Îndrăgostirile - Javier Marías

Am așteptat cu nerăbdare să citesc Îndrăgostirile de Javier Marías, însă romanul nu s-a dovedit la fel de bun ca cele citite anterior. M-a deranjat pentru prima oară faptul că vocile personajelor sunt asemănătoare, n-am mai resimțit același entuziasm în fața gândurilor meandrate, expuse în fraze lungi și dense, iar unele digresiuni meditative mi s-au părut diluate, expandate artificial, fără a conține prea mult miez. Parțiala mea dezamăgire trebuie privită, însă, în contextul excelentelor romane Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, care mi-au ridicat destul de sus ștacheta așteptărilor și m-au determinat să îl includ pe Marías în rândul scriitorilor mei preferați. În sine, cartea nu este rea, cuprinde o seamă de idei interesante și o intrigă care le susține, deși acțiunea avansează lent, uneori exasperant de lent, frânată de lungile cugetări care nu sunt întotdeauna profunde și surprinzătoare, așa cum mă obișnuise autorul spaniol.

8

Băiatul care a furat calul lui Attila - Iván Repila

O carte a trezirii, a iluminării. O carte a refuzului. O carte a eliberării din cuștile în care oamenii s-au chircit resemnați, așteptând salvarea din altă parte. O carte a răzvrătirii, a ripostei, a răzbunării. Violentă, atroce, supărătoare, uneori de-a dreptul dezgustătoare, Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte pentru cititorul curajos, care nu se teme să fie târât prin câteva secvențe insuportabile, care-l vor smulge din existența sa comodă și călduță, poate chiar nepăsătoare și supusă. Iván Repila nu-și menajează cititorul, ci deschide larg o cutie a Pandorei umplută până la refuz cu suferință, cruzime, ură, lăcomie, oroare. Cu o scriitură precisă și rece, care uneori începe să fiarbă asemenea unui vulcan pe punctul de a erupe, iar alteori se transformă în fraze lungi, de o poezie stranie, surprinzător de delicată, scriitorul spaniol țese o poveste-alegorie despre noi toți, despre ignoranța și resemnarea noastră, despre sacrificiu și dragoste, despre pasivitatea și robia vremurilor moderne.

7

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Jocul îngerului

Stradă din cartierul El Born,
unde are loc acțiunea romanului 

Dacă traseul din Umbra vântului (despre care am scris aici), se bucură de o mare popularitate, beneficiind de o hartă desenată de Carlos Ruiz Zafón și de tururi ghidate contra cost, locațiile din Jocul îngerului sunt mai puțin „vânate” de turiști. Eu am plecat spre Barcelona cărând după mine o obsesie: să intru cu orice preț în clădirea numită și astăzi „Edificiul apelor” (deși rezervorul imens de pe acoperiș este închis de multă vreme), o construcție interesantă care găzduiește în prezent o bibliotecă universitară. Din fericire, am reușit, și pot spune că aceasta a fost locația preferată dintre toate cele văzute în peregrinările mele prin oraș, una dintre puținele care păstrează acel aer misterios, fascinant, pentru care am apreciat cărțile lui Zafon. Din exces de zel, m-am apucat să întocmesc un traseu pe Google Maps cu locațiile din Jocul îngerului, pe care îl puteți consulta aici (cine știe, poate îi va folosi cuiva, cândva, iar cu ocazia asta am învățat să fac lucruri noi). O mare parte din traseu poate fi bătut cu piciorul, dar pentru locațiile mai îndepărtate este recomandat metroul. 

4

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Umbra vântului

După ce m-am întors din Barcelona și am început să scriu acest articol, mi-am dat seama cât de neglijent mi-am făcut temele. Am plecat numai cu câteva repere extrase din Jocul îngerului și cu un traseu cu locații importante din Umbra vântului, traseu care s-a aflat până nu demult pe website-ul scriitorului. Nu-mi explic de ce PDF-ul a dispărut între timp, dar nu-i problemă, se poate găsi la alții (de exemplu, aici). Ba, mai mult, întreprinzătorii organizează chiar tururi ghidate pe urmele locațiilor din Umbra vântului - contra cost, desigur (cam 14 euro pentru 2 ore și jumătate de plimbare și povești). De ce spun că m-am organizat prost? Păi, în primul rând, n-am luat cărțile la puricat pentru a scoate mai multe locații, și abia adineaori am realizat că am trecut foarte aproape de multe dintre ele, cum ar fi Calle Flassaders din cartierul El Born, unde, la numărul 30, s-ar fi aflat sumbra casă cu turn în care a locuit David Martín în Jocul îngerului. Și mai sunt destule pe lângă care am trecut în necunoștință de cauză. 

13

Jocul îngerului - Carlos Ruiz Zafón

Jocul îngerului cuprinde povestea neobișnuită și teribil de nefericită a lui David Martín, un tânăr scriitor din Barcelona începutului de secol 20, al cărui destin a fost schimbat de literatură - și, mai ales, de Marile speranțe ale lui Dickens. Zafón urmărește parcursul lui David, de la copilăria petrecută în mizerie alături de un tată analfabet și violent, la cărțile citite pe ascuns, procurate de la anticarul Sempere, la prima slujbă în redacția unui ziar, unde începe să scrie cele dintâi povestiri noir, la prietenia cu bogatul Pedro Vidal și dragostea neîmplinită pentru Cristina. 

Zafon trasează o hartă imaginară a evenimentelor care l-au marcat pe David Martín, aducându-l în prezentul golit de marile speranțe. O casă morbidă, plină de secrete, un fost locatar care ascunde o poveste înspăimântătoare, un manuscris bizar găsit în Cimitirul cărților uitate, un admirator din umbră și o propunere ciudată, pe care David o acceptă ca un om care a pierdut totul, dar e gata să ofere orice în schimbul unui vis. Cartea pe care trebuie să o scrie - o poveste atât de puternică încât să transcendă ficțiunea, devenind un adevăr - îl va atrage pe David într-un joc periculos cu forțe misterioase și cu propriul sine. Jocul îngerului este un pact faustian sau, de ce nu, un joc cu propria minte care se dedublează, creând o viață paralelă și o personalitate alternativă - un Fight Club de epocă, care se derulează pe fundalul unei Barcelone absolut fascinante.

31

Marina - Carlos Ruiz Zafón

Marina lui Zafón era pe lista mea de lecturi la îndemnurile lui Coffee și ale Laviniei, însă nu intenționam să mă apuc de ea atât de repede. S-a întâmplat să merg la sala de lectură de la Amzei pentru câteva ore, nu am găsit ceea ce voiam să împrumut, în schimb am zărit cu coada ochiului Marina, așa că m-am aruncat asupra ei fără să stau pe gânduri. Oricât de repede am încercat să citesc, nu am reușit să termin cartea până la ora închiderii, ba am și rămas în mijlocul unei scene pline de adrenalină, când protagonistul este cu un picior pe geam, urmărit de niște ființe monstruoase, și mai vine și trenul. Recunosc, cartea m-a prins, iar în metrou nu m-am gândit decât la continuarea poveștii rămase în aer. Acasă aveam doar o variantă în franceză, așa că ce-am putut să fac? Am citit restul cărții în franceză, noroc c-am studiat-o la școală.

10

Când eram muritor - Javier Marías

În sfârşit, o colecţie de proză scurtă pe care am citit-o cu plăcere și nerăbdare, de la început până la sfârșit. De obicei, scurtimea acestui gen literar nu îmi este suficientă, însă, cu talentul său de a îmbina introspecții subtile cu subiecte interesante, Marías reușește să creeze câteva povești memorabile în Când eram muritor. 

M-am bucurat că am citit, în prealabil, alte două romane ale acestui scriitor spaniol, pentru că am regăsit în această colecție personaje, nume, scene și idei care au fost dezvoltate pe larg în Inimă atât de albă (1992) și în Mâine în bătălie să te gândești la mine (1994). În lumea închipuită a lui Marías, personajele se plimbă libere dintr-o poveste în alta, creând legături și veridicitate, atribuind imaginarului o dimensiune reală, credibilă și familiară.

0

Inimă atât de albă – Javier Marías

► „Inimă atât de albă”, de Javier Marías ◄

Ed. RAO, 1998, 316 pag. | Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Titlu original: „Corazón tan blanco”, 1992 | Țara: Spania

---

Nu știu cum pot vorbi despre acest roman, altfel decât prin frazele-i lungi, meandrate, întinzându-se la nesfârșit între trecut și viitor, prin repetițiile care ne fixează adevăruri pe care le-am cunoscut cândva, sau poate doar le-am întrezărit, fără să le putem înțelege pe de-a-ntregul, prin frumusețea prea plină a unor fraze care nu poate fi cuprinsă la o primă lectură, prin tresărirea inimii care recunoaște întâmplări sau senzații trăite și surghiunite într-un cotlon al memoriei, un amănunt uitat în distrugerea sistematică la care ne supune timpul, iată, acesta este stilul narativ al lui Javier Marías, pe care am ajuns să-l îndrăgesc și să-l caut, pe care unii îl numesc pretențios, dar care mie îmi vorbește așa cum puțini scriitori o pot face.

Romanul începe cu o moarte neașteptată, o sinucidere care nu respectă ordinea firească a celor vii și a celor morți, iar motivele din spatele acestui gest le aflăm abia spre final, când cunoaștem și cuvintele care au provocat-o. Vorbele nu au mai multe urmări nefaste decât cele pe care le au de obicei, spune Marías, iar eu încerc să înțeleg pe deplin ce poate însemna acest lucru.

0

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine - Javier Marías

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine a avut un efect neaşteptat şi foarte puternic asupra mea. M-am lăsat atrasă în lungile şi meandratele înlănţuiri de idei ale lui Marías, care au avut darul de a mă rupe de realitate, în ciuda faptului că el vorbeşte tocmai despre ea: realitatea aparent banală, privită atent şi răsucită pe toate părţile, căreia îi sunt descoperite sensuri noi şi însuşiri neaşteptate, deşi ele au fost mereu acolo, la vedere, aşteptând doar ochiul atent şi vorbele potrivite pentru a le aduce la lumină.

În acest roman se vorbeşte despre moarte, despre memorie, despre vină, despre puterea pe care o au numele, dar și despre viaţa unei poveşti, care tinde să fie preschimbată, modificată, de fiecare dată când cineva o transmite mai departe, adăugându-i o amprentă personală sau chiar noi elemente.

6