O viață de om – Robert Seethaler

„O viață de om”, de Robert Seethaler
Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu
Original: „Ein ganzes Leben”, 2014 | Țara: Austria, Germania

„O viață de om” este o carte simplă și discretă, al cărei efect se acumulează pe nesimțite cu fiecare pagină, pentru a-și elibera sensurile și greutatea ceva mai târziu, poate chiar după încheierea lecturii. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, căci abia spre final am simțit cum povestea vieții lui Andreas Egger se prăvălește peste mine, cu toate momentele însemnate pe care Robert Seethaler le-a încifrat în paragrafe încărcate de substanță, spunând atât de mult în atât de puține cuvinte. Uneori chiar nu este nevoie de sute de pagini pentru a surprinde esența unui om și pentru a spune o poveste memorabilă, însă astfel de cărți se găsesc mai rar. „O viață de om” este una dintre ele, iar acum, că am recitit-o pentru clubul de carte, mi-am dat seama cât de iscusit și de inteligent este scrisă, cât de mult se lărgesc proporțiile cărții în contact cu mintea care o descifrează, asemenea unui boboc care înflorește brusc, dublându-și sau triplându-și dimensiunile.

Cel dintâi aspect remarcabil este tonul naratorului, calm și detașat, lipsit de exuberanță sau dramatism, astfel că povestea lui Andreas Egger pare înfășurată într-un văl cețos care atenuează senzațiile și emoțiile. Uneori mi s-a părut că percep totul în surdină, ca de la mare depărtare. Singurele care răzbat din coconul translucid al scriiturii egale sunt câteva episoade extrem de violente: un braț smuls de un copac în cădere; un copil biciuit cu o nuia udă; un câine a cărui țeastă e zdrobită de copita unui cal; cadavre cu grimase înfiorătoare, înțepenite în ghețurile rusești. Și totuși, parcă și aceste scene cumplite ajung la noi înmuiate, lipsite de ascuțimea și de brutalitatea capabile să răscolească profund, instantaneu. Însă fiecare detaliu, ostentativ sau discret, se scufundă adânc și continuă să lucreze, pentru a se închega mai târziu într-un ghem forfotitor de senzații, pe care un alt scriitor ne-ar fi făcut să le trăim pe loc.

Impresiile de care am vorbit mai sus mi-au rămas în urma primei lecturi, când am citit cartea pe nerăsuflate și n-am apucat să iau notițe. Recitirea mi-a oferit o experiență diferită: nu numai că romanul mi-a plăcut și mai mult, dar, știind dinainte ce urmează să se întâmple, de data asta am trăit totul foarte intens la nivel afectiv (și cât de tare m-a emoționat acum strigătul lui Andreas: N-o să-ți vină să crezi, Marie! Toată viața asta lungă, o viață de om!). Am remarcat detalii pe care le trecusem cu vederea, iar câteva scene m-au făcut să râd, am gustat mai mult pasajele descriptive și am fost mai atentă la salturile temporale pe care le face narațiunea. Și mi-am dat seama că micul roman are o forță ascunsă care, în funcție de fiecare cititor, poate să fie descătușată de la bun început sau, din contră, să rămână în stare latentă până la final.

19

Ultima lume – Christoph Ransmayr

„Ultima lume”, de Christoph Ransmayr
Ed. Univers, 1996, 232 pag., traducere de Mircea Ivănescu
Original: „Die letzte Welt”, 1988 | Țara: Austria

După o călătorie de șaptesprezece zile pe mare, tânărul Cotta debarcă la Tomis, orașul de fier, mărginit de apele Mării Negre și de pereți uriași de stâncă, unde localnicii sărbătoresc sfârșitul unei ierni de doi ani. L-a ademenit aici un zvon perpetuat prin cafenelele și saloanele Romei: Naso a murit. Naso, acel Publius Ovidius Naso, poetul exilat în anul 8 d.Hr. într-un loc prăpădit și barbar de la marginea imperiului, departe de cultura și de fastul Romei. Cotta pleacă pe urmele poetului (a cărui locuință a fost mutată de Ransmayr în munți, la câteva ore de Tomis, în colonia imaginară Trachila), însă ceea ce caută el cu adevărat este Cartea, cartea transformărilor, acea operă controversată la care Ovidiu lucrase timp de mai mulți ani și, aparent, unul din motivele pentru care fusese trimis în exil.

Abia ce ne-am instalat mental în perioada istorică a cărții (Cotta pare să fie un cetățean roman sosit la Tomis cândva în anul 17 sau 18 d.Hr.), că încep să apară anacronismele: de ce se menționează stațiile de autobuz într-un oraș antic? Sau microfoanele la inaugurarea unui stadion roman? Și e clar că pe atunci nu se inventase aparatul de proiecție, cu atât mai puțin cinematografia, și totuși piticul Cyparis sosește la Tomis cu afacerea sa itinerantă, proiectând filme pe zidul abatorului pentru locuitorii cu nume arhaice – Arachne, Lycaon, Tereus, Procne –, al căror destin, după cum vom vedea mai apoi, îl oglindește pe cel al personajelor din mitologia greacă și romană.

Ce urmează este o poveste stranie, în care granița dintre vis și realitate nu mai există, iar legile logicii nu mai au valabilitate, în care oamenii și locurile trec prin metamorfoze, iar straturile temporale sunt învălmășite. La Tomis, Cotta regăsește ritualurile și miracolele străvechii Rome, aici sunt încă vii zeii și eroii transformați sub stăpânirea lui Augustus într-o mitologie prăfuită de muzeu. La început, gândirea rațională a tânărului este pusă la grea încercare de întâmplările inexplicabile la care e martor; în cele din urmă, se abandonează acestei lumi ireale – Ultima lume, în care plăsmuirile profetice ale lui Naso dăinuie încă în inscripții, țesături și istorii orale. Cotta recuperează Cartea frântură cu frântură și, în același timp, o trăiește – căci imaginația poetului dispărut pare să fi căpătat aici o putere nemăsurată, influențând destine și transformând însăși substanța Tomisului și a locuitorilor săi.

8

Da - Thomas Bernhard

De Thomas Bernhard am auzit pe Goodreads, căci la noi nu pare să fie un autor prea cunoscut, și cu atât mai puțin unul popular. Am ales acest mic roman, „Da/Ja”, pentru că Ágota Kristof îl menționează în cartea ei de memorii, L'analphabète: récit autobiographique, drept unul dintre romanele sale preferate. Autoarea de origine maghiară spune despre Thomas Bernhard că nu a încetat să îşi critice ţara, societatea şi epoca, cu ură şi dragoste, dar și cu mult umor. Dacă Ágota Kristof i-a putut aprecia umorul, nu același lucru se poate spune despre prietenii săi, cărora le-a oferit cartea: mulți dintre ei au abandonat-o, considerând-o prea deprimantă. Eu m-am regăsit undeva la mijloc: nu am perceput-o ca fiind apăsătoare, dar nici amuzantă (deși am remarcat ironia, pe alocuri). Însă romanul „Da” este, în mod clar, un exercițiu intelectual, care mi-a pus la treabă sinapsele ruginite.

7

Omul în căutarea sensului vieții – Viktor E. Frankl

► „Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor E. Frankl ◄

Ed. Meteor Press, 2009, 176 pag. | Traducere: Silvian Guranda

Titlul original: „…trotzdem Ja zum Leben sagen: Ein Psychologe erlebt das Konzentrationslager”, 1946| Țara: Austria

---

Când le-am spus prietenilor mei că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență și alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că „Omul în căutarea sensului vieții” nu se încadrează în categoria aia, privită de mulți cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană în lagărele naziste au condus la credința lui Viktor Frankl că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență – cu alte cuvinte, că și suferința are un sens.

„Omul în căutarea sensului vieții” este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lectura ei nu-l va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl poate determina să-și reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul comportament într-un anumit set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al tăriei lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) și fără a evada din prezent prin sinucidere. Din câte am aflat, se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă.

7

Pianista – Elfriede Jelinek

► „Pianista”, de Elfriede Jelinek ◄

Ed. Polirom, 2004, 273 pag. | Traducere: Nora Iuga

Titlu original: „Die Klavierspielerin”, 1983 | Țara: Austria

---

Romanul Elfriedei Jelinek este de o brutalitate și de o zădărnicie cutremurătoare. Nu pot spune că m-a bucurat această călătorie, care m-a condus în străfundurile tenebroase ale psihicului uman și mi-a relevat efectele devastatoare pe care părinții acaparatori le pot avea asupra copiilor. M-am întors la realitate destul de scârbită și întristată și trebuie să mărturisesc că nu mai pot vedea acum filmul lui Michael Haneke – o repetare a poveștii, cel puțin în următorii ani, îmi pare o experiență greu de suportat. Și totuși, „Pianista” este un roman bine scris, cu surprinzătoare momente de poezie; nu îi pot tăgădui valoarea, în ciuda poveștii maladive pe care o conține. 

Deși muzica este prezentă prin nume de compozitori și piese, ea nu poate atenua senzația de neputință și disperare mută pe care am simțit-o revărsându-se din fiecare pagină a romanului. Aproape că nu există nimic bun, frumos sau dătător de speranță în lumea strâmbă a personajului principal. Pianista este însoțită de muzică, este adevărat, însă această muzică este una silențioasă, abstractă, fiind percepută doar prin intermediul cuvintelor. În schimb, din fundalul poveștii am putut auzi, distinct, pocnetul slab al boldurilor pătrunzând în piele sau abia audibilul fâșâit al lamei de ras, despicând carnea moale a coapselor. Am ajuns să mă tem de revenirea acestor sunete, pe care le puteam distinge clar și dureros, în timp ce muzica, cu efectul său eliberator, se încăpățâna să rămână tăcută.

4