Istoria iubirii - Nicole Krauss

joi, 5 iunie 2014



CunoaÈ™teÈ›i momentul acela când, încercând să alegeÈ›i următoarea carte, începeÈ›i vreo zece È™i niciuna nu pare să fie pe gustul vostru? ÃŽntr-un astfel de moment m-am găsit eu la întoarcerea din Londra, după o săptămână în care nu citisem nimic. Deja intrasem în sevraj, ca un junkie care nu-È™i luase doza, iar frustrarea mea se transformase într-o nemulÈ›umire mofturoasă. Am scos zeci de cărÈ›i din bibliotecă, am citit zeci de prime pagini, dar nimic nu era cum trebuie. Declicul s-a produs la Istoria iubirii, aÈ™a că mi-am zis: „This is the one!”. 

Din fericire, romanul și-a păstrat farmecul pe tot parcursul lecturii, culminând cu un final emoționant, la care aproape că am vărsat câteva lacrimi. Iar dacă titlul vă duce cu gândul la o poveste ieftină și dulceagă, ei bine, nu-i deloc așa - cartea nu este nici siropoasă, nici adresată unui public exclusiv feminin, ci una care mi-a plăcut foarte mult și m-a ținut în priză până la final. Avem de toate în acest roman populat de scriitori și evrei (și, hmm, scriitori-evrei): emoție, umor, mister, candoare, povești de iubire (mai degrabă neîmplinite) și o scriitură excelentă.

Istoria iubirii este un roman pe mai multe planuri, cu trei poveÈ™ti unite de un fir comun. Sau, mai bine zis, unite de o carte intitulată chiar „Istoria iubirii”care influenÈ›ează viaÈ›a personajelor în feluri neaÈ™teptate. Ce pot avea în comun o fată de cincisprezece ani care se pregăteÈ™te să trăiască în sălbăticie, un scriitor care a lăsat în urma lui o singură carte È™i un bătrân evreu care a supravieÈ›uit Holocaustului È™i a devenit lăcătuÈ™ în America? PoveÈ™tile lor dansează foarte aproape una de alta, la un pas de a se atinge È™i a se contopi, însă abia în ultima treime a romanului începem să întrevedem legăturile dintre personaje. 

Cea care m-a cucerit de la bun început a fost vocea lui Leo Gursky, un evreu de 85 de ani care își aÈ™teaptă moartea în compania lui Bruno, prietenul din copilărie care locuieÈ™te cu un etaj mai sus. Ei își bat noaptea în È›eavă pentru a se întreba dacă mai sunt încă în viață: două bătăi înseamnă „da”, iar una înseamnă „nu” (încă mă amuză faza asta). ÃŽn fiecare zi, Leo Gursky iese din casă È™i se dă în spectacol, scăpând mărunÈ›iÈ™ul pe jos sau probând lucruri fără să le cumpere - È™i face asta doar pentru ca moartea să nu-l prindă într-o zi în care nu a fost văzut de nimeni. 

Această dorință de a fi văzut, de a-È™i confirma faptul că este palpabil È™i real, are rădăcini adânci în trecutul său. Evreu din Polonia, el a fost singurul din familie care a scăpat de la moarte. Fata de care fusese îndrăgostit în copilărie plecase în America Ã®nainte de începerea războiului, È™i tot acolo ajunge într-un final È™i Leo - însă cea mai mare parte din viață È™i-o petrece în invizibilitate. Nici măcar fiul său - devenit un scriitor faimos - nu È™tie de existenÈ›a lui, deÈ™i Leo l-a vegheat toată viaÈ›a din umbră, aÈ™teptând momentul propice pentru a ieÈ™i la iveală. El ajunge mereu prea târziu în momentele decisive, părând a fi condamnat să rămână în umbră pentru totdeauna - însă o părticică din el nu a încetat niciodată să spere.

Ce poate fi mai impunător decât viața? Când stai în primul rând la cinema și te uiți la chipul unei fete frumoase, înaltă de două etaje, și când simți vibrațiile vocii ei masându-ți picioarele, îți dai seama de mărimea naturală a vieții. Așa încât mă așez în primul rând. Dacă la plecare mă ridic de pe scaun cu un cârcel și o vagă erecție, înseamnă că a fost un loc bun. Nu sunt un om obscen. Sunt un om care ar vrea să fie de mărime naturală. (pag. 16)

Leo Gursky este un personaj memorabil, pe care l-am îndrăgit instantaneu (vai, cum probează el ochelari cu dioptrii prea mari sau cum descrie părul alb al lui Bruno ca pe o păpădie în care îi vine să sufle, în timp ce își pune o dorință!). Bătrânul ajunge să se îndoiască de existența sa și de cea a oamenilor din jur, temându-se că a alunecat în nebunie. El trăiește într-o lume imaginară, hrănită de talentul de scriitor pe care l-a ținut ascuns. Cândva, Leo a scris o carte pe care o crede pierdută; însă aceasta va reapare, în mod neașteptat, chiar de ziua lui.

Apoi o cunoaÈ™tem pe Alma Singer. Candoarea aproape senilă a lui Leo Gursky este înlocuită de seriozitatea fetei de cincisprezece ani, al cărei nume a fost inspirat de personajul feminin din Istoria iubirii, cartea favorită a părinÈ›ilor. Alma învață să trăiască în lipsa tatălui, care a murit când ea avea È™apte ani, È™i cu absenÈ›a mentală a mamei, care a întors spatele lumii, pierdută în amintirile vieÈ›ii alături de soÈ›ul mort. ÃŽn plus, fata trebuie să-i poarte de grijă È™i fratelui, un băiat ciudat care sare de pe clădiri, scrie numele lui Dumnezeu peste tot È™i crede că lumea va fi nimicită de un al doilea potop. După ce mama ei primeÈ™te o cerere misterioasă de a traduce Istoria iubirii din spaniolă, fata încearcă să dea de urma personajului feminin din această carte, convinsă că Alma a fost o femeie în carne È™i oase. Și, chiar dacă este hotărâtă să nu se îndrăgostească niciodată, soarta are alte planuri pentru ea (nimic siropos, repet - ba chiar am întâlnit o scenă foarte interesantă a unui prim sărut). 

Există și un al treilea fir narativ, o voce din off care urmărește succint parcursul cărții Istoria iubirii și a autorului ei, Zvi Litvinoff. Evreu din Polonia, Litvinoff a ajuns în Chile, unde a trăit retras, iar aerul său de poet a atras-o pe Rosa, mult mai tânără decât el. Pentru a nu o pierde pe femeia iubită, Litvinoff decide să scrie o carte... O carte despre istoria imaginară a iubirii, care, ajunsă în mâinile cititorului nepotrivit, este imediat dată la o parte și ignorată. Capitole din această carte sunt împrăștiate peste tot în romanul lui Nicole Krauss: aflăm despre epoca tăcerii (când oamenii comunicau doar prin gesturi), despre epoca în care se nasc sentimentele (dorința a apărut devreme, la fel ca regretul) sau despre epoca sforii (când, pentru a se face înțeleși, oamenii ordonau cuvintele pe o sfoară). Iar pretutindeni se regăsește Alma, numele pe care îl primesc toate personajele feminine din carte, întruchipare a feminității și a iubirii.

E cu putință ca prima femeie să fi fost Eva, da prima fată va fi întotdeauna Alma. Dacă îți aduci aminte de prima oară când ai văzut-o pe Alma, îți aduci aminte È™i de ultima oară. A plecat È™i în urma ei nu a rămas decât spaÈ›iul în care ai crescut pe lângă ea, ca un copac care creÈ™te lângă un gard. Timp îndelungat spaÈ›iul a rămas vid. Poate că ani întregi. Când, în cele din urmă, s-a umplut, ai È™tiut că noua dragoste pe care o simÈ›eai pentru altă femeie nu ar fi fost posibilă fără Alma. Dacă n-a fi existat Alma, n-ar fi existat un spaÈ›iu vid È™i nici nevoia de a-l umple. (pag. 74)

Este primul roman de Nicole Krauss pe care îl citesc È™i pot spune că autoarea m-a cucerit. ÃŽn Istoria iubirii - unde, din câte am înÈ›eles, introduce numeroase detalii autobiografice - ea a reuÈ™it să creeze trei voci distincte, ba chiar patru, dacă îl punem la socoteală È™i pe fratele Almei, al cărui jurnal intră în scenă spre finalul cărÈ›ii. ÃŽmi place naraÈ›iunea la persoana întâi singular, dar, atunci când sunt mai multe personaje, am pretenÈ›ia ca fiecare voce să fie bine individualizată (din această cauză l-am taxat pe Naguib Mahfuz cu al său Miramar), însă lui Nicole Krauss n-am avut ce să-i reproÈ™ez.

ÃŽntr-un interviu pe care l-am urmărit aici, Nicole Krauss (care, apropo, este soÈ›ia lui Jonathan Safran Foer) spune că, atunci când scrie, trăieÈ™te aceeaÈ™i confuzie ca È™i noi, cititorii, pentru că nu are un plan bine definit È™i nu este foarte sigură unde anume o va purta actul scrierii. Interesant. AceeaÈ™i tehnică a aplicat-o È™i la cel de-al treilea roman, Marea casă, pe care abia aÈ™tept să îl citesc. 


P.S.: Eu v-aÈ™ sugera să nu citiÈ›i descrierea cărÈ›ii, pentru că are câteva spoilere. 

P.S. 2: Alma Singer citeÈ™te la un moment dat povestirile lui Bruno Schulz, Prăvăliile de scorÈ›iÈ™oară, despre care spune că sunt „insuportabil de frumoase” (este întru totul adevărat). Iar Leo Gursky scrie un pasaj excelent despre multiplele tăceri pe care le descoperă Isaac Babel, scriitorul evreu executat de naziÈ™ti.

P.S. 3: Alte două recenzii la Iulia È™i filme-cărÈ›i

P.S. 4: A apărut È™i ecranizarea în regia lui Radu Mihăileanu, abia aÈ™tept să o văd!



Editura: Humanitas Fiction, 2007 
Traducere: Antoaneta Ralian 
Număr de pagini: 312
Original: The History of Love, 2005
*Sursa foto

4 comentarii

  1. Este, într-adevăr, un roman deosebit. I-am făcut și eu o recenzie acum ceva timp și, la fel ca dumneavostră, am simțit nevoia să explic titlul. Mi se pare una dintre cele mai dificile provocări scrierea unei cărți despre iubire fără a cădea în clișee sau fără a deveni siropos iar Nicole Krauss a reușit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hei, dar te-am rugat să nu îmi mai spui „dumneavostră”, mă faci să mă simt ca o doamnă respectabilă, iar asta nu se potriveÈ™te deloc cu personalitatea mea. :)
      Pot să-ți găsesc recenzia pe undeva? Văd că blogul tău nu (mai) are conținut. Ah, cred că te-am găsit - acesta este blogul, nu?
      http://iuliacampeanu.onezone.ro/un-poem-despre-asteptarea-mortii-si-carti-care-schimba-vieti-nicole-krauss-istoria-iubirii/

      Ștergere
    2. Am citit răspunsul tău abia după ce am scris comentariul de mai sus È™i de-asta am rămas la „dumneavoastră” :D. Da, acesta e blogul meu. Cam bate vântul pe acolo, postez destul de rar...

      Ștergere
    3. Ha, deja mă ambalasem. Mă bucur că am scăpat de acel „dumneavostră”. :)
      Ar trebui să mai scrii, Iulia, pentru că mi-a plăcut ce am citit. Chiar ai ceva de spus și e păcat să nu o faci. Știu că e nevoie de timp... Și eu mă întreb ce o să fac cu blogul atunci când nu o să mai am așa mult timp liber. Probabil că voi încerca să scriu mult mai puțin, ca să nu renunț la el.

      Ștergere

Un produs Blogger.