Grădina cețurilor din amurg - Twan Eng Tan

Pentru mine, cel mai bun mod de a învăța istoria este prin intermediul literaturii. Nu am fost pasionată niciodată de cifrele și faptele searbăde din manuale, pe care le-am uitat la scurtă vreme după memorare. În schimb, istoria surprinsă într-o poveste capătă o identitate care se șterge mult mai greu, rămânând cu mine pentru multă vreme. Din paginile acestui roman captivant au prins contur o țară, Malaezia, cu o bucată tumultoasă de istorie, precum și o cultură, cea japoneză, cu grădini nipone, stampe ukiyo-e și tatuaje horimono, o lume fascinantă în care aș fi putut petrece ore nesfârșite. 

O poveste minunată și tristă totodată, așezată pe mai multe planuri temporale, Grădina cețurilor din amurg este o reconstituire în cheie poetică a unei perioade sumbre din istoria Malaeziei - ocupația japoneză din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, urmată de insurecția comunistă ce a prelungit climatul de teroare pentru încă douăzeci de ani.

Povestea începe în Malaezia anilor 1980, când Teoh Yun Ling își încheie cariera de judecătoare și se întoarce la Yugiri, o grădină izolată din munte, pe care nu a mai vizitat-o de mai bine de treizeci de ani. În peisajul atât de familiar odinioară, femeia își întoarce privirea spre trecut, în încercarea de a salva amintirile ce amenință să dispară sub imperiul unei boli nemiloase. Într-un limbaj melodic, dar totodată rece și distant, Yun Ling ne poartă prin viața ei tumultoasă, de la anii de prizonierat până la relația cu un misterios japonez. Condusă întreaga viață de o ură ce nu s-a domolit niciodată, Yun Ling este urmărită de amintiri îngrozitoare, reînviate permanent de sunete, mirosuri și frânturi de conversații. 

Născute din părinți chinezi din strâmtoarea Malacca, Yun Ling și sora ei mai mare, Yun Hong, au fost închise într-un lagăr japonez din inima junglei, într-o locație pe care nu avea să o afle niciodată. Pentru a face față ororilor din jur, fetele se refugiază în imaginație, unde prinde viață, în cele mai mici detalii, grădina pe care Yun Hong și-o dorise dintotdeauna. După trei ani petrecuți la granița morții, cu bătăi, foamete și chinul de a o ști pe sora ei închisă într-o casă de toleranță pentru soldați, Yun Ling este singura supraviețuitoare, însă nimeni nu știe cum a reușit să scape de acolo. Din dorința de a creea o grădină ca omagiu postum pentru sora ei, Yun Ling devine ucenica japonezului Aritomo - însă mintea fetei este încă prizonieră în lagărul morții, fapt care adâncește ciudățenia relației ei cu Aritomo, care i-a fost învățător și iubit până la dispariția misterioasă în adâncurile junglei. 

Grădina Yugiri (Cețurile din amurg, în limba japoneză) se conturează din imagini măiestrit pictate prin metafore, din mirosuri și culori care se înfiripă din proza măiestrită a lui Twan Eng Tan. În Yugiri, aerul este atât de curat încât pare că nu a mai fost respirat niciodată de o altă ființă, zgomotul lumii exterioare este absorbit de frunze, iar liniștea are o altă adâncime, ca cea de pe fundul oceanului; respirația copacilor se transformă în ceață care stăruie pe suprafața apei, unde adăstează un bâtlan solitar. Aritomo a fost un maestru al artei peisajului împrumutat (shakkei), integrând în grădină elemente și priveliști din afară, precum munții, norii sau copacii din depărtare. 

Fascinant și misterios, Aritomo Nakamura prinde viață treptat din amintirile lui Yun Ling. El apare ca un personaj incomplet, niciodată portretizat în întregime, pentru că o mare parte din viața lui este în umbră, iar detaliile scapă întotdeauna printre degete. Fost grădinar al Împăratului, Aritomo a sosit în Malaezia chiar înainte de începerea Războiului din Pacific și nu s-a mai întors niciodată în Japonia. Pe o bucată de pământ din vecinătatea plantațiilor de ceai Majuba, el a început să își construiască grădina, unica de acest fel din Malaezia. Un japonez în mijlocul unei țări populate de malaezieni, chinezi, aborigeni, englezi și australieni, Aritomo i-a protejat pe mulți localnici sub ocupația japoneză, salvându-i de la o moarte sigură în lagăre sau la infama cale ferată dintre Burma și Thailanda. 

După terminarea grădinii, Aritomo a plecat în junglă și nu s-a mai întors niciodată, rătăcit parcă de bunăvoie asemenea filozofului chinez Lao Tse, care spunea că poți părăsi această lume odată ce ți-ai înfăptuit menirea. Însă Aritomo este mai mult decât un grădinar - el a creat și câteva picturi ukiyo-e (stampe tipărite după matrițe de lemn), fiind totodată și un horoshi, un artist al tatuajelor, deși puțini oameni i-au văzut lucrările în realitate. Misteriosul japonez ascunde o istorie mult mai complicată, pe care Yun Ling o va descifra, parțial, spre finalul romanului, când aflăm și cum a reușit ea să scape din lagăr. 

În Grădina cețurilor din amurg, Twan Eng Tan balansează răul și binele într-un echilibru admirabil și reușește să ne prezinte o imagine corectă a istoriei, fără a fabrica victime și călăi, fără a cădea în relatări lamentabile și părtinitoare. Niciun popor nu apare mai bun sau mai rău în această poveste cu numeroase fațete, care relatează evenimentele istorice din multiple puncte de vedere, de multe ori antagonice. 

Prin vocea lui Magnus Pretorius, proprietarul plantațiilor de ceai Majuba, aflăm despre atrocitățile comise de englezi în Africa de Sud, în Războiul Burilor de la finalul secolului XIX, cu atacuri și ucideri în masă ale civililor, cu aceleași lagăre în care localnicii erau munciți până la epuizare. Și totuși, chinezii din Malaezia preferă dominația engleză unui stat independent, de teama represaliilor la care ar fi supuși de către populația autohtonă ajunsă la putere. 

Prin personajul lui Tatsuji, un istoric japonez care vrea să scrie o carte despre Aritomo, pătrundem în lumea piloților kamikaze, primii care au atacat navele americane la începutul războiului. Disciplina uluitoare, simțul onoarei și devotamentul neștirbit față de Împărat și familie sunt ceea ce alimentează aceste invincibile mașinării de război umane, oameni care pun simțul datoriei înaintea dragostei și a fericirii personale. Scăpat ca prin minune de la o moarte sigură, Tatsuji a devenit un acerb apărător al adevărului, care demască orice încercare de acoperire a atrocităților comise de japonezi în cel de-al Doilea Război Mondial.

***

Pe lângă povestea fascinantă a chinezoaicei Teoh Yun Ling și a japonezului Aritomo Nakamura, am aflat din acest roman o mulțime de amănunte interesante despre ceai, grădinile japoneze și tatuajele horimono, dar am întâlnit și feluri de mâncare neașteptate, dintre care una, în mod special, mi s-a părut extrem de ciudată. 

Cuib de pasăre comestibil (sursa)

Este vorba de supa din cuib de pasăre, inventată de cine alții decât de chinezi, care, de peste o mie de ani, îi atribuie puteri miraculoase de vindecare și de sporire a potenței. În Asia există câteva specii de păsări care își construiesc cuiburile din straturi de salivă care se întăresc în contact cu aerul, iar chinezilor le-a trecut prin cap să fiarbă cuibul sărmanelor păsări, rezultând o masă gelatinoasă lipsită de gust, dar considerată un medicament foarte eficient. Cuiburile sunt extrem de scumpe, însă consumul lor continuă și astăzi, ba chiar au început să fie produse în mod controlat, în clădiri special amenajate. Am aflat mai multe dintr-un articol interesant, în care autorul se întreabă cum se întâmplă ca unele feluri de mâncare să devină mai prețuite decât altele, mai ales în cazul acestei supe destul de respingătoare ca aspect și proveniență.

Deși nu sunt o băutoare pasionată de ceai, am găsit în acest roman o poveste foarte interesantă legată de cultivarea sa. Despre primul arbust de ceai se spune că a fost plantat de zei într-un templu chinezesc vechi de o mie de ani, aflat pe muntele Li Wu. Aici se produce un ceai cu o aromă celebră și unică în lume, care este păstrată printr-un ritual ciudat. Frunzele sunt culese la răsărit de călugării ce nu au ajuns încă la pubertate, care poartă mănuși pentru ca sudoarea mâinilor să nu influențeze aroma ceaiului. Cu o lună înainte de cules, băieții nu au voie să mănânce chilli, varză murată, ceapă sau usturoi și nu se pot atinge de niciun strop de sos de soia, pentru că respirația lor ar schimba aroma frunzelor. 

Tatuaj horimono

Cât privește tatuajele, am aflat că japonezii (influențați de chinezi) le-au privit multă vreme drept o practică barbară, rezervată criminalilor sau oamenilor „de neatins” (precum cioclii). Aceștia au apelat însă la tatuaje elaborate pentru a ascunde semnele prin care erau identificați. Pentru o lungă perioadă, tatuajele au fost interzise în Japonia, dar au reapărut odată cu traducerea unei cărți chineze foarte vechi, Suidoken, care a devenit sursa de inspirație pentru stampele japoneze și tatuajele horimono (întinse pe întregul corp). Pe lângă cuplurile ce își confirmau iubirea prin ideograme, au început să se tatueze scriitorii, artiștii, actorii kabuki și membrii yakuza, dar și aristocrații. 

Am aflat și despre ciudatul obicei de a colecționa tatuaje, nu sub formă de fotografii, ci ca originale - adică pielea umană pe care au fost realizate. Prima dată când am întâlnit această practică a fost într-o povestire macabră de Roald Dahl, Pielea - un bărbat cu o pictură-tatuaj realizată pe spate de pictorul Chaïm Soutine primește propunerea de a lucra într-un hotel și de a-și expune lucrarea de artă asemenea unui șevalet viu, însă dispare fără urmă. Nu credeam că această practică poate depăși tărâmul ficțiunii, dar se pare că m-am înșelat, pentru că, deși horimono nu au fost acceptate niciodată pe deplin de publicul larg, sunt destui colecționari bogați care achiziționează tatuaje realizate de artiștii japonezi horoshi, adevărate opere de artă. În Tokyo există chiar un muzeu care expune piele umană tatuată, în cadrul Universității de Medicină Jikei (tot aici mai sunt și creierele „murate” ale unor foști prim-miniștri, precum și monstre din... primul cancer descoperit la oameni). 

Din acest roman se conturează istoria fascinantă a grădinilor japoneze, inspirate inițial tot de cultura chineză; grădinăritul era practicat de călugării din temple, care recreau, prin intermediul lor, imaginea paradisului din viața de apoi. În timp, grădinarii japonezi au găsit propriile reguli de compoziție și s-au inspirat din natura țării lor. Călugării budiști au fost cei care au eliminat excesele și au desăvârșit un minimalism iconic. Grădinăritul înseamnă, în esență, controlul și perfectarea naturii, iar japonezii au dus această artă la cel mai înalt nivel, din dorința de a supune natura atât de imprevizibilă a Japoniei, mereu pradă cutremurelor și calamităților naturale. 

Într-o grădină japoneză, creatorul evocă amintiri ale unei priveliști faimoase sau sentimente precum singurătatea, liniștea, starea de meditație. o astfel de grădină joacă nu doar un rol estetic, căci scopul ei este de a pătrunde în interiorul privitorului și de a-i schimba inima, pe care o întristează și o înalță, conferindu-i înțelepciunea de a înțelege impermanența tuturor lucrurilor de pe acest pământ.

Un maestru de ceai și-a scandalizat discipolii plantând în grădina lui un gard viu care a blocat priveliștea spre Marea Interioară, care făcuse faima școlii. A lăsat doar o deschizătură în gardul viu și a pus un vas în fața ei. Oricine bea din vas era nevoit să se aplece și să privească marea prin deschizătura tăiată în gardul viu.

Editura: Polirom, 2013

Traducere: Irina Bojin

Număr de pagini: 400