În zahăr de pepene – Richard Brautigan

În zahăr de pepene, de Richard Brautigan

Original: In Watermelon Sugar, 1968, 166 pag. | Țara: SUA

În română: Ed. Polirom, 2004, 250 pag, trad. Liviu Bleoca

In Watermelon Sugar (În zahăr de pepene), micul roman scris de Richard Brautigan în 1964, a intrat direct pe lista celor mai fascinante zece cărți citite vreodată. (Poate că o să detaliez cândva lista asta, care cuprinde, printre altele, Zona Sinistra, Sub ghețar, Pedro Páramo și Cronica păsării-arc.) N-a fost însă dragoste la prima vedere. Începutul m-a aruncat în confuzie, căci naratorul ne introduce direct într-o lume stranie și neobișnuită, unde soarele luminează diferit în fiecare zi, iar cât cuprinzi cu ochii vezi câmpuri de pepeni, râuri cu păstrăvi, statui și poduri: „unele poduri sunt din lemn, un fel de argint vechi și pătat asemenea ploii, altele sunt făcute din piatră adusă de la mari distanțe și așezată în ordinea distanțelor, iar altele sunt făcute din zahăr de pepene”. Substanța dulce este materie primă pentru o mulțime de lucruri din lumea naratorului lipsit de nume, inclusiv cartea pe care o scrie în apropierea locului numit iDEATH.

M-am temut că povestea va fi o lungă halucinație indusă de stupefiante – în fond, zahărul de pepene poate fi o metaforă deloc subtilă pentru LSD –, o narațiune fără cap și fără coadă, și mai ales fără o logică internă care să susțină această lume utopică. Dar m-am temut degeaba. După al treilea capitol, My Name, cartea se deschide spre un univers uluitor, care m-a vrăjit total, având în miezul său o comunitate pașnică care trăiește în jurul centrului numit iDEATH, cu o sală de dans în păstrăvărie și albia unui râu în sufragerie; o parte din oameni (dacă sunt oameni) lucrează la Fabrica de Pepeni, iar tigrii, care altădată trăiau în vecinătate, vorbesc aceeași limbă și cântă; în depărtare se văd mormanele uriașe din Forgotten Works, un cimitir al obiectelor aparținând unei civilizații probabil dispărute, iar râurile conțin morminte unde trupurile sunt veșnic la vedere, luminând în noapte. Brautigan are o imaginație incredibilă, construind o poveste care este în același timp simplă și complexă, calmă și vulcanică, delicată și plină de cruzime. Te aștepți ca evenimentele să meargă într-o direcție și ele ajung în locuri imprevizibile, iar la final rămân o mulțime de lucruri neclarificate, care adâncesc misterul poveștii.

În zahăr de pepene e ca un cabinet de curiozități în care fiecare pagină-obiect aduce elemente noi și surprinzătoare, imagini puternice și cadre asemănătoare unor tablouri fantastice, învăluind totul într-o atmosferă magică, misterioasă, care în unele momente capătă accente grotești și chiar horror. Nu m-am așteptat să asist la niște scene feroce în miezul unei povești atât de diafane, care la început curge calm și armonios. Însă până și cruzimea are la Brautigan o notă de ridicol, de comic excesiv – de pildă, scena cu inBOIL și tovarășii săi în păstrăvărie, incredibil de barbară și de caraghioasă. Alteori, umorul este subtil, discret. Nu m-a deranjat narațiunea uneori repetitivă, căci repetițiile, reluările imprimă un aer tern discuțiilor și evenimentelor de zi cu zi, creând senzația de calm, de viață trăită fără grabă, dar și de orizont îngust, lipsit de mari pasiuni și drame.

0

Nu ne despărțim – Han Kang

Nu ne despărțim, de Han Kang

Ed. Humanitas Fiction, 2024, 296 pag, traducere de Diana Yüksel

Original: 작별하지 않는다, 2021 | Țara: Coreea de Sud

În loc să-i răspund, mi-am așezat o mână peste fotografia cu oase.

Peste oamenii fără ochi și fără limbă.

Peste cei ale căror organe și mușchi au putrezit.

Cei care nu mai sunt oameni.

Ba nu, peste cei care au rămas oameni.

O insulă cu mii de oameni uciși în numele eradicării comunismului. Marea care mătură trupuri, un puț de mină umplut la refuz cu cadavre. Brutalitatea ca sămânță latentă a firii umane. Neputința de a vorbi, trecutul ascuns, fisura dintre generații. Speranța. Existențe care se bifurcă, continuând ca două posibilități paralele. Tortura de a fi închis în propriul trup suferind. O pasăre captivă în colivie. O furtună de zăpadă, o cădere, un copac care-și agită brațele asemenea unui om. Umbra unei păsări pe perete, sunete dintr-o altă dimensiune. Un ochi întors spre lumea vie, un ochi privind spre cea de dincolo. Granița dintre vis și realitate, ștearsă.

Cel mai recent roman de Han Kang, tradus la noi cu titlul „Nu ne despărțim”, conține același amestec de duritate și gingășie care m-a impresionat când am citit „Disecție”. Acolo, autoarea coreeană vorbea despre sângeroasa revoltă din Gwangju, în anul 1980, când printre miile de victime s-au aflat femei, studenți și copii, uciși cu cruzime de armată. Aici, armata și poliția sunt responsabile pentru uciderea altor mii de civili, de data aceasta în insula Jeju, în anii 1948 și 1949. Ambele evenimente au fost mușamalizate, iar cei care ar fi putut să spună ce s-a întâmplat tăceau, de teamă să nu fie acuzați că simpatizează cu dușmanul. Însă adevărul găsește o cale să iasă la iveală, chiar dacă a fost sigilat într-o galerie de mină sau îngropat sub pista de aterizare a unui aeroport. 

Este cruzimea imprimată în codul genetic al umanității? se întreba un personaj din „Disecție”, iar întrebarea își păstrează relevanța și în acest roman, unde suntem confruntați cu faptul că barbaria din om nu are finalitate și totul în materie de cruzime a fost născocit deja, iar ce urmează e doar o repetiție a unor fapte înainte petrecute.

Am regăsit aceeași scriitură atmosferică, cu un pronunțat iz poetic și accente fantastice, care tivește cu lirism imagini crude și fapte cumplite, pentru a surprinde fragilitatea omului în fața violenței statale. Oricât de frumoase ar fi frazele lui Han Kang, nu pot atenua povara masacrului petrecut în insula Jeju, când până și copiii și-au pierdut caracterul intangibil, de ființe care ar trebui ocrotite cu orice preț. E o decădere a ființei umane care se petrece ciclic de-a lungul istoriei, un abuz repetat al celor care dețin puterea și mânuiesc armele în numele unei ideologii fără inimă. Citind despre astfel de întâmplări cumplite și adevărate – și e bine să le cunoaștem, în limitele suportate de fiecare –, îmi cam pierd încrederea în bunătatea inerentă a ființei umane și devin convinsă că o distopie precum „Cântecul profetului” a lui Paul Lynch, cu previziunile sale sumbre, nu doar că se poate întâmpla, ci s-a întâmplat deja într-un colț din lumea asta imensă.

0

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa

Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae

Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia

Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.

1

Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza

Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.

4

Furnicile – Bernard Werber

„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.

15

Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit „Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.

0

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2015, 434 pag. | Ilustrații de Amalia Dulhan

---

De Adina Popescu citisem Povestiri de pe Calea Moșilor, care m-a cucerit prin tonul natural și plin de umor, apoi am cunoscut-o pe autoare când i-am luat un interviu despre biblioteca personală. La despărțire, am primit în dar „Cartea Pricoliciului”, primul volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Am sărit în sus de bucurie (bine, doar în interior), pentru că aveam cartea pe lista de dorințe, auzisem păreri foarte bune despre ea și eram tare curioasă să o citesc. Adina m-a avertizat: „Trebuie să ai răbdare până treci de primele 60 de pagini. Așa mi-au spus mai mulți cititori, că începutul e mai greu.” A rămas ca după lectură să-i spun o părere sinceră, cu bune și cu rele. Am avut ceva emoții, recunosc, pentru că încerc să fiu un cititor cât mai obiectiv și să vorbesc și despre aspectele care nu m-au mulțumit. Și dacă nu mi-ar fi plăcut deloc cartea?

Iată că nici avertismentul Adinei, nici teama mea nu-și aveau rostul, după cum am constatat ulterior. Cartea m-a prins imediat, prin câteva „cârlige” care m-au intrigat: ce e acela Basm Comercial? Ce-i cu traficul de scaune și cu satele bântuite în mod oficial? Dar cu cartea interzisă care îl înspăimântă pe Președinte? Și tot așa. Sunt multe aspecte neobișnuite care mi-au trezit interesul de la bun început, așternând premisa unei povești pline de fantezie și mister. Și, într-adevăr, am citit cartea cu mare plăcere până la final, ba râzând, ba plină de uimire, ba cu sufletul la gură, sau cu inima strânsă de mila unuia sau altuia dintre personaje (dar mai cu seamă a Pricoliciului, care-i unul dintre cei mai amărâți și mai simpatici protagoniști pe care i-am întâlnit în ultima vreme).

3

Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

6

Atlasul continentelor încețoșate - İhsan Oktay Anar

Mi-am dorit de multă vreme să citesc Atlasul continentelor încețoșate de İhsan Oktay Anar, o carte mai puțin cunoscută la noi, care părea să fie exact pe gustul meu. Nu bănuiam, însă, că romanul îmi va întrece toate așteptările, dăruindu-mi câteva ore de lectură intensă, în care am trăit într-o lume la granița dintre istorie, oniric și imaginar. De la legenda copilului ale cărui vise se preschimbă în realitate, la povestea orașului în care se găseau exact 51 de cartofori, de la incursiunea în universul cerșetorilor din Konstantiniye la răzmerița copiilor care prădau prăvăliile cu jucării, cartea a fost o călătorie extraordinară prin lumea basmelor orientale, un melanj foarte reușit de fapte istorice, istorisiri cu iz de legendă, noțiuni de alchimie, elemente fantastice și o filozofie lejeră, care pleacă de la conceptul lui René Descartes, Cogito ergo sum. Ca să nu mai spun că am stat cu sufletul la gură în unele momente pline de mister și tensiune, ca și cum m-aș fi delectat cu cea mai captivantă carte de aventuri.

6

Sabriel - Garth Nix

Oau! N-am mai citit o carte fantasy atât de captivantă și cu o lume imaginară atât de bine construită de la Harry Potter încoace. Sabriel de Garth Nix - primul volum din seria Vechiul Regat (sau Abhorsen, cum este cunoscută în afară) - m-a ajutat să trec de o perioadă mai proastă, în care am început zeci de cărți, dar nimic nu mi-a fost pe plac. Mie una mi-ar fi de folos o listă cu titluri care au efect garantat în astfel de situații, deși îmi dau seama că fiecare cititor are un mod propriu de a reacționa la subiecte sau scriitură. Din acest motiv, mă aștept ca Sabriel să nu fie pe gustul tuturor, nici măcar al celor care citesc în mod regulat literatură fantasy și pentru adolescenți (apropo, mă miră faptul că această serie nu se bucură de o mai mare popularitate printre fanii genului). 

Lumea romanului este destul de întunecată și violentă, fiind saturată de moarte, personaje de coșmar și evenimente înspăimântătoare - dar, în cazul meu, tocmai această tușă sumbră a fost cea care mi-a sporit fascinația, făcându-mă aproape dependentă de poveste. Ce mai, pur și simplu am devorat-o, pentru că universul fantastic este construit cu minuțiozitate și multă imaginație, iar surprizele și răsturnările de situație se țin lanț. Până spre ultima treime a cărții am fost într-un permanent suspans, fără să știu ce mă așteaptă după fiecare cotitură a narațiunii, ce informații și indicii noi mai ies la iveală sau care va fi deznodământul poveștii. 

0

The Thief (Hoțul) - Megan Whalen Turner

Mi-am dorit un singur lucru după ce am terminat de citit Hoțul lui Megan Whalen Turner, prima carte din seria The Queen's Thief (care cuprinde deocamdată patru volume): să trec imediat la cartea a doua, The Queen of Attolia. Asta nu pentru că povestea s-ar fi terminat în coadă de pește, lăsându-mă în suspans și disperată să citesc continuarea (din contră, finalul este extrem de mulțumitor), ci pentru că cititorii spun că Regina Attoliei este o carte mult, mult mai bună decât Hoțul. Exact ce-mi trebuie, pentru că vremea asta urâtă mi-a trezit pofta de povești pline de aventură și imaginație, care să mă acapareze cu universul lor fantastic. Se pare că am ales bine, pentru că, deși la început Hoțul nu părea a fi cine știe ce, ulterior a căpătat toate atributele unei cărți fantasy grozave: mister, răsturnări de situație, umor, chiar și bătăi, o evoluție foarte bună a personajelor și o lume fantastică interesantă (deși nu originală), care probabil va fi dezvoltată în următoarele cărți ale seriei. Sper, totuși, că volumele vor fi de sine stătătoare, pentru că nu-mi place să devin depedendentă de o serie. :)

8

Miruna, o poveste – Bogdan Suceavă

„Miruna, o poveste”, de Bogdan Suceavă | Ed. Curtea Veche, 2008, 134 pag.

---

În această carte micuță, dar extrem de densă, Bogdan Suceavă a distilat chintesența imaginarului fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și cu ființele supranaturale. „Miruna, o poveste” este o mică bijuterie de istorii stratificate, în care realitatea și fantasticul coabitează firesc, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, Codrii Vlăsiei erau întunecoși și nestăpâniți, iar oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

Cel care spune istoria fabuloasă a satului este Traian, naratorul fără chip și fără identitate (dar cu origine bine închegată), un posibil alter-ego al scriitorului, ai cărui bunici au trăit pe aceleași meleaguri despre care se povestește aici. Vocea lui Traian ne călăuzește pe cărările întortocheate ale timpului, purtându-ne în anii copilăriei petrecute la satul Valea Rea de pe Râul Doamnei, unde, timp de câteva veri, a ascultat extraordinarele povești ale bunicului, împreună cu sora lui mai mică, Miruna. Nicolae Berca – un bunic îmbrăcat cu haine din alte timpuri, a cărui imagine putea fi exponat de muzeu – era un om diferit de toți ceilalți, care ignora televizorul și radioul, dar încă urmărea desfășurarea istoriei în paginile ziarului Scânteia, adus de poștașul satului în amurg. Așa cum nu a mai făcut cu nimeni altcineva până atunci, bunicul și-a deschis tolba cu minuni în fața celor doi nepoți și, alături de ei, a retrăit totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată.

16

Maestrul și Margareta - Mihail Bulgakov

Pe la începutul anului îmi propusesem să recitesc Maestrul și Margareta, dar, cum planurile de acest fel se pierd imediat în noianul de cărți noi, n-aș fi crezut că voi reuși - norocul meu a fost clubul de lectură organizat de Laura Câlțea și editura Litera, unde romanul a fost ales pentru una dintre întâlniri. Ei, trebuie să mărturisesc că nu mai țineam minte absolut nimic din lectura de acum cincisprezece ani (doar faptul că îmi plăcuse foarte mult), deci recitirea mea a fost mai degrabă o primă lectură. Între timp auzisem felurite păreri, care nu prea coincideau cu amintirile mele, cum că romanul ar fi tare greu de citit, că sunt prea multe personaje, că la tot pasul apar evenimente cu dublu înțeles, dificil de identificat. Sigur că, dincolo de subiectul imediat, n-am priceput eu mare lucru cu mintea de atunci, dar nici acum nu pot afirma că am înțeles pe deplin satira lui Bulgakov, care necesită ceva cunoștințe literare, teologice, istorice și politice, precum și amănunte din biografia autorului, pentru o lectură aprofundată și avizată. 

25

Ludmila Petrușevskaia - There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor's Baby

Titlul acestei colecții de proză scurtă și foarte scurtă, care vine la pachet cu subtitlul „Scary Fairy Tales”, este cel puțin bizar și trezește sentimente de tot soiul - ba curiozitate, ba reticență, dar cu siguranță nu și indiferență. Pe mine m-a nedumerit și m-a intrigat un asemenea titlu, care pare conceput în redacția unei reviste de scandal (cartea a fost promovată și ca „evenimentul literar al Halloween-ului” și s-a bucurat de recenzii pozitive), și, până la urmă, m-a determinat să citesc cartea Ludmilei Petrușevskaia acum aproape doi ani. Bineînțeles, am descoperit că nu există o povestire cu un astfel de titlu - în schimb, există una cu ideea respectivă, botezată mult mai puțin șocant: Răzbunare. Autoarea rusă mai are o carte în limba engleză, al cărui titlu este parcă și mai ostentativ (ca să nu zic de prost gust): There Once Lived a Girl Who Seduced Her Sister's Husband, and He Hanged Himself. Haida de! Oare aceste strategii de marketing chiar funcționează la cititorii străini? 

11

The Buried Giant (Uriașul îngropat) - Kazuo Ishiguro

Am citit o singură carte de Kazuo Ishiguro până acum (Să nu mă părăseşti, care mi-a trezit reacții amestecate), dar, când am auzit că autorul publică un nou roman după zece ani - ba, mai mult, unul al cărui titlu m-a intrigat - mi-am dorit foarte mult să văd despre ce este vorba. Aflasem deja că ar fi un fantasy, complet diferit de cărțile pe care autorul de origine japoneză le-a scris până acum, însă nu am fost pregătită pentru ceea ce am găsit în paginile lui The Buried Giant (care, constat acum, va fi publicat în curând la Polirom, cu titlul Uriașul îngropat). O dragoste și o istorie amenințate de uitare, un popor în pragul dispariției și un altul pe cale de a se naște, un timp aproape necunoscut, învăluit în legendă; singurul mod în care mai poate fi reconstituită istoria este prin imaginație și basm, cele care iau locul unei memorii pierdute.

22

Northern Lights (Luminile Nordului) - Philip Pullman

O discuție recentă cu KJ Mecklenfeld mi-a trezit un chef teribil de a reciti trilogia britanicului Philip Pullman, „Materiile întunecate”, pe care am devorat-o acum câțiva ani - și asta înainte de a citi mult mai celebra serie Harry Potter. Peste ani, lumea imaginată de Pullman a lăsat asupra mea o impresie mult mai puternică decât cea creată de Rowling, deși am citit și cărțile ei cu mare plăcere. Pullman m-a fascinat prin imaginația sa extraordinară și prin talentul de povestitor, care m-au transportat într-o lume fantastică populată de urși războinici, vrăjitoare și oameni care își poartă sufletul pe afară. Seria m-a captivat atât de tare încât nu am mai avut liniște până când nu am terminat-o - ca să nu mai spun că am rămas cu dorința de a avea și eu un dæmon, asemenea personajului principal. Sună pueril? Poate chiar așa este, pentru că o parte din mine a rămas încă pe tărâmurile copilăriei (asta pentru cei care au impresia că blogul meu este prea serios). 

18

Oceanul de la capătul aleii - Neil Gaiman

După ani de zile în care m-am tot gândit și răzgândit cu ce carte de Neil Gaiman să încep - și, evident, nu am citit niciuna - iată că a venit și ziua când totul s-a derulat dintr-un foc: am trecut rapid în revistă romanele, am ales The Ocean at the End of the Lane (mulțumesc, Vera, pentru ajutor) și am început să-l citesc, ba am și terminat lectura în aceeași zi (întrerupându-mă doar pentru masă, plimbat cățelul, spălat vasele și întins rufele). Cum nu eram o fană a scriitorului și nici nu am citit mult-aclamatele American Gods și Anansi Boys, se pare că am intrat cu mintea neprihănită de așteptări în universul acestui autor foarte popular. Drept urmare, cartea mi-a plăcut, poate și pentru că nu am avut la îndemână niciun termen de comparație. Ba da, am avut: m-am gândit că, dacă ăsta e unul dintre cele mai slabe romane ale lui Gaiman (așa cum spun unii fani), tot este mult mai bun (chiar detașat) decât, de exemplu, Tsukuru Tazaki al lui Murakami. 

24

Miss Peregrine - Ransom Riggs

Am o slăbiciune pentru fotografiile vechi cu un aer misterios și un pic macabru, astfel că această carte-obiect m-a cucerit chiar înainte de a o fi citit. Cu mulți ani în urmă am descoperit tradiția fotografiilor post-mortem, populară în secolul al XIX-lea (în special în epoca Victoriană), în care cei decedați - mai ales copiii - erau imortalizați în posturi normale, dând impresia că ar fi adormiți. Chiar am văzut o expoziție cu astfel de fotografii foarte vechi la galeria TNB, unde am studiat fascinată fiecare exponat (dacă nu știți despre ce vorbesc, iată câteva exemple, însă vă avertizez de la bun început că sunt cam creepy). Fascinația mi se trage din copilărie, când am citit cu sufletul la gură romanul Coșmar al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, unde protagonista găsește, într-un anticariat, o poză cu o femeie ce-i seamănă izbitor.

8