Oraşul şi câinii - Mario Vargas Llosa

luni, 3 martie 2014


Oraşul şi câinii este primul roman al lui Mario Vargas Llosa (publicat la vârsta de 27 de ani), în care scriitorul peruan dezvăluie viața dură a cadeților de la Academia Militară Leoncio Prado din Lima, pe care și Llosa a urmat-o timp de doi ani. Aparent, evenimentele incredibile descrise aici sunt, în cea mai mare parte, reale, la fel ca și personajele - un motiv în plus pentru a simți și mai puternic impactul romanului, în care unele întâmplări m-au dezgustat și m-au oripilat.

Se explică, astfel, reacția furibundă a autorităților, care au considerat că atacarea instituției militare este o tactică tipic comunistă și, drept replică, au ars în public o mie de exemplare ale cărții. Totodată, l-au acuzat pe Llosa că a fost plătit de Ecuador să denigreze Peru (de ce Ecuador și nu Chile, căci și această țară era considerată rivală?). Desigur, incidentele trecutului au fost uitate între timp, iar astăzi se mândresc cu unul dintre elevii lor, care a câștigat Premiul Nobel pentru literatură...

Oraşul şi câinii dezvăluie un tablou extins al Limei anilor '50, cu prejudecățile legate de statutul social, culoarea pielii sau locul de baștină. Structura romanului este una complexă și non-liniară, iar firul narativ călătorește între prezent și trecut, prin intermediul a patru personaje care sunt urmărite pe rând. Alberto Fernández, „Poetul”, provine dintr-o familie bogată, dar părinții sunt separați; Ricardo Arana, poreclit „Sclavul”, este un băiat timid, timorat, de care toți își bat joc; Boa este un bătăuș care povestește, cu seninătate, întâmplări pline de cruzime; al patrulea personaj rămâne ascuns și misterios pe parcursul narațiunii, identitatea lui fiind dezvăluită abia spre finalul romanului.

Cei patru, provenind din medii sociale diferite, sunt aduși lalolaltă de anii petrecuți în școala militară, unde începe una dintre cele mai dure perioade ale vieții lor de adolescenți. Prezentul și trecutul vin la scenă alternativ, urmărind mai multe fire narative care se întretaie uneori, pentru că trei dintre protagoniști sunt uniți de un fir comun: iubirea pentru Teresa, o fată simplă de care se îndrăgostesc în diferite momente ale vieții.

Motivele pentru care băieții au ajuns la acest colegiu sunt diferite: puțini vin aici din proprie inițiativă, majoritatea sunt forțați de tații care vor să le aplice o lecție de viață, pentru a-i transforma în bărbați adevărați. Jumătate dintre ei sunt trimiși de părinți, ca să nu ajungă derbedei. Iar cealaltă jumătate, ca să nu devină pederaști. În Academia Militară Leoncio Prado, cadeții dau piept cu o școală a vieții de o duritate nebănuită, în care cei puternici fac legea, iar cei slabi sunt permanent batjocoriți și exploatați. În armată trebuie să fii mascul, să ai coaie de oțel; chiar dacă nu urmează o carieră în armată, băieții intrați aici devin bărbați, învață să se apere și să supraviețuiască. Cei mai expuși sunt cadeții din primul an, câinii, aflați permanent la cheremul colegilor mai mari, supuși, încă din primele zile, unui botez ce constă în bătăi și umilințe. Desigur, rolurile se schimbă în timp - pe măsură ce se maturizează, câinii devin, la rândul lor, agresori, exercitându-și puterea asupra celor din ani mai mici sau răzbunându-se pe cei mari. 

Totul se vinde sau se fură în lumea cadeților - șireturi și vestoane, bani și țigări, porția de mâncare și subiectele la examene. Băieții participă la concursuri vulgare și scabroase, introduc pe acuns țigări și băutură, se dedau la acte (mai mult sugerate) de pedofilie, zoofilie și homosexualitate, își bat joc de profesori și de superiorii molatici, iar singurii pe care îi respectă sunt ofițerii care știu să se impună, precum și preotul capelei, pe care l-au văzut cutreierând beat prin cartierul curvelor.

Cei trei ani, cât durează studiile, devin o perioadă de coșmar pentru băieții-copii care nu știu să se apere în fața băieților-bărbați. Pentru cei slabi, școala capătă atributele unei închisori datorită regimului de internat, care le permite să iasă doar la sfârșit de săptămână, sau nici măcar atunci, dacă între timp au fost pedepsiți și consemnați. În astfel de zile, cadeții rămași în colegiu fie evadează, sărind gardul, fie își petrec duminicile la micul magazin din incintă, condus de perversul Paulino, care le vinde pe ascuns băutură și țigări și organizează ocazional concursuri de masturbare. 

Fiecare supraviețuiește cum poate în această lume crudă, în care o fire dură și bătăușă este un atu important. [spoiler] Jaguarul este cel care face legea în comunitatea lor, impunându-se printr-o voință de fier, iuțeală și curaj, dar și un dram de nebunie care inspiră teamă. Boa, un băiat masiv și nu prea deștept, este prieten şi partener de nădejde al Jaguarului; cruzimea și prostia lui îl împing la rănirea singurei ființe de care se atașează, o cățelușă fără stăpân. Alberto-Poetul nu știe să se bată, însă este inteligent și se eschivează cu abilitate, devenind popular prin scrisorile pe care le redactează la cerere și, mai ales, prin istorioarele erotice pe care le născocește. În ultimul an, Poetul devine singurul prieten al Sclavului, dar îi lipsește curajul pentru a-l proteja în fața celorlalți până la capăt; un război pornit împotriva celor mulți și puternici are puține șanse de reușită. Ricardo-Sclavul este singurul care nu se poate integra și adapta. Mediul dur, care, în cele din urmă, îi călește și pe cei mai slabi dintre băieţi, nu reușește decât să îi adâncească slăbiciunea și neputința, ceea ce îl face ținta permanentă a batjocurii și violenței; destinul lui este acela de victimă. El se poate împăca cu singurătatea și umilințele, pe care le cunoaște încă din copilărie, însă nu poate îndura izolarea forțată şi captivitatea impusă de societate, părinți și colegiu. [spoiler]

[spoiler] Totul se va schimba după un eveniment zguduitor care are loc în ultima parte a romanului. Viața ascunsă a cadeților iese la iveală, alianțele se zdruncină, frica este lăsată la o parte, iar personalitățile trec prin schimbări decisive. Ofițerii nu au habar de ceea ce se petrece în colegiu, pentru că toți cadeții respectă un pact nerostit al tăcerii; iar atunci când află toate grozăviile care se întâmplă sub nasul lor de atâta vreme, reacția autorităților este de a mușamaliza totul. Dreptatea și adevărul nu pot să triumfe, cei care urmează regulile nu au câștig de cauză, pentru că imaginea instituției trebuie păstrată, scandalul evitat cu orice preț, iar regulile adaptate la situație. [spoiler]

Critica fără milă a autorităților nu este, însă, punctul forte al acestui roman. Llosa reușește să ne arate că, în spatele fiecărui caracter, se află o poveste complexă - de cele mai multe ori, o familie destrămată sau o copilărie grea, alături de un tată agresiv și de o mamă neputincioasă, care nu se poate impune în fața soțului. Llosa nu se rezumă la a prezenta doar personaje bune sau rele, cu roluri bine definite, ci călătorește înapoi pe firul poveștii și ne arată parcursul lor din copilărie, cu evenimentele care le-au modelat personalitatea, transformându-i în tinerii din prezent.

[spoiler] Boa trăiește în sărăcie cu o mamă incultă, alături de un frate vitreg care îl învață să se bată și să urască peruanii veniți de la munte. Personajul misterios, îndrăgostit de Teresa, este un copil studios care trăiește doar cu mama; nevoia de bani, respingerea din partea fetei și prietenii nepotriviți îl împing spre violență și spre o viață în afara legii. Ricardo-Sclavul este scos din lumea idilică a provinciei și adus de mamă la Lima, pentru a trăi alături de un tată pe care nu-l cunoscuse până atunci, un om dur și violent, care vrea să îl transforme pe copilul sensibil în bărbat; prin neimplicarea ei, mama devine un nou dușman de care băiatul trebuie să se ferească. Deși provine dintr-o familie bogată, Alberto-Poetul a fost martor, încă din copilărie, la certurile părinților, pentru că tatăl a fost dintotdeauna un afemeiat; părinții se despart, iar mama se izolează de lume, trăind în sărăcie și refuzând banii soțului, agățându-se de fiu ca de ultima speranță rămasă în viața ei goală și searbădă. [spoiler]

Deși Llosa nu se pierde în descreri laborioase ale Limei, imaginea orașului peruan se conturează, totuși, prin ceața omniprezentă, care ascunde soarele o mare parte din an. Mirosul şi zgomotul mării, vegetația luxuriantă și străzile încinse ale verii, parcurile umbroase unde tinerii își dau întâlniri, faleza înaltă care coboară, în pante abrupte, spre plaja Miraflores, barurile și cartierele rău famate, toate acestea creează o imagine vie, fremătătoare, a unui oraș necunoscut mie până acum. Spre surprinderea mea, căutând câteva fotografii cu Lima, am găsit un oraș modern, aparent lipsit de farmecul subtil pe care l-am întrezărit în acest roman. 

În Oraşul şi câinii, Llosa include o serie de detalii autobiografice pe care le împarte personajelor principale, deși se identifică, în cea mai mare măsură, cu Poetul. [spoiler] Asemenea Sclavului, și Llosa își cunoaște mai târziu tatăl pe care nu l-a văzut niciodată - părinții se despart cu puțin timp înainte de nașterea lui, după ce tatăl își părăsește familia pentru o nemțoaică, iar Llosa îl crede mort și erou, până când îl întâlnește la Lima, zece ani mai târziu. La 14 ani, tatăl îl trimite pe Llosa la Academia Militară Leoncio Prado, unde acesta rezistă timp de doi ani. Un scriitor peruan a ținut să descopere dacă personajele din acest roman au, într-adevăr, o bază reală, și, după numeroase interviuri și laborioase studii de arhivă, i-a identificat pe foștii colegi ai lui Llosa care au servit drept inspirație pentru personajele din Oraşul şi câinii: Jaguarul era poreclit, de fapt, „Nebunul” (El Loco) și a ajuns să lucreze într-o companie de asigurări, Sclavul primise porecla de „Sugaci” (El Nene) și mai târziu și-a renegat patria, mutându-se în Statele Unite, iar Teresa a fost prima iubire a lui Llosa, locuind aproape de casa tânărului Mario, în cartierul Miraflores. [spoiler]

***

Pot spune că Oraşul şi câinii este prima mea carte de Llosa, pentru că, deși trăiesc cu impresia că am citit Mătușa Julia și condeierul în adolescență, nu îmi amintesc nimic din acest roman, astfel încât este ca și cum nu l-aș fi citit niciodată. Adolescența, o perioadă nebuloasă din care nu mai rețin aproape nimic din cărțile citite, cu excepția autorilor și a titlurilor (Kafka, Bulgakov, Irving, John Kennedy Toole sau Kerouac), așa că va trebui să le reiau pe toate la un moment dat. Oraşul şi câinii mi-a plăcut atât de mult încât am început să mă întreb de ce oare am amânat să-l citesc pe Llosa în tot acest timp. Poate că faptul are legătură cu avalanșa de titluri traduse la noi (la fel ca în cazul lui Marquez), un lucru bun în esență, dar care a făcut alegerea mult mai grea, iar eu am împins-o spre un viitor incert, care s-a materializat în momentul în care am primit acest roman în dar. Ei, este foarte bine și așa. 



Editura: Humanitas, 2010
Traducere: Coman Lupu
Număr de pagini: 360


7 comentarii

  1. Haha, acesta este un exemplu bun de recenzie în care am rezumat cartea, plus că am scris o grămadă. Mai că îmi vine să o refac. :)
    Din ce motiv nu ai reușit să citești romanul, nu te-a prins? La început m-am cam cutremurat, dar am strâns din dinți și l-am citit, iar pe parcurs a început să-mi placă foarte mult.
    Când am timp, trec și prin recenziile tale. Vreau să citesc neapărat ”Casa verde”, văd că ai scris despre carte.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu m-a prins deloc, chiar nu stiu de ce.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu înţeleg cum de postul ăsta are doar trei comentarii! :O
    Nu mai ţin minte mare lucru din Oraşul şi cîinii, cred că am citit-o în 2003, nici măcar lectura recenziei tale nu mi-a făcut-o mult mai prezentă (nu e vina ta). :) Îmi amintesc în schimb că scriitura lui Vargas Llosa mi s-a părut fascinantă şi nişte impresii din roman nu s-au şters nici acum. E o carte excelentă, chiar dacă nu cine ştie ce roz... :)

    Mă derutează Goodreads că-l trece pe Vargas Llosa la Llosa, Mario Vargas şi nu la Vargas Llosa, Mario. :-s

    Înainte mai citisem Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, Elogiu mamei vitrege şi Mătuşa Julia şi condeierul, care mi-au plăcut, dar nu atît de mult ca Oraşul şi cîinii. Tare aş vrea să am ceva mai mult timp de citit (şi să-mi termin compunerea, ay.) :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, am destule postări (reușite, din punctul meu de vedere) la care nu am niciun comentariu, dar ăsta este unul dintre misterele internetului. :)) Între timp, m-am împăcat cu ideea că uneori nu voi avea comentarii, pentru că altfel mi-aș consuma rapid cheful de a scrie pe blog (vreau să spun că nu comentariile sunt motivația, ci scrisul în sine).

      Vaai, dar am scris o grămadă în această postare, mă mir că ai avut răbdarea să citești tot! Oricum, trebuie să adaug cât de curând niște alerte de spoilere, pentru că sunt cam multe în text. Interesant că acest roman ți-a plăcut mai mult decât altele de Llosa! Îmi propusesem să recitesc Mătușa Julia, pentru că nu mai țin minte nimic, dar n-am reușit. Nici n-am citit altceva de Llosa între timp, deși cartea asta m-a impresionat. Am avut împrumutată Rătăcirile fetei nesăbuite, dar am dat-o înapoi, pentru că a stat la mine aproape un an, fără succes. :D

      Ștergere
    2. Vai, cum, dar tocmai Rătăcirile fetei nesăbuite ar fi trebuit s-o citeşti first thing first! Fiindcă banuiesc că, atunci când zici că a stat la tine aproape un an fără succes, te referi la faptul că nu ai reuşit s-o începi, aşa-i? Fiindcă odata începută, nici că te mai opreai până la sfârşit. Deşi îmi amintesc că primul capitol l-am găsit un pic cam lent, dar nu e lung şi după aia te prinde imediat firul povestirii. Eu am citit-o acum 8 ani şi de-atunci se află în topul preferatelor mele. Am ales-o întâmplător pe când dădeam o raită prin librărie, de Llosa nu auzisem pe-atunci dar m-a atras foarte mult titlul, şi mi-a plăcut şi coperta (da, uneori mai fac şi din astea... cumpăr cărţi din impuls :D ). Şi ca să vezi, instinctul nu m-a înşelat. Apoi am citit Mătuşa Julia şi condeierul care m-a amuzat teribil, în ciuda ororilor pe care le povesteşte... Oraşul şi câinii n-am citit-o încă, am încercat în schimb acum câţiva ani să citesc Casa verde dar n-a fost chip să trec de primele pagini. Am să-i mai dau o şansă că, cine ştie, poate atunci nu aveam starea sufletească potrivită...

      Ștergere
    3. Scuzați întârzierea, programul e cam aglomerat zilele acestea...

      Mda, cartea a stat la mine atâta amar de vreme și nici măcar nu am început-o, așa că am returnat-o prietenei, pentru că n-avea rost să o mai țin. Dacă primeam acum câteva luni comentariul tău, probabil că situația ar fi fost alta. Nu știu ce tot fac și ce tot citesc (adică știu, dar mă minunez), însă la unele cărți pur și simplu nu reușesc să ajung. Îmi amintesc că am citit demult Mătuşa Julia şi condeierul, dar, bineînțeles, am uitat tot. Casa Verde m-a atras și pe mine (doar la nivel de titlu și subiect, că n-am citit-o), sper că vei relua lectura la un moment dat. La mine, clar, următoarea de Llosa va fi Rătăcirile fetei nesăbuite - mulțumesc. :)

      Ștergere
  4. Singurul motiv ptr care nua ia uitat cartea, este ca ai recitit-o des.
    Te scufundai fara pic de mila in aceleasi ape.
    Sufereai precis si premeditat.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.