Zona Sinistra – Ádám Bodor

luni, 21 aprilie 2014

Zona Sinistra carte Adam Bodor recenzie

► „Zona Sinistra”, de Ádám Bodor 
Ed. Humanitas, 2010, 202 pag. | Traducere: Marius Tabacu
Titlu original: „Sinistra körzet”, 1992 | Țara: Ungaria/România


În tușe poetice și sumbre, „Zona Sinistra” ne poartă într-un loc fără o ancorare clară în spațiu și în timp, unde realitatea se împletește cu un strop de fantastic și absurd, dând naștere unei povești de o frumusețe stranie. Prea puțin cunoscut la noi, romanul lui Ádám Bodor (autor maghiar născut în România) vorbește despre o lume imaginară, însă incomod de familiară prin ecourile ce răzbat din perioada comunistă.

Undeva în nordul
țării, la granița cu Ucraina, se află zona Sinistra, cu o rezervație de urși și câteva cătune izolate înconjurate de munți și păduri. Pare un loc descins din universurile distopice și atemporale, în care identitatea oamenilor este imprecisă și fabricată, unde se pătrunde greu și de unde se pleacă și mai greu. Personajele ce populează această lume – care aduce mai degrabă a colonie sau lagăr – par unidimensionale, încremenite în timp, semănând cu niște instalații de carton manevrate abil de cei care fac regulile în acest capăt de țară. 

Naratorul sosește în zona Sinistra în căutarea fiului adoptiv, deportat într-o vale din apropiere. În această lume stranie, el își pierde vechea identitate și capătă una nouă, devenind Andej Bodor, un om cu un trecut obscur și un viitor incert. Puținii locuitori din zonă, identificați după plăcuțele de la gât, sunt personaje bizare și pitorești, în ciuda caracterului lor aplatizat: meteorologul Géza, cu păr lung până la călcâie, este îndrăgostit de Bebe, fetița cu păr roșu a responsabilului cu cantina; gemenii albinoși cu același nume, Hamza Petrika, au grijă de urșii din rezervație; piticul Gábriel Dunka, care și-a vândut scheletul muzeului de științe naturale, mătuiește geamurile destinate închisorii.

Oamenii par
 să supraviețuiască doar pe bază de cartofi, ciuperci, fructe de pădure și spirt denaturat strecurat prin cărbune. Odată cu sosirea iernii, păsările-frigului aduc molima guturaiului tunguz, iar bolnavii sunt izolați și lăsați să moară, indiferent că sunt simpli țărani sau colonei. Aparent, locuitorii își acceptă soarta cu o resemnare tăcută, fără tânguieli și drame, iar singurul indiciu că sunt încă ființe vii, și nu marionete lipsite de gânduri și voință, este faptul că unii dintre ei încearcă să evadeze, fie prin sinucidere, fie ascunși în mașina frigorifică a unui turc obez. Iar peste toată această lume dilatată în timp și în spațiu zboară umbrela neagră a colonelului Borcan, asemenea unui uriaș liliac fără odihnă. 

[spoiler] După ce Borcan este răpus de boală și lăsat să putrezească pe munte, la conducere vine colonela Coca Mavrodin, o femeie care miroase a gândaci pisați și pare să cunoască secretele tuturor. Viața în colonie se înăsprește, sunt închise frizeria și crâșma, oamenii nu mai au voie să stea la taclale, iar câțiva tineri din sat supraveghează tot ce mișcă. Andej este în pericol de a fi alungat din zona Sinistra înainte de a-și fi întâlnit fiul, însă colonela îi găsește până la urmă un rost, oferindu-i și o femeie la alegere. [spoiler]

Naratorul pare că își spune povestea la beție sau abia trezit dintr-un coșmar, pentru că textul este repetitiv, marginile relatărilor se suprapun, iar evenimentele curg înainte și înapoi, ca niște pași nesiguri dintr-un dans fantasmagoric. În anumite capitole, narațiunea trece la persoana a treia, ca și cum Andej se retrage din povestea devenită prea personală și greu de îndurat, protejându-se astfel de episoadele dureroase, cum ar fi întâlnirea cu fiul adoptiv. 

Romanul este o alegorie în cheie grotescă a perioadei comuniste, fără ca acest cuvânt, „comunism”, să apară undeva în paginile cărții. Avem, totuși, câteva elemente-indicii, precum steaua roșie, emblemă a URSS și simbol al Armatei Roșii. Nu am deslușit pe deplin toate înțelesurile acestei alegorii, însă am intuit o referire la evrei în povestea pădurarilor pensionați, închiși sub suspiciunea că ar fi bolnavi, [spoiler] apoi arși de vii în cabana ferecată. Unul dintre ei (Aaron, un nume ebraic) reușește să scape, însă văgăuna în care se ascunde este astupată cu ciment. [spoiler] În ciuda acestor întâmplări sumbre, romanul nu este unul deprimant, pentru că totul este relatat cu un ton detașat, despovărând narațiunea de încărcătura emoțională care, altminteri, ar fi fost greu de suportat. 

Cât despre localizarea reală a zonei Sinistra, naratorul menționează câteva denumiri dintre care am identificat doar vârful Pop Ivan din Munții Maramureșului, care, la cei 1937 metri ai săi, este frontiera cea mai înaltă a României. Culmile se întind dincolo de graniță, în Ucraina, astfel că este foarte ușor să pășești dintr-o țară în alta fără să-ți dai seama. De altfel, Ádám Bodor  mărturisește că este fascinat de zonele de graniță, care apar adeseori în scrierile sale: 

„Oricum am lua-o, graniţa, cu împrejurimile ei, e un loc mult mai palpitant decât interiorul ţării. E o zonă fascinantă, plină de vrajă, locul unor aventuri misterioase, unde peisajul, cu toate adierile sale, e plin de tensiune. [...] Pentru că nu o dată s-a întâmplat ca graniţa să împartă în două o localitate, iar în asemenea cazuri oamenii stăteau de dimineaţa până seara cu ochii aţintiţi la o ţară străină.”

Ádám Bodor s-a născut la Cluj, în 1936, și la numai șaptesprezece ani a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru complot împotriva statului, din care a ispășit doi, în penitenciarul de la Gherla. A emigrat în Ungaria în 1982, unde scrierile sale au fost distinse cu cele mai importante premii culturale. Într-un interviu din 2010, scriitorul vorbește despre circumstanțele arestării sale și anii de detenție. Pe când era elev la Colegiul Reformat din Cluj, Ádám Bodor, unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Tinerilor Anticomunişti, a fost arestat împreună cu câțiva colegi după ce au împrăștiat prin oraș manifeste tipărite pe hârtie igienică la o tipografie de jucărie. Memoriile carcerale sunt reunite în volumul „Mirosul pușcăriei”, apărut la Curtea Veche, în 2010 (vreau să-l citesc și pe acesta, tradus tot de Marius Tabacu – trebuie să menționez că traducerea mi s-a părut foarte reușită în Zona Sinistra”).


9 comentarii

  1. Cum alegi cartile? Ti-ai facut o lista cu ce vrei sa citesti pe anul acesta?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. În primul rând contează subiectul, apoi nota de pe Goodreads (dacă este sub trei stele, de obicei renunț la carte). În ceea ce privește autorii, cu unii știu că merg la sigur (sau pe-aproape), iar cu alții mă avânt în necunoscut, dar mă bucur să descopăr și scriitori mai obscuri. Bineînțeles, contează și recomandările prietenilor.

      Am o listă imensă cu cărți, însă m-aș bucura să acopăr măcar un sfert din ea... Și cu toate acestea continui să cumpăr sau să împrumut (am aproape 20 de cărți împrumutate, of), așa că ordinea lecturilor se tot schimbă.

      Ștergere
    2. Nota de oe Goodreads nu prea conteaza, e ca si cum ti-ai alege un film doar pt. Imdb. Oricum selectiile tale sunt foarte bune.

      Ștergere
    3. Sunt de acord, Coffee - dacă ajungi, de exemplu, în partea urban fantasy a Goodreads-ului și te iei după notă, ar însemna că toate cărțile de acolo sunt senzaționale. Eu mă refeream la cele care mă interesează pe mine, pe care le evit doar dacă au sub trei stele. În rest, un 3.54 este ambiguu, e drept. De cele mai multe ori, însă, algoritmul este foarte simplu: aleg după cum mă taie capul. :)
      Era bine dacă începeam blogul mai devreme, ca să fi scris despre toate cărțile bune citite în ultimii doi ani, dar asta e, o s-o fac de acum încolo, sper. Mulțumesc de încurajare.

      Ștergere
  2. Nu împrumut cărţi şi nici nu dau cu împrumut. Aleg cărţi chiar citind unele bloguri. De exemplu tu mi-ai făcut poftă să citesc Fetiţele. Rude sărmane. (Nici acum nu ai pus cronica pentru Rude sărmane). De asemenea evit cărţi citind unele bloguri. De exemplu nu doresc să citesc cartea aceasta despre care tocmai ai scris. Cronica ta este excelentă, dar nu mă atrage subiectul.

    ps: Miramar am citit-o. Excelentă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Of, Gabriel, ești tare riguros! Te înțeleg dacă ți-e teamă să nu rămâi fără vreo carte din bibliotecă, însă este o adevărată bucurie în a împrumuta cărți (de la alte persoane, vreau să spun). Un prieten are o bibliotecă cu zeci de titluri bune și mă simt tare fericită când frunzăresc titlurile și știu că îmi pot alege orice carte de acolo. E o bucurie cu totul diferită de cea resimțită la cumpărarea cărților.

      Ce anume nu te atrage la roman, faptul că vorbește despre comunism? Sau subiectul general? Mie mi-a plăcut, dar gusturile nu se discută, așa că n-o să încerc să conving pe nimeni - cel mult, aș argumenta un punct de vedere, dar de gusturi nu mă leg. :)

      Mda, nu am continuat recenzia la Rude sărmane, au venit altele din spate. Mersi că mă bați la cap, apreciez. :) Miramar e o lectură interesantă și diferită pentru mine - prima carte de Mahfuz pe care o citesc.

      Ștergere
    2. Nu ma atrage pentru ca este o alegorie groteasca a comunismului, dupa cum ai spus. Nici eu nu am mai citit altceva de la egipteanul premiat cu Nobel. Doar Miramar. O carte care se aseamana cu povestea "Intr-un lastaris" a lui Agutagawa, asa prin modul de punere in scena.

      Ștergere
  3. Buna, multumesc pentru acest review -- ma bucur ca aceasta carte (personal, cartea mea preferata) este accesibila si in romana. Dupa parerea mea, ea functioneaza la inca cateva nivele metaforice, dincolo de faptul ca e o alegorie a regimului comunist.

    De exemplu:
    - nostalgia fata de propria tinerete.. Naratorul isi cauta fiul adoptiv (evident simbol al lui insusi in tinerete, fapt dezvaluit de numele armenesc "Bundasian" al fiului, scriitorul fiind si el de origine armeneasca Bodor<-Bodorian). Fiul adoptiv e de fapt naratorul in tinerete, mai "pur", incoruptibil (el refuza sa paraseasca zona sinistra, alegand sa se sinucida), totodata e jenat de faptul ca naratorul isi citeste jurnalul, ca incearca sa il gaseasca (printre propriile memorii).
    - sentimentul de remuscare al naratorului, pentru alternativa aleasa de el (faptul ca a parasit tara), alegand o viata mai usoara, dar totodata mai saraca spiritual decat viata din tinerete (iubirea lui Bundasian). Remuscarea pentru compromisurile facute (colaborarea naratorului cu colonelul Coca), pierderea puritatii fara compromis din tinerete.
    - boala tunguz si epidemia din final ca metafora a ideilor impotriva regimului si eventuala revolutie.
    - "paradisul pierdut" al tineretii: naratorul revine din strainatate (cu pasaport grecesc), dar nu mai reuseste sa se stabileasca in Sinistra, de fapt ii este interzisa intrarea in viitor. Un ecou al sentimentului multor maghiari ardeleni plecati care simtindu-se alienati in noile imprejurimi, simt o nostalgie fata de locul natal chiar de anii comunismului sau a inchisorii.
    - indici ca romanul are si un astfel de inteles psihologic: faptul ca nimic nu ramane ascuns, personajele nu sunt surprinsi unul de celalalt, de fapt, ei "vad" gandurile celorlaltor personaje -- acest lucru indica (dupa parerea mea) ca totul se petrece de fapt in mintea unei singure persoane. Prezenta si activitatea deranjanta a vietatilor la fiecare pas -- instincte incontrolabile, etc. Un indiciu in acest sens: faptul ca de fapt ursii sunt care decid ce vor, oamenii din sinistra lucreaza practic pentru a-i satisface pe ursi -- de fapt intreaga lume din sinistra e inversa: oamenii se comporta (si sunt tratati) ca animale, pe cand animalele sunt "inteligenti" sau chiar morali: caii refuza sa paseasca in locurile unde prizonierii au fost arsi, etc. etc. etc.

    Inca o data multumesc pentru review, m-a facut sa ma gandesc din nou la aceasta carte, dupa parerea mea una dintre cele mai bune in literatura maghiara.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Laci, m-a bucurat mult comentariul tău, pentru că apar mai rar oameni dispuși să discute în detaliu despre cărțile citite. Trebuie să mărturisesc că am uitat între timp multe dintre amănuntele poveștii lui Bodor, și nici nu mai am cartea la îndemână. Observațiile tale (foarte interesante, de altfel, și cel mai probabil pertinente) mi-au redeșteptat însă câteva amintiri și o parte din senzațiile pe care le-am avut în timpul lecturii.

      Îți mulțumesc că ți-ai rupt din timp să scrii toate aceste lucruri, le-am citit cu mare interes. Cu ocazia asta, mi-am dat seama că „Zona Sinistra” e una dintre cărțile care au rămas cu mine multă vreme, așa că i-am mai crescut un pic nota (e un fel de obicei – scad sau cresc nota în funcție de impresia pe care o carte o lasă asupra mea de-a lungul timpului). Am refăcut și cronica, pentru că nu-mi mai plăceau unele formulări (și nici aspectul ei). Față de anii de început ai blogului, mi s-a schimbat destul de mult modul în care abordez o carte – dacă aș fi citit mai recent „Zona Sinistra”, probabil că recenzia ar fi fost mult, mult mai lungă. :)

      Cartea lui Bodor a rămas în continuare relativ puțin cunoscută în România și e păcat, pentru că e o poveste neobișnuită, cu o atmosferă aparte. Nici n-a fost reeditată, iar ediția veche se găsește destul de greu. Din ce-am mai citit în ultimii ani, mi-am dat seama că autorii maghiari născuți în Ardeal scriu excelent – printre favoritele mele se numără „Tihna” lui Attila Bartis și „Rugul” lui György Dragomán.

      Ștergere

Un produs Blogger.