Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

marți, 2 martie 2021

Recenzie pareri Inotand cu elefantul in brate cu pisica Yoko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa
Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae
Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia


Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.
0

Ce-am făcut când n-am scris pe blog

vineri, 12 februarie 2021


Această postare începe cu mulțumiri îndreptate spre Alina, prietena mea din copilărie care m-a sprijinit întotdeauna, spre Andreea, care m-a certat că nu mă apuc să scriu proză, spre Lupul de Zăpadă, care mi-a trimis mesaje cu aceleași îndemnuri și spre toți cei care m-au încurajat de-a lungul timpului să o iau pe cărarea ficțiunii. Le mulțumesc pentru încredere, chiar dacă încurajările lor n-au avut asupra mea niciun efect. 😅

Eu trebuie să văd ca să cred, dar nici nu m-apuc să produc, ca să am ce vedea. Fiindcă nu m-a dotat natura cu un ego ușor de gâdilat și nici cu prea multă ambiție, am trăit până acum trei-patru luni cu îndoiala că aș putea scrie o povestire cât de cât interesantă sau originală. Mantra mea a fost următoarea: e atâta proză bună pe lume, încât n-am nicio șansă să mă ridic la nivelul unor scriitori mari; și decât să scriu ceva banal și să îngroș grămada de maculatură, mai bine mă abțin. Dar iată că între timp mi s-a schimbat percepția vizavi de motivele pentru care merită totuși să scriu, chiar dacă n-o voi face niciodată la un nivel prea înalt.

În octombrie m-am înscris la cursul lui Florin Iaru, în varianta on-line (fără Marius Chivu, dar având-o ca invitată pe traducătoarea Manuela Klenke). M-a împins de la spate teama de stările semi-depresive care aveau să apară într-o iarnă petrecută în izolare. Voiam să-mi țin mintea ocupată și totodată să mă lămuresc dacă sunt în stare nu doar să scriu, ci și să-mi imaginez o poveste care n-are neapărat legătură cu realitatea. Pentru preselecție a trebuit să trimit o povestire și, fiindcă n-am avut de ales, am terminat prima proză din viața mea de adult. Până atunci, abandonasem toate textele începute, fiindcă mi se părea dificil să scriu coerent și cu economie de cuvinte, să emoționez fără să folosesc un limbaj lacrimogen, să arăt în loc să explic etc. etc.
11
Un produs Blogger.