Mici bucurii și planuri de lectură pentru vremuri grele

vineri, 27 martie 2020

pisica carti de citit
Teancurile de supraviețuire pentru următoarele luni

Pe voi ce vă face să zâmbiți? Care sunt micile bucurii care vă țin pe linia de plutire zilele astea? Ieri (de fapt, alaltăieri, dar până public eu articolul...) am descoperit într-un volum de Antonio Tabucchi un semn de carte din Portugalia, de care uitasem cu desăvârșire – nu cred că mai deschisesem „Nocturnă indiană. Susține Pereira” de trei ani, de la călătoria la Lisabona. M-am entuziasmat de parcă cineva îmi oferise un cadou, iar acum mă întreb ce alte bucurii posibile s-or mai ascunde prin cărțile din bibliotecă. N-o să le caut, aștept să apară ele când vor considera de cuviință. M-am hotărât: după eliberare, o să-mi cumpăr multe semne de carte, pe care le voi împrăștia aleatoriu prin volume, inclusiv în cele deja citite, pentru a-mi pregăti niște surprize peste cinci-șase ani.

Unul din lucrurile care mă bucură pe mine în perioada asta e gândul că seara voi relua lectura cărții începute, iar pe la ora douăjdouă îmi voi deschide o bere; dacă C. are chef de vorbă, vorbim, dacă vrea să se uite la un film, eu continui lectura. Am raționalizat consumul la o sticlă pe seară, iar acum îmi dau seama că ăsta-i singurul meu tabiet, în afară de cafeaua de dimineață. Momentan citesc „The Memory Police”, de Yōko Ogawa, singura carte care a reușit să mă captiveze în ultima vreme și continuă să mă țină în priză, păcat că e relativ scurtă și se va termina în curând. Cum glumeam cu o cititoare pe Fb zilele trecute, acum e momentul cărților groase – dacă te fură povestea, partea bună e că durează multă vreme și nu te mai întrebi la două-trei zile: „Oare ce să mai citesc?”.
36

Viața mea printre cărți XIV (în vremuri molipsitoare)

duminică, 15 martie 2020

Lecturile Emei colțul de citit
Despre această fotografie zic mai multe la final. :)

Mă apucă râsul când mă gândesc că, în urmă cu câteva zile, începusem să scriu articolul ăsta din cauză că mă supărase Facebook: nu-mi permitea să pun link către un articol de pe blog, iar când am reușit să fentez cumva sistemul folosind opțiunea Drafts, m-am trezit că aceeași postare fusese publicată în trei variante diferite. Acum, astfel de nemulțumiri mi se par mai degrabă alinturi. Deși nu e prea prietenos cu utilizatorii inconstanți și neambițioși, ca mine, Fb-ul are totuși părțile lui bune, iar în perioada incertă care urmează, îi va ajuta pe oameni să rămână laolaltă, chiar dacă vor fi la distanță.

De când am dat peste un articol pertinent pe tema virusului, m-am împăcat destul de repede cu ideea izolării sociale ca măsură necesară, deși e neclar cum ne va influența starea de spirit pe termen lung. Am renunțat la toate ieșirile la bere, la toate întâlnirile acasă cu prietenii. Pentru drumuri în oraș, voi încerca să folosesc bicicleta, deși mă cam sperie traficul din București. Poate din când în când voi pedala singură până în parc, unde voi citi pe iarbă, la soare. Aș merge uneori și la Copac, pentru a lua prânzul pe terasă (tot de una singură), deși mă întreb dacă la asta n-ar fi mai bine să renunț; până una-alta, încerc să limitez timpul petrecut citind știrile și postările de pe Fb – unele dintre ele fac haz de necaz și-ți ridică moralul, dar altele induc o stare de neliniște disproporționată.

Când mintea mea începe s-o ia un pic razna, deschid o carte. Ce bine că există cărțile, atât de multe și atât de diverse! Când muzeele, teatrele și cinematografele s-au închis, cărțile rămân lângă noi să ne salveze de plictiseală, angoasă și gânduri negre. Rămân și filmele, dar eu am preferat întotdeauna să citesc.
8

Șapte ani buni – Etgar Keret

marți, 10 martie 2020

Recenzie Șapte ani buni Etgar Keret Israel
„Șapte ani buni”, de Etgar Keret
Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu
Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.
2
Un produs Blogger.