decepțiile în dragoste sau dispariția celor apropiați se întâmplă conform unui plan bine pus la punct.

Dar cine sunt acești torționari care se joacă cu destinul unui om, asumându-și rolul unui demiurg care direcționează fluxul creator? Un influent om de afaceri ajuns pe patul de moarte conștientizează decăderea culturii și a artei, la care chiar el a dat o mână de ajutor prin sutele de emisiuni, filme și albume muzicale de proastă calitate cu care a îndopat publicul în ultimele decenii. Pentru revigorarea intelectuală a Americii, el înființează Academia Noua Renaștere, o pepinieră de talente autentice, a cărei menire este de a culturaliza masele, schimbându-le gusturile deplorabile și deschizându-le apetitul pentru artă. 

Deși genialitatea lor este exploatată la maxim, artiștii rămân în umbră, iar pentru a fi bine primite de către public, creațiile lor sunt promovate prin intermediul starurilor. Până acum, nimic grav, ci chiar lăudabil - însă fiecărui copil i se atribuie un impresar, al cărui rol este de a-i supraveghea viața, având grijă ca elevul să nu fie niciodată fericit și, totodată, să nu sufere în zadar, ci productiv. Asemenea unor genii nefericite precum Kafka, Beethoven, Woolf, Joyce sau van Gogh, și micul talent trebuie menținut artificial într-o stare de tristețe perpetuă, care să îi hrănească geniul creator. 

Publicul nostru era publicul larg. Scriitorii și pictorii nu mai au aceeași influență asupra publicului larg pe care au avut-o odată. Au fost înlocuiți de actori, și atleți, și rapperi. Noi am considerat că modul cel mai bun de a îmbunătăți cultura este acela de a îmbunătăți ceea ce ne oferă celebritățile. 

Vincent Spinetti, un copil bolnăvicios cu o mamă curvă și tată necunoscut, se dovedește a fi cel mai talentat elev al Academiei Noua Renaștere, iar responsabil cu chinuirea lui este Harlan Effler, un bărbat asocial și dezamăgit de viață. Încrezător în menirea proiectului, el își ia treaba în serios și intervine în viața lui Vincent ori de câte ori tânărul găsește motive de fericire, cum ar fi o nouă iubită sau un prieten de încredere. Inspirându-se din propriile experiențe de viață sau din studiul nefericirii universale, Harlan îi omoară cățelul, îi născocește boli și îl transformă pe Vincent într-un bețiv, aducându-l pe tânăr în pragul sinuciderii. Am putea crede că Harlan este un om fără inimă, însă, pe măsură ce ne adâncim în poveste, descoperim că nu este așa. El este convins că participă la un act măreț de schimbare a mentalității globale, că suferința pe care i-o provoacă lui Vincent este de preferat unei vieți mediocre și unei existențe care, cel mai probabil, ar fi fost la fel de nefericită. 

O satiră nemiloasă a lumii moderne, la fel de actuală pentru multă vreme ce va să vină, Torturaţi-l pe artist pune la zid toate așa-zisele valori apreciate de public în detrimentul artei căzute în desuetudine, prea complicată pentru a ajunge la mintea și la inima unor oameni cu un intelect din ce în ce mai scăzut, care preferă divertismentul facil și golit de orice esență. 

Din acest roman se desprind câteva întrebări menite să ne pună pe gânduri, dacă nu ne-am tocit deja abilitatea de a gândi: 

Oare artiștii nu vor mai putea crea ceva de valoare decât prin provocarea artificială a suferinței? Ceea ce se crează din fericire nu poate fi artă?
Mai are efect creația artistului, dacă el duce o viață condamnabilă?
Poate publicul să facă distincția între artă și artist? 
Câți dintre noi ar alege o viață chinuită știind că ceea ce vom crea din nefericire va dăinui și după ce suferința se va stinge? 

Ceea ce este trist în acest roman nu este neapărat drama absurdă a lui Vincent, ci povestea dureros de reală a lumii întregi. Televizorul și internetul au devenit un surogat de activitate care ne ocupă timpul liber și ne izolează de viața din afara pereților casei. Timpul ăsta trebuie umplut cumva, cu orice poate alunga plictisul și abate mintea de la probleme, iar divertismentul facil este cel mai la îndemână, servit ieftin și la orice oră, și de obicei nu provoacă gânduri redundante și neavenite. Desigur, și cititul excesiv (de literatură) este tot o izolare și un escapism, dar hai să zicem că este o izolare mai constructivă, de care nu ar trebui să ne simțim vinovați. 

Recunosc că, citind romanul lui Joey Goebel, m-am bucurat că nu mai am televizor de peste zece ani, altfel m-aș fi simțit, cu siguranță, vinovată. Nu am uitat zilele în care butonam telecomanda, stând cu mintea golită în fața ecranului de care nu mă mai puteam desprinde, în loc să fac orice altceva mult mai util - să studiez, să citesc o carte, să mă ocup de pasiunile mele sau, de ce nu, să gătesc ceva bun. Citeam deunăzi un interviu cu Dragoș Butuzea, tipul de la Chestii Livrești, care spunea că nu are internet acasă și nici pe mobil. Oai, asta mi se pare, într-adevăr, eliberarea supremă - nu de mass-media, ci ca eliberare a timpului. Oare aș putea să trăiesc și fără internet la discreție? Cred că da - omul se adaptează la (aproape) orice.



Editura: Humanitas Fiction, 2007 
Traducere: Irina Horea 
Număr de pagini: 340 


10 comentarii:

  1. mulţumesc de amintire.
    situaţia s-a cam schimbat în ultimul an jumate: mi-am luat laptop :(
    urmăream şi eu să citesc cartea asta...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai, mi-ai dărâmat modelul de abstinență! Glumesc. Dacă laptop-ul nu-ți organizează viața, ci viceversa, e bine.
      Cartea poți s-o citești și la adânci bătrâneți - va fi mereu de actualitate. :)

      Ștergere
  2. O să mă repet, dar şi de data asta mi-ai trezit curiozitatea. Cred că mai mult decât cu Sânge de pasăre... Dar cred că asta simt de fiecare dată, cu fiecare recenzie citită.
    In timp ce citeam recenzia mi-au venit următoarele întrebări şi sugestii :
    1. De ce îţi plac așa mult cărțile triste sau întunecate - cum îmi place să le zic?
    2. Aș vrea să citesc recenzii şi la cărți vesele, cu happy-end. Dar la cărți care să-ți fi plăcut.
    3. Eu zic că îmi plac cărțile care îmi dau o stare bună, dar atunci de ce mă tot atrag recenziile la cărțile triste?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Romanul lui Goebel nu este atât de trist pe cât pare, iar finalul este destul de ok pentru Vincent, în condițiile date. Poate că recenziile de acest gen te atrag pentru că ai și tu o latură darkish în interiorul tău, bine ascunsă. :)

      Am mai fost întrebată de ce citesc atâtea cărți sumbre, însă nu pot să dau un răspuns concludent, mai ales că am o fire veselă - dar o să mă mai gândesc. :) De fapt, mă fascinează chestiile morbide și grotești în literatură, iar dacă au și o tentă de fantastic, cu atât mai bine. Însă eu nu percep aceste cărți ca fiind triste, ci cel mult stranii. Crede-mă că mă feresc de unele cărți cu adevărat triste (cum ar fi Recviem pentru un vis a lui Hubert Selby Jr.), pentru că știu ce mă așteaptă.
      Oricum, dacă stau să analizez ceea ce am lecturat până acum, chiar și romanele young adult citite în ultima vreme au ceva dur sau întunecat în ele, și nu pentru că le-aș fi ales eu în mod special pentru asta.

      Mi-ai dat temă pentru acasă, Rox - trebuie să găsesc câteva cărți vesele și de bună calitate. :)

      Ștergere
    2. Intre timp am citit si eu Torturati-l pe artist. Mi-a placut ideea cartii si pe masura ce citeam imi tot imaginam cum se va termina. Mi-a placut ca finalul nu a fost unul la care ma asteptam, desi parca as fi vrut unul mai apoteotic, dar ma multumesc cu hint-ul pe care l-a dat Harlan legat de lansarea ultimei carti si clauza contractului pe care il avea cu Noua Renastere (nu stiu daca s-a inteles ceva, nu vreau sa fie spoiler)... te duce cu gandul la diverse posibile finaluri.

      Ștergere
    3. Ia uite, mă bucur că ai citit cartea și ți-a plăcut. Da, nu este nimic senzațional în afara subiectului în sine, iar rezolvarea a fost chiar ok. N-ai dezvăluit nimic, stai liniștită. :)

      Ștergere
  3. Multumesc pentru includerea in Blogroll-ul tau. Am facut si eu acelasi lucru.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mi-a placut si nu mi-a placut cartea. Ca subiect este interesanta, finalul m-a dezamagit. Nu este un autor care sa mearga pe mai multe planuri. Este o carte ca un film american. Ar fi bun un film (daca nu s-a facut, in regia lui Spilberg eventual.)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, romanul chiar ar fi un bun material pentru film, dar eu l-aș vedea mai degrabă în regia lui David Fincher. Se pare că autorul a discutat cu niște producători pentru ecranizare, dar filmul nu a apărut încă (cred că nici măcar nu au început filmările). Mie mi-a plăcut și finalul, însă romanul este, într-adevăr, destul de americănesc.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...