Sanatoriul timpului (Manechinele, partea a II-a) - Bruno Schulz

Mi-am văzut, în sfârșit, visul cu ochii și am reușit să pun mâna pe Manechinele, ediția românească ce reunește proza completă a lui Bruno Schulz, tot ceea ce s-a păstrat după moartea absurdă a acestui scriitor original, căci manuscrisul neterminat al capodoperei sale, Messiah, a dispărut cu desăvârșire. Despre prima parte a volumului, Prăvăliile de scorţişoară (pe care am citit-o în engleză), am vorbit pe larg în altă recenzie, unde mi-am dat frâu liber senzațiilor puternice resimțite la întâlnirea cu imaginația explozivă a scriitorului polonez. 

În paralel cu traducerea românească, am frunzărit și ediția de limbă engleză (Sanatorium Under the Sign of the Hourglass) și, spre marea mea surpriză, am descoperit că ea conține desene ale autorului, realizate special pentru Sanatoriul timpului. Este a doua situație în care constat că fotografiile lipsesc din ediția românească, din motive pe care nu mi le pot explica (am mai pățit-o și cu Zăpezile de altădată, memoriile lui Gregor von Rezzori). Pentru a compensa această lipsă, voi include mai jos câteva dintre desenele lui Bruno Schulz, bizare precum proza acestuia, și - dacă e să mă iau după fotografiile autorului - de o ciudățenie care-i oglindește stranietatea privirii (nu vreau să sugerez că ar fi fost un pic nebun, însă povestirile lui par, uneori, deliruri fantasmagorice ale unei imaginații ce a scăpat de pe făgașul normalității).

0

Sexul cireșilor - Jeanette Winterson

La un moment dat, am făcut o fixație pentru Jeanette Winterson: am început cu Portocalele nu sunt singurele fructe și am continuat cu memoriile ei, Why Be Happy When You Could Be Normal?, pentru a ajunge apoi la Sexul cireșilor. Probabil că cititorii care au auzit de scriitoarea britanică știu, deja, că este lesbiană declarată încă de la șaisprezece ani, iar romanele ei sunt impregnate de simboluri și alegorii care explorează identitatea, atât cea sexuală cât și cea personală. 

Sexul cireșilor este un melanj pitoresc de personaje incredibile, umor și filozofie, o explozie tactilă de fantezie care ia forme nebănuite. Jeanette Winterson își plimbă cititorul prin lumi misterioase și fascinante, oprindu-se din acest iureș al imaginației pentru câteva cugetări legate de istorie, timp, materie, dragoste, femei și bărbați.

0

Dragă viață - Alice Munro

Se pare că am un talent nebănuit de a începe cu ultima carte a scriitorilor pe care îi citesc pentru prima oară, sau poate că asta se întâmplă doar în ultima vreme (vezi și Nimfa nestatornică a lui Guillermo Cabrera Infante). Dragă viață (apărută în 2012) este, aparent, ultima carte dintr-o lungă carieră, deși Alice Munro ar mai putea scrie, pentru că este încă în viață, spre deosebire de Infante. Recunosc că nu aș fi citit-o prea curând, dacă nu mi-ar fi ajuns sub ochi datorită Premiului Nobel. Nu sunt o mare fană a prozei scurte - singurul teritoriu literar pe care evit să mă aventurez în necunoscut - iar Alice Munro chiar cu asta se ocupă, pentru că are paisprezece colecții de povestiri, dintre care doar una, Lives of Girls and Women, se apropie de statutul de roman.

Deși stilul scriitoricesc nu excelează prin prețiozitate sau metafore, fiind mai degrabă arid și simplu, am fost absorbită de dimensiunea captivantă pe care poveștile lui Munro o conferă realității, de cele mai multe ori, banale. Scriitoarea prezintă viețile așa cum sunt, fără să judece sau să explice, fără să acuze sau să laude. Uneori, sentimentele sunt confuze și motivațiile sunt neclare, însă Munro nu face eforturi pentru a le clarifica și a ne servi explicații pe tavă, căci ea nu joacă rolul de psiholog aici, ci pe cel de povestitor.

12

Hotel Universal – Simona Sora

„Hotel Universal”, de Simona Sora | Ed. Polirom, 2012, 265 pag.  

O poveste în poveste, câteva personaje memorabile, un strop generos de realism magic, un loc ancorat cu un picior în istoria fabulată și cu celălalt într-un prezent incert, precum și un limbaj alert și captivant, presărat cu termeni arhaici – iată câteva din ingredientele care fac din „Hotel Universal” o carte ce merită citită. Deși finalul m-a cam dezamăgit, la fel ca unele aspecte ce au rămas nerezolvate, autoarea compensează aceste neajunsuri prin câteva fragmente excelente și prin vechea clădire de pe Gabroveni, restituită prezentului sub un chip viu și pitoresc. Și, chiar dacă lectura este îngreunată de faptul că romanul este înțesat până la saturație de personaje, care populează paginile într-un du-te-vino constant între trecut și prezent, Simona Sora plusează prin câteva portrete fabuloase ce se desprind din acest iureș temporal, întins între secolul 19 și perioada post-decembristă.

7

Când eram muritor - Javier Marías

În sfârşit, o colecţie de proză scurtă pe care am citit-o cu plăcere și nerăbdare, de la început până la sfârșit. De obicei, scurtimea acestui gen literar nu îmi este suficientă, însă, cu talentul său de a îmbina introspecții subtile cu subiecte interesante, Marías reușește să creeze câteva povești memorabile în Când eram muritor. 

M-am bucurat că am citit, în prealabil, alte două romane ale acestui scriitor spaniol, pentru că am regăsit în această colecție personaje, nume, scene și idei care au fost dezvoltate pe larg în Inimă atât de albă (1992) și în Mâine în bătălie să te gândești la mine (1994). În lumea închipuită a lui Marías, personajele se plimbă libere dintr-o poveste în alta, creând legături și veridicitate, atribuind imaginarului o dimensiune reală, credibilă și familiară.

0

Nimfa nestatornică - Guillermo Cabrera Infante

Nimfa nestatornică, prima carte de Guillermo Cabrera Infante pe care am citit-o, este ultima pe care scriitorul a terminat-o înainte de moartea sa, în 2005. Ceea ce definește aici scriitura lui Infante este, în primul rând, o înlănțuire de jocuri și asociații de cuvinte, calambururi și rime (in)voluntare, o explozie de artificii lingvistice care amuză și delectează cititorul amator de astfel de experiențe literare. Desigur, trebuie să poți gusta o asemenea lectură, care poate deveni obositoare pentru cineva în căutare de intrigi concrete și narațiuni coerente. 

La o primă impresie, nu se întâmplă mai nimic în acest roman cu tentă autobiografică, pe care autorul îl scrie la persoana întâi singular, ceea ce întărește senzația de confesiune. Subiectul, după toate aparențele ancorat în realitate, pare doar un pretext pentru etalarea acestei scriituri care celebrează cuvântul, fără granițe impuse de limbă și de sens - un stil nou și neobișnuit pentru mine, de care m-am lăsat cucerită treptat, în ciuda neîncrederii și nedumeririi de la început. 

2

Broken Glass Park (Parcul cioburilor) - Alina Bronsky

Vocea Sașei Naimann, protagonista romanului Parcul cioburilor de Alina Bronsky, cucerește încă de la primele paragrafe. Este o voce proaspătă, plină de umor, ironie și istețime, care promite un personaj extrem de interesant - un fel de Lisbeth Salander a lui Stieg Larsson - pe care este greu să nu îl simpatizezi, în ciuda comportamentului anti-social și a teribilismului (sau, poate, tocmai de aceea). 

Venite dintr-o regiune îndepărată a Rusiei, Sașa și mama ei s-au stabilit într-un cartier rău famat din Germania, un fel de ghetou al imigranților. De la tatăl necunoscut, fata a moștenit temperamentul și afinitatea pentru științele exacte, iar de la mama artistă - înclinația spre limbile străine. Departe de a avea o viață ușoară, Sașa este un caracter puternic și independent, un observator ironic al lumii imigranților, dar și al snobismului din țara adoptivă. Prinsă între cele două lumi, neaparținând niciuneia cu adevărat, Sașa are puțini prieteni printre tinerii din cartier (frivoli și stupizi în opinia ei), care se întâlnesc seara în Parcul cioburilor, unde beau, se droghează și fac sex prin tufișuri.

2

Oamenii delfin - Torsten Krol

O lectură foarte fluidă şi captivantă, romanul Oamenii delfin este creația unui scriitor necunoscut - despre Torsten Krol se ştie doar că trăieşte în Queensland, Australia, căci autorul nu apare în public şi nu îşi promovează niciodată cărțile. În ciuda speculaţiilor, printre care și aceea că ar fi un scriitor cunoscut care publică sub pseudonim, nu s-a putut afla, încă, cine se ascunde în spatele numelui de Torsten Krol - un fel de Iv cel Naiv al nostru, care atacă, însă, subiecte sensibile, de actualitate, cum ar fi nazismul și statutul evreilor (în Oamenii delfin), sau terorismul și ura americanilor față de islamiști (în Callisto). 

Povestea oamenilor-delfin este relatată de Erich, un băiat de 16 ani care părăsește Germania distrusă după cel de-al doilea Război Mondial și, împreună cu mama și fratele mai mic, Zeppi, călătorește spre Venezuela, unde îi așteaptă Klaus, fratele tatălui ucis în război. Erich, aflat între copilărie şi maturitate, este îndoctrinat cu ura naziștilor față de evrei, iar în adâncurile ființei lui se poate ghici o violență latentă. Zeppi este frumușel și prostuț, răsfățat de mama care, rămasă văduvă, și-a răsfrânt afecțiunea asupra băiatului cel mic, împiedicându-l să se maturizeze.

0

Oraşul şi câinii - Mario Vargas Llosa

Oraşul şi câinii este primul roman al lui Mario Vargas Llosa (publicat la vârsta de 27 de ani), în care scriitorul peruan dezvăluie viața dură a cadeților de la Academia Militară Leoncio Prado din Lima, pe care și Llosa a urmat-o timp de doi ani. Aparent, evenimentele incredibile descrise aici sunt, în cea mai mare parte, reale, la fel ca și personajele - un motiv în plus pentru a simți și mai puternic impactul romanului, în care unele întâmplări m-au dezgustat și m-au oripilat.

Se explică, astfel, reacția furibundă a autorităților, care au considerat că atacarea instituției militare este o tactică tipic comunistă și, drept replică, au ars în public o mie de exemplare ale cărții. Totodată, l-au acuzat pe Llosa că a fost plătit de Ecuador să denigreze Peru (de ce Ecuador și nu Chile, căci și această țară era considerată rivală?). Desigur, incidentele trecutului au fost uitate între timp, iar astăzi se mândresc cu unul dintre elevii lor, care a câștigat Premiul Nobel pentru literatură...

7