Barnabo, omul munților • Secretul Pădurii Bătrâne – Dino Buzzati

luni, 5 noiembrie 2018

recenzie carte Barnabo, omul munților Secretul Pădurii Bătrâne Dino Buzzati
Editura pentru literatură universală, 1968 / Editura Polirom, 2003
Traducere din italiană de Anca Giurescu
Bàrnabo delle montagne (1933) • Il segreto del Bosco Vecchio (1935)

Mi-am dorit să citesc cartea asta de când mi-a fost recomandată de Florin Chirculescu în interviul pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Au fost de ajuns câteva cuvinte pentru a-mi trezi interesul, iar titlul, odată rostit, a căpătat sonorități nespus de atrăgătoare: un secret și o pădure bătrână promiteau experiențe livrești deosebite, cum altfel? :) Cartea mi-era vag cunoscută, dar nici că m-aș fi gândit s-o trec pe lista de lecturi – plus că volumul se găsește greu, nu a mai fost reeditat din 2003. Merită căutat, însă: cele două micro-romane mi s-au părut foarte faine. Le-am citit pe nerăsuflate, aflând abia mai târziu că „Barnabo, omul munților” este romanul de debut al lui Dino Buzzati, publicat în 1933 și urmat, doi ani mai târziu, de „Secretul Pădurii Bătrâne”.

Lectura a fost rezultatul unei întâmplări. La o plimbare prin centrul orașului natal, m-am hotărât subit să-mi fac permis la bibliotecă și, ce să vezi, chiar aveau cartea lui Buzzati în ediția veche, din 1968 (care, spre deosebire de ediția nouă, cuprinde și ilustrațiile bizare ale autorului, care uneori par niște mâzgăleli de neînțeles). Am luat-o, deși a doua zi mă întorceam la București. Urmarea: am citit până la unu noaptea și toată dimineața următoare, dând gata volumul înainte de plecare. I l-am lăsat lui tata să-l ducă înapoi la bibliotecă, dar a uitat, și cartea a fost returnată cu o întârziere de o săptămână. A încercat să citească și el „Secretul Pădurii Bătrâne”, dar nu i-a plăcut deloc (chiar m-am întrebat ce gen de cărți ar fi pe gustul lui tata: având în vedere că se uită la telenovele, ceva cu dragoste și foarte dramatic s-ar putea să-i meargă la inimă; țin minte că prin intermediul lui am citit în adolescență „La răscruce de vânturi”). În fine, nu vă luați după tata, povestea pădurii bătrâne mi s-a părut minunată și e, desigur, piesa de rezistență a volumului. Cu o precizare: trebuie să aveți o afinitate pentru proza fantastică, altfel toată vraja țesută de Buzzati se va duce pe apa sâmbetei.
0

A fost reeditată „O zi mai lungă decât veacul”

duminică, 14 octombrie 2018

O parte din biblioteca mea vraiște (sunt doar cărți necitite, puse pe două rânduri) :)


Voiam să scriu astăzi despre „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” ‒ de fapt, aș fi vrut să scriu despre multe alte cărți pe care le-am citit în ultimele luni ‒, însă diseară lucrez și ziua s-a împuținat deja, nu mai am tot timpul din lume (o iluzie psihologică, dar foarte benefică uneori). De unde înainte aveam o grămadă de timp liber, în ultima vreme s-a redus drastic, iar blogul e primul care a avut de suferit. De Facebook nu mi-e dor deloc, trec zilele și uit să verific până și Mess-ul, să văd dacă nu cumva am primit mesaje. M-am detașat cam de toate rețelele sociale ‒ în schimb, am început să citesc știrile aproape zilnic. În singura zi cu adevărat liberă din ultima lună (liberă în sensul că n-am lucrat sau n-am plecat undeva), am scos notițe din cartea lui Matei Călinescu (opt pagini, în total) și am gătit broccoli, supă cu găluște și plăcintă cu mere. Dar ce voiam să zic: mi-e dor de blog și voi mai scrie aici, nu e nicidecum un proiect abandonat. Trebuie doar să mă obișnuiesc cu noul ritm de viață.

În fine, alta era ideea care m-a determinat să încep postarea asta: m-am uitat ieri pe site-ul Polirom și am căscat ochii de uimire când am văzut că a fost reeditată O zi mai lungă decât veacul”. În colecția Top 10+, e drept, dar mi se pare oricum un motiv de mare bucurie! În sfârșit, cartea lui Aitmatov e din nou pe rafturile librăriilor și bandiții de la anticariate vor trebui să dezumfle prețurile piperate cu care vindeau edițiile vechi.
18

Povestea unei vieți – Aharon Appelfeld

marți, 10 iulie 2018

Povestea unei vieți, de Aharon Appelfeld recenzie carte Holocaust memorii
„Povestea unei vieți”, de Aharon Appelfeld
Ed. Polirom, 2009, 254 pag., traducere: Any Shilon | Original: „Sipur Haim”, 1999

Cei din generația mea au transmis foarte puțin copiilor lor despre locurile natale și despre ce s-a petrecut acolo în timpul războiului. Au îngropat adânc în ei povestea vieții lor, fără să fi lăsat rănilor timp să se vindece. Au ridicat un zid între ei și urmașii lor. (pag. 230)

E posibil să încapă o viață întreagă într-o carte atât de scurtă? N-ar fi nevoie, mai degrabă, de sute de pagini cu descrieri amănunțite? Aharon Appelfeld uimește prin concizia și luciditatea cu care-și povestește viața, începând cu primele amintiri de la patru ani, continuând cu anii războiului, viața în taberele de refugiați și sosirea în Palestina, pentru ca în a doua jumătate a cărții să se concentreze asupra procesului lung și laborios care i-a marcat adolescența și maturitatea: căutarea unei identități și a unei voci proprii într-o țară străină, în care nimic din ce-a cunoscut în copilărie nu se mai regăsește – nici limba, nici peisajele, nici căldura și intimitatea unei familii.

Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuți, în 1932, și a copilărit în Bucovina, de unde i-au rămas o sumedenie de imagini legate de Munții Carpați, râul Prut și satul bunicilor, unde își petrecea vacanțele de vară. Au fost ani fericiți, în care a crescut înconjurat de dragostea mamei și de impetuozitatea tatălui, de părerile ferme ale bunicii și de tăcerea solemnă și plină de religiozitate a bunicului. Avea doar șapte ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Antisemitismul devenise oficial încă din 1937, iar lumea idilică a copilăriei s-a destrămat asemenea unui vis, pierzându-și dintr-odată reperele: gospodăria bunicilor, sinagoga din sat, moșia unchiului și casa familiei din Cernăuți, care au fost înlocuite de lumea strâmtă a ghetoului, un preambul la infernul ce a urmat.
4

Doamna Frisby și șobolanii de la institut – Robert O'Brien

duminică, 8 iulie 2018

Doamna Frisby și șobolanii de la institut Robert O'Brien recenzie carte
„Mrs. Frisby and the Rats of NIMH”, 240 pag., prima ediție: 1971

Doamna Frisby, șoricel de câmp, este văduvă și locuiește împreună cu cei patru copii într-un container de ciment, pe jumătate îngropat în grădina unui fermier. Iarna se apropie de final și în curând vor începe lucrările agricole, iar familia de șoricei va trebui să se mute în locuința de vară, la marginea unui pârâu. Există însă o problemă: fiul cel mic se îmbolnăvește de pneumonie și o mutare i-ar fi fatală. Doamna Frisby, o mamă devotată, energică și curajoasă, încearcă să găsească o soluție. După o serie de incidente și aventuri, care implică o cioară cam naivă, o bufniță înțeleaptă și un șoarece alb care prepară remedii naturiste, doamna Frisby află că ajutorul ar putea veni de unde se așteaptă mai puțin: de la șobolanii din vecinătate, care s-au comportat întotdeauna cam ciudat, iar în ultima vreme par să lucreze la niște planuri învăluite în mister.

Am mai citit în ultimele luni cărți pentru copii (într-o zi, chiar două, pentru că am fost babysitter și am profitat de biblioteca băiețelului cu care am stat), însă niciuna nu m-a captivat cu adevărat, nu așa cum au făcut-o Tabăra sau Jocul lui Westing. Asta până am deschis cartea lui Robert O'Brien, care mi-a plăcut de la prima pagină. Ori celelalte erau pentru copii prea mici, ori nu erau prea grozave (excepție: „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” a lui Matei Vișniec, care e minunată), cert e că începusem să mă îndoiesc de plăcerea mea de a citi literatură pentru copii. Să fi dispărut, oare, peste noapte? Ei, se pare că n-a dispărut, e tot acolo, doar că trebuie să dau peste cărțile potrivite.
0

Succeed – Heidi Grant Halvorson

vineri, 29 iunie 2018

Succeed Heidi Grant Halvorson carte psihologie recenzie
„Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson
Hudson Street Press, 2010, 288 pag.

Dacă tot m-a ajutat cartea asta să-mi recuperez o parte din cheful de a scrie pe blog, e firesc ca, după trei luni de abs(tin)ență, să vorbesc mai întâi despre ea. Sper să iasă o recenzie scurtă și la obiect, cum este și „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson.

Serios, am fost uimită de concizia autoarei, cercetător în domeniul psihologiei sociale și profesoară la Universitatea Columbia. Îmi imaginez că nu-i deloc ușor să sintetizezi sute de studii și o tonă de informații, pentru a obține în final o lucrare curată, redusă la esență, bine structurată și scrisă pe înțelesul tuturor. Chiar dacă este multă teorie și informația e pe alocuri cam abstractă, vă asigur că volumul nu duce lipsă de puncte culminante și întorsături de situație, mai ales în momentele când te lovește brusc câte o revelație despre modul (greșit) în care ai făcut lucrurile până atunci.

Sunt multe observații de bun simț în cartea asta, lucruri care, pentru cineva obișnuit cu introspecția, s-ar putea să fie deja cunoscute – măcar la nivel intuitiv, dacă nu în termeni științifici. Sunt, însă, destule informații noi și unghiuri surprinzătoare de abordare a unor probleme vechi, care m-au făcut să înțeleg o seamă de aspecte legate de mentalitatea mea și de ceea ce aș putea schimba prin punctele esențiale. 

Am înțeles de ce am abandonat foarte ușor proiecte care m-au entuziasmat enorm la început; de ce am luat decizii pe care ulterior le-am regretat; de ce spun „Da” și mă trezesc că voiam să spun „Nu”; de ce nu reușesc să mă ocup de mai multe proiecte în paralel; de ce uneori mă demoralizez foarte repede. Unele răspunsuri sunt simple și poate că le-aș fi găsit mai devreme, dacă aș fi reflectat mai profund asupra acelor situații; alte răspunsuri țin de noțiuni de psihologie pe care sunt bucuroasă că le-am aflat măcar acum. 
2

Bye, bye, Facebook

duminică, 24 iunie 2018

Lecturile Emei blog de carte
Cam de unde a pornit pasiunea mea pentru cuvinte:
unul din multele vocabulare din școala generală.

N-am mai scris de mult, poate ați observat, poate nu. N-o să mă ascund după scuze din categoria „am fost extraordinar de ocupată și n-am avut timp de blog”, pentru că nu e așa. Pur și simplu, într-o zi de aprilie, m-am trezit că nu mai am nicio motivație să scriu pe blog, așa că am luat o pauză pe termen nedefinit. De atunci au trecut aproape trei luni, mda. Pariasem că pauza va dura măcar până-n toamnă, dar iată că m-am înșelat. Într-o noapte de iunie, pe la 12 și ceva, am simțit deodată cheful să scriu, am luat laptopul și m-am pus pe tastat.

În noaptea asta, am înțeles subit de ce mi s-a evaporat pasiunea care a propulsat blogul vreo patru ani, on and off, în limita timpului liber. Revelația s-a produs datorită unei cărți pe care o citesc acum, „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson, care m-a făcut să pricep o seamă de lucruri despre mine și felul în care funcționez. Să ne înțelegem: autoarea nu mi-a spus ad litteram ceea ce voi scrie în continuare. Cartea conține multă teorie legată de psihologia socială, care uneori poate fi destul de abstractă, dar n-a fost greu ca, pornind de la exemplele oferite de autoare, să fac asocieri cu situațiile în care mă găsesc eu.
62

Trei etaje – Eshkol Nevo

joi, 29 martie 2018


recenzie carte Trei etaje de Eshkol Nevo

► „Trei etaje”, de Eshkol Nevo ◄
Ed. Humanitas, 2017, 292 pag. | Traducere: Ioana Petridean
Titlul original: „Shalosh Komot”, 2015 | Țara: Israel


Am auzit multe păreri bune despre „Trei etaje”, dar, nu știu de ce, mă așteptam să fie o carte un pic dulceagă și superficială. N-a fost deloc așa. Chiar și atunci când vorbește despre dragoste și relația de cuplu din perspectiva unei femei, Eshkol Nevo se menține în limitele unei proze echilibrate, fără a face exces de sentimentalisme și fără a întinde limita credibilității. În plus, autorul a reușit să mă uimească prin felul convingător și veridic de a se transpune în pielea și în mintea unui personaj feminin. De la frustrările maternității la tensiunile care apar în cuplu, de la grija excesivă pentru copii la rănirea lor în feluri subtile, Eshkol Nevo surprinde cu finețe universul complex și complicat al sufletului feminin, creând personaje vii, autentice, în care te recunoști sau cel puțin îi recunoști pe alții, anulând astfel granița dintre ficțiune și realitate.

Cartea m-a captivat imediat, am uitat repede de rețineri și am citit-o practic pe nerăsuflate, atât de tare m-au prins poveștile lui Eshkol Nevo, cu ale sale personaje bine individualizate, care par să se desprindă din pagină. Pe parcurs, una sau alta dintre proze părea să devină favorita, însă acum, la ceva timp de când am terminat lectura, n-aș mai putea spune care dintre ele mi-a plăcut cel mai mult. Fiecare are o forță a ei, un ceva special care o face să stea pe propriile picioare, o narațiune impecabil construită, cu o scriitură naturală și fluidă, lipsită de detalii inutile sau fraze pompoase. Autorul aduce alte și alte elemente interesante, uneori aruncă un văl de mister (mi-a plăcut aerul de ambiguitate din primele două povestiri, faptul că nu știm cu certitudine ce s-a întâmplat), alteori deschide o fereastră spre cadrul mai vast al vieții în Israel, oferindu-ne pulsul unei societăți care se conturează treptat, din fragmente disparate.
5

Câteva poeme de Ziua Internațională a Poeziei

miercuri, 21 martie 2018

Pentru că azi se serbează poezia, iar eu citesc foarte puțină, am luat hotărârea, a zecea oară probabil, de a face ceva în privința asta. De acum, voi ține aproape câte un volum și voi parcurge măcar un poem în fiecare dimineață, la cafea. Un gest simplu, care nu m-ar costa mai mult de câteva minute pe zi. Aș vrea să citesc „Levantul”, aș vrea să citesc poezia lui Dan Coman, mai sunt și altele. Nu mă pricep să vorbesc despre poezie, dar poate că anul viitor, pe vremea asta, voi scrie aici câteva poeme preferate din fiecare volum pe care l-am citit. Țineți-mi pumnii, nu pare deloc complicat să-mi rup câteva minute din zi și să citesc o poezie în fiecare dimineață, la cafea. Dacă aveți timp, îmi puteți scrie mai jos unul din poemele voastre preferate.

♫♫♫

Svetlana Cârstean poezie Trado

Svetlana Cârstean – pentru că mi-a redeschis pofta de poezie după ce am ascultat-o la Nocturnele organizate de ARCEN pe clădirea Magheru One. Am ales un poem din „Trado”, volum scris împreună cu Athena Farrokhzad, un poem pe care l-am ascultat și la Nocturne.

Raport

În vara anului 1989, fetele de la Litere au depus 
jurământul și doamnele căpitănese le-au împodobit 
puștile cu garoafe.
În vara anului 1989, am tras pentru prima dată cu pușca,
dar cel mai tare mi-a fost frică de recul.
În vara anului 1989, m-am bronzat pe câmpul de luptă,
între tivul pantalonilor kaki și marginea bocancului
aveam un tatuaj permanent din bronz.
În iarna anului 1989 eram plecată în vacanță, între 16 
și 28 decembrie am citit cărțile Și ieri va fi o zi de Mircea 
Nedelciu și Visul de Mircea Cărtărescu.
În iarna anului 1990, pe 18 februarie, împlineam 21 de ani
în Piața Victoriei, făceam primul reportaj pentru revista
Cațavencu. Reportajul nu a fost publicat niciodată.
Din 18 februarie 1990 până în 2 noiembrie 2015 am 
manifestat de peste 20 de ori în Piața Victoriei.
Din 20 mai 1990 până în 16 noiembrie 2014 am votat de 
peste 10 ori.
În primăvara anului 2012 te-am văzut pe tine pentru 
prima oară. Era foarte frig.
În primăvara anului 2012 
l-am văzut pe el
pentru ultima oară.
Era printre flori 
pe un covor colorat din Bucovina.

4

Parfumul – Patrick Süskind

miercuri, 14 martie 2018

carte recenzie Parfumul de Patrick Süskind

► „Parfumul”, de Patrick Süskind ◄
Ed. Humanitas, 2000, 202 pag. | Traducere: Grete Tartler
Titlul original: „Das Parfum”, 1985 | Țara: Germania


Cred că mă număr printre puținii oameni care n-au citit cartea lui Süskind și n-au văzut nici filmul regizat de Tom Tykwer, neștiind mai nimic despre povestea genialului și infamului Grenouille, un francez din secolul 18 înzestrat cu un simț olfactiv ieșit din comun. Am tot evitat filmul pentru că speram să citesc cartea – un cerc vicios perpetuat de-a lungul anilor, din care am ieșit abia recent. Într-o zi am găsit cartea la anticariat și am deschis-o: a fost de ajuns să citesc primele paragrafe pentru a fi absorbită cu totul de lumea imaginată de autor, din care n-am mai vrut să plec până n-am ajuns la final. 

Și ce satisfăcută am fost că am citit, în sfârșit, „Parfumul”, pe care o văd drept una dintre poveștile de referință ale literaturii! De ce o percep așa? Pentru că ideea care stă la baza cărții mi se pare una originală și dezvoltată cât se poate de veridic, iar execuția se ridică la nivelul ideii. Este o carte aproape fără cusur, cizelată în cele mai mici amănunte, o poveste scurtă și concentrată în care totul curge natural și se leagă în mod credibil. Mai degrabă m-a atras decât să mă îndepărteze faptul că e bizară și, nu de puține ori, grotescă și revoltătoare. Și-n plus, romanul m-a făcut să privesc alcătuirea lumii și a corpului omenesc dintr-un unghi neașteptat, așternând premisa „cum ar fi dacă” și oferind o perspectivă memorabilă pe care n-o voi uita prea curând.
12

Hotelul „La crucea alpinistului” – Arkadi & Boris Strugațki

duminică, 11 martie 2018

recenzie carte Hotelul „La crucea alpinistului” de Arkadi și Boris Strugațki

► Hotelul „La crucea alpinistului”, de Arkadi Strugațki, Boris Strugațki ◄
Ed. Paralela 45, 2006, 264 pag. | Traducere: Valerian Stoicescu
Titlul original: „U Pogibshego Alpinista”, 1970 | Țara: Rusia


În primul rând, trebuie să spun că nu mai citisem nimic de frații Strugațki, cu toate că sunt două nume de referință în literatura science-fiction, iar la noi s-au tradus o mulțime de titluri. Aveam impresia (eronată) că romanele lor sunt scrise la bășcălie, cu un tip de umor care nu-i tocmai pe gustul meu, astfel că nu m-am grăbit să le trec pe lista de lecturi – deși speram să citesc cândva măcar celebrul „Picnic la marginea drumului”. Nu refuz însă o recomandare convingătoare: doi prieteni, Mădălina și Alin, mi-au vorbit la un moment dat de „Hotelul La crucea alpinistului”, despre care eu nu știam absolut nimic, însă câteva detalii și menționarea cuvântului „bizar” au fost de ajuns pentru a-mi trezi imediat interesul.

Și ce surpriză faină am avut! „Hotelul La crucea alpinistului” începe ca un roman polițist à la Agatha Christie și o ține așa până după jumătatea cărții, de te apucă îndoiala că ar fi vorba de o poveste science-fiction. Nu că asta m-ar fi deranjat, din contră: frații Strugațki au recreat aici un murder mystery clasic, fix genul care-mi plăcea atât de mult în adolescență, cu deosebirea că personaje lor sunt tare ciudate, iar întâmplările te duc în mai multe direcții: ba ai parte de un umor absurd, ba te trezești în postura de detectiv, încercând să-ți dai seama cine-i criminalul, ba ai impresia că totul se va rezolva în cheie fantastică. Oricum, eu am fost în ceață în cea mai mare parte a lecturii, bănuind când pe unul, când pe altul, și fără să intuiesc nicicum finalul.*
10

Pilda semănătorului – Octavia E. Butler

marți, 6 martie 2018

recenzie carte Pilda semănătorului de Octavia E. Butler

► „Pilda semănătorului”, de Octavia E. Butler ◄
Ed. Hecate, 2015, 372 pag. | Traducere: Toma Ritner
Titlul original: „Parable of the Sower”, 1993 | Țara: SUA


Îmi plac distopiile, pentru că, fără a apela la inovații tehnologice complexe și uneori nici la lumi extraterestre, autorii își imaginează diverse scenarii pentru un posibil viitor al omenirii, pornind de la tarele prezentului și de la trăsăturile inerente firii umane – de bună seamă, cele negative, precum dorința de putere, lăcomia, egoismul, lipsa responsabilității față de planetă. Aproape invariabil, progresul se întoarce împotriva umanității, care regresează la un stadiu primitiv de civilizație. Zâtul, Oryx și Crake, 1984, Drumul, Povestea slujitoarei, Metro 2033, Eseu despre orbire, Minunata lume nouă – iată câteva dintre preferatele mele. Multe au ceva în comun: acutizarea diferențelor dintre bogați și săraci, dintre opresori și exploatați. „Problema noastră ca specie rezultă din faptul că moștenim două caracteristici ce nu funcționează bine împreună: inteligența și comportamentul ierarhic, iar cel din urmă este dominant”, spune Octavia Butler în interviul de la finalul cărții. 

În „Pilda semănătorului”, scriitoarea afro-americană își imaginează cum ar arăta viața într-o Americă afectată de încălzirea globală – așadar, nu e vorba de vreun cataclism, nici de intervenții supranaturale, ci de o schimbare provocată de-a lungul timpului de acțiunile umane. Un iad plăsmuit pe Pământ chiar de oamenii care-l locuiesc, ce pare cu atât mai înfricoșător cu cât scenariul autoarei este unul destul de realist.
0

Jurnal de lectură (martie)

sâmbătă, 3 martie 2018

23-27 martie

Ieei, în sfârșit am ajuns la un autor scoțian (eu trăiam cu senzația că am citit literatură scoțiană, dar nu), iar acela s-a întâmplat să fie John Burnside. L. de la Dragă scriitorule îmi recomandase mai demult „The Dumb House”, pentru că știe că-mi plac cărțile ciudate, însă cartea asta a fost nu doar stranie, ci și foarte perversă. (PERVÉRS – Care este înclinat spre fapte reprobabile, gata oricând să facă rău; care manifestă o deviere de la normal a instinctelor, a judecății, a ideilor.) Avem un narator deviat rău de la normal, care face tot felul de chestii insuportabile pentru un cititor mai sensibil, chestii care implică animale și copii. Eu m-am călit binișor de-a lungul timpului, fiindcă nu-mi place ideea de limitare indusă de o sensibilitate sau alta (Vio știe, că am tot discutat pe tema asta), însă cartea asta m-a pus serios la încercare. Mi-a venit să renunț la ea de câteva ori, dar am rezistat din două motive: e scrisă foarte, foarte bine și are o mulțime de subiecte interesante – de pildă, limbajul ca o posibilă cauză primă a gândirii și rolul lui în societate. Sper să se traducă și la noi „The Dumb House” (Casa muților, deși „dumb” are mai multe sensuri), pentru că, dincolo de scenele oribile, are niște calități de netăgăduit. Dar nu e pentru oricine, asta-i clar.  


4

Bonobo și ateul – Frans de Waal

luni, 26 februarie 2018

recenzie carte Bonobo și ateul de Frans de Waal

► „Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate”, de Frans de Waal 
Ed. Humanitas, 2017, 322 pag. | Traducere: Ioana Miruna Voiculescu
Titlul original: „The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism Among the Primates”, 2013 | Țara: Olanda/SUA


Știați că înroșirea obrajilor este singura expresie exclusiv umană? Că primatele, delfinii și elefanții au conștiință de sine și își recunosc propria reflexie în oglindă? Că oamenii asupra cărora căscatul are un efect foarte molipsitor s-ar părea că sunt și cei mai empatici? Că există neuronii-oglindă, care favorizează răspândirea unor obiceiuri într-o comunitate, prin imitație? Sau că cimpanzeii se pricep să citească oamenii, pentru că sunt foarte buni la limbajul trupului? Eu nu știam, de fapt abia acum am aflat multe dintre lucrurile despre care vorbește primatologul Frans de Waal în „Bonobo și ateul”. Am învățat o mulțime de chestii interesante din volumul ăsta, care atinge subiecte din domeniul științei, religiei și filozofiei, dar și al artei, cu un limbaj accesibil și teorii prezentate pe înțelesul tuturor.

De pildă, habar n-aveam de existența primatelor bonobo, despre care s-a crezut multă vreme că sunt doar niște cimpanzei mai mici. Este ironic că am ascultat adeseori piesele artistului Bonobo, dar nu m-am întrebat niciodată dacă numele lui de scenă înseamnă ceva. Primatele bonobo, alături de cimpanzei, sunt cele mai apropiate rude în viață ale omului: analiza ADN-ului a arătat că este comun într-un procent de 98%. Uimitor, nu-i așa? Și totuși, în ciuda descoperirilor din ultimele decenii, există încă o mulțime de oameni care resping teoria evoluției. „Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluția”, spune Frans de Waal, adăugând: „Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluției ar deschide un hău moral”.
8

Jurnal de lectură (februarie)

luni, 5 februarie 2018

11-19 februarie

Mai am vreo 60 de pagini și termin „Bonobo și ateul”, o carte de non-ficțiune a lui Frans de Waal, un cercetător olandez specializat în comportamentul primatelor. N-aș fi ajuns prea curând la cartea asta dacă nu mi-o recomanda Cătălina, care mi-a și împrumutat-o. În cea mai mare parte, e scrisă pe înțelesul tuturor, astfel că lectura curge neașteptat de repede. Bine, nu chiar așa de repede în cazul meu, pentru că m-am reîntors la scos notițe cu ocazia acestei cărți. Renunțasem la însemnări în ultima vreme, din cauza timpului redus de lectură, dar mi-am dat seama că e de preferat să citesc mai puțin și să înțeleg (și să rețin) ceea ce aflu decât să citesc mult și să uit repede. Iar cartea lui Frans de Waal e plină de informații și teorii foarte interesante, nu doar despre primate și moralitate – de pildă, pe parcursul întregului text, autorul revine la analiza celebrei picturi a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”. Am învățat multe din „Bonobo și ateul”, de unele lucruri n-aveam habar, deși sunt informații care ar trebui să țină de cultura generală. 

Bonobo și ateul de Frans de Waal

Oarecum în paralel, am citit și din „G.”, un roman de John Berger, un nume despre care eu nu știam absolut nimic, până să-mi spună amicul meu irlandez că e unul dintre autorii lui preferați. Scriitorul britanic a fost și critic de artă, și pictor, și poet, deci a fost un om cu multiple talente (zic „a fost” pentru că a murit la începutul anului trecut). Cartea a primit Premiul Booker în 1972 și se concentrează (deocamdată) pe viața câtorva personaje din Europa anilor 1880, văzute în contextul politic foarte agitat, cu accent pe situația social-politică a Italiei. Deși povestea de bază e destul de simplă, narațiunea e complicată de intervenția autorului în text, de fragmente scrise sub forma unor scurte eseuri și de multe alte subiecte intercalate cu firul principal (de pildă, figura lui Garibaldi). Berger vine cu tot felul de afirmații și teorii care mă nedumeresc și mă depășesc, pe unele nu le înțeleg deloc, dar măcar încerc. Nici la „G.” nu luasem notițe, iar când a început discuția cu Declan pe marginea cărții, m-am trezit că nu prea știam ce să spun, așa că am revenit la prima pagină și am scos câteva însemnări. Mda, încă o dovadă că notițele ajută la formarea unor păreri mai clare asupra textului, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o lectură care avansează mai lent.
21

Fragment: „Sfîrșitul”, de Attila Bartis

vineri, 2 februarie 2018

Fragment roman „Sfârșitul” Attila Bartis Polirom

M-am bucurat când am aflat că urmează să apară un nou roman de Attila Bartis, căci „Tihna”, citită în 2016, a intrat repede pe lista cărților mele preferate. Radu Pavel Gheo, pe care s-a întâmplat să-l vizitez tocmai în perioada când redacta „Sfîrșitul”, mi-a spus că romanul e despre un fotograf și că e cel puțin la fel de bun ca „Tihna”. Nu m-am grăbit să-l cumpăr, pentru că a început să-mi fie teamă de boala cărților dorite: odată intrate în bibliotecă, dispar ca înghițite de o gaură neagră și pot trece ani buni până când reușesc să le citesc. În cele din urmă, am primit cartea în dar, după Crăciun, și o țin aproape, cu gândul la o lectură complicată și stranie, taman pe gustul meu.

Pentru cine n-are răbdare să citească ce am scris despre „Tihna” (și chiar am scris o grămadă!), am extras un paragraf din care puteți înțelege cum am perceput eu cartea și cam ce așteptări am acum de la „Sfîrșitul”: „Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre.
0

Jurnal de lectură (ianuarie)

joi, 18 ianuarie 2018

26-28 ianuarie

Am fost câteva zile la părinți (planurile de care vorbeam mai jos s-au amânat un pic) și, bineînțeles, am luat cu mine cartea Anamariei Smigelschi, „Mai de ieri, mai de departe”. Sunt amintiri din călătoriile autoarei, din perioada comunistă până în vremurile contemporane, povestite pe scurt, dar cu o mulțime de amănunte, unele savuroase, altele mai puțin remarcabile. Deși fragmentele pe care-mi picaseră ochii, la întâmplare, m-au entuziasmat peste poate, s-a dovedit că nu toate proze-lițele sunt la fel de interesante. Pentru cine n-a citit nimic de Anamaria Smigelschi, recomand mai degrabă „Gustul, mirosul și amintirea”.

Odată ajunsă la Pitești, a fost musai să vizitez cel mai fain (și am impresia că singurul) anticariat din oraș, unde prețurile sunt foarte, foarte bune. Rămâne în picioare hotărârea de a cumpăra cât mai puține cărți anul ăsta, dar anticariatul din orașul meu natal este una dintre excepții: mi-e imposibil să mă lipsesc de bucuria descoperirii unor cărți faine la prețuri foarte mici. Abia pornisem spre Pitești și deja prefiguram deliciul unei jumătăți de oră de scormonit prin rafturi, cu certitudinea că nu voi pleca de-acolo cu mâna goală. Și exact așa s-a întâmplat. Am făcut ochii mari când am descoperit „Toba de tinichea” dosită în spatele unor teancuri și i-am căscat și mai mult când am văzut că prețul era doar 10 lei. Celelalte cărți au fost fiecare 6 lei, deci pe toate am dat 40 – cam cât costă o carte nouă, mai grosuță. Puteam să renunț la „Generalul armatei moarte”, pe care o împrumutasem de la bibliotecă și o citisem, dar, la prețul ăsta, mi-am zis că n-are rost să fac pe econoama.

carti de la anticariat Pitesti
8

Planuri de lectură pentru 2018

joi, 11 ianuarie 2018

cărți de citit în 2018

Pentru că sunt mare meșteră la făcut planuri și liste, dar foarte neserioasă când vine vorba să mă țin de ele, m-am hotărât ca anul ăsta să nu mai fac proiecte grandioase de lectură. Sunt doar câteva lucruri pe care sper să le duc la îndeplinire, mai ales că unele dintre ele implică și alte persoane, deci îmi va fi mai greu să mă fofilez. Oricum, sunt tare curioasă pe ce țărmuri literare voi ajunge anul ăsta, plutind așa, în derivă, fără niciun plan care să mă ghideze (săraca de mine!). Va fi un mic experiment care, drept să spun, chiar mă încântă. Bunăoară, cartea pe care am ales-o la început de an: aproape că uitasem de „Dona Flor și cei doi soți ai ei”, până am zărit-o într-un teanc mai dosit și am știut imediat că asta vreau să citesc, și nu altceva. 

Singura hotărâre pentru 2018 ar fi să cumpăr mult mai puține cărți. Știu că niciodată nu sunt destule și că e cam singurul tip de hoarding scuzabil, dar am ajuns într-un punct critic: mă simt copleșită de propria-mi bibliotecă și mă apucă panica când văd teancurile cu „musai-de-citit” răspândite prin toată casa, care de la an la an rămân încremenite cam în aceeași formulă. O să mai merg din când în când pe la anticariate, dar în rest o să (încerc să) iau doar ceea ce știu că voi citi în scurt timp de la achiziție.
8

Statistica lecturilor din 2017

sâmbătă, 6 ianuarie 2018

un top al cărților citite în 2017 cărți preferate dezamăgiri

În 2017 am citit doar 55 de cărți, cea mai slabă performanță din ultimii cinci ani (înainte de 2012 nu aveam Goodreads și nu țineam o evidență a lecturilor). Au fost mai multe motive, dar n-o să le mai trec în revistă. De planurile de lectură făcute la începutul lui 2017 s-a ales praful: am citit doar două cărți din lista de bază („Valurile” și „Dincolo de ferestre”) – nu înțeleg de ce, pentru că alesesem doar 25 de titluri –, în schimb am mai citit una din lista secundară („Cartea năsoaselor”), plus nouă cărți recomandate de prietenii reali și blogosferici. Anul ăsta o să fiu mult mai temperată în privința planurilor de lectură, în ciuda fotografiei pe care am pus-o pe Facebook. :)

Din cele 55 de cărți, 13 au fost audiobook-uri, ascultate în primele luni ale anului; în toamnă n-am mai simțit nevoia să reiau cărțile audio. Am recitit două cărți: „Între cer și pământ”, de Jón Kalman Stefánsson, și „The Diviners”, de Libba Bray (un fantasy foarte mișto, care m-a ținut și a doua oară cu sufletul la gură – sper că se va traduce și la noi). O singură carte a fost în franceză, restul în engleză și română.
8
Un produs Blogger.