Cum să lecuiești un fanatic – Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic, de Amos Oz

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 120 pag, traducere de Dana-Ligia Ilin

Original: How to Cure a Fanatic, 2002 | Țara: Israel

La Amos Oz nu mai revenisem de la O poveste despre dragoste și întuneric (memoriile lui, care mi s-au părut fabuloase) și iată că, în loc să aleg un roman, așa cum aveam în plan, am continuat tot cu scrierile de non-ficțiune. Sub influența volumului Apeirogon, care m-a trimis la o documentare interminabilă despre conflictul israelo-palestinian, am luat de la bibliotecă Cum să lecuiești un fanatic, o cărțulie de dat gata într-o seară, care cuprinde două eseuri, un discurs și transcrierea unui interviu. Temele de bază sunt fanatismului și disputa dintre Israel și Palestina, însă Amos Oz atinge o mulțime de alte subiecte.

Printre altele, autorul vorbește despre perioada în care a fost și el un mic fanatic, „surd la orice idee diferită de puternicul curent sionist”, despre climatul de ambivalență și contradicții în care a crescut, despre cartierul natal locuit de o mulțime de idealiști, reformatori și adepți ai filosofiei lui Tolstoi („Când am văzut prima oară portretul lui Tolstoi, pe ultima copertă a unui roman, am fost convins că e din cartierul nostru”), despre trădare („Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care urăsc schimbarea și nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine”), despre filonul de anarhie adânc înrădăcinat în cultura evreiască:

Vin dintr-o țară în care fiecare șofer de taxi* știe perfect cum să conducă țara și planeta, de ce n-aș ști și eu? Israelul e o colecție de dispute aprige și zgomotoase, un nesfârșit seminar stradal. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. De fapt, e greu să găsești vreun evreu care e de acord cu sine însuși, deoarece toți au mintea și sufletul pline de contradicții în privința tuturor lucrurilor, toți sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Și asta se întâmpla încă din zilele în care evreii de frunte obișnuiau să-l provoace pe Dumnezeu Însuși, în mod deschis. (pag. 82)

*Șoferii de taxi din Israel par să fie niște personaje remarcabile, i-am întâlnit și în volumul lui Etgar Keret, Șapte ani buni. 

Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

1

Șapte ani buni – Etgar Keret

„Șapte ani buni”, de Etgar Keret

Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu

Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.

2

Povestea unei vieți – Aharon Appelfeld

„Povestea unei vieți”, de Aharon Appelfeld
Ed. Polirom, 2009, 254 pag., traducere: Any Shilon | Original: „Sipur Haim”, 1999

Cei din generația mea au transmis foarte puțin copiilor lor despre locurile natale și despre ce s-a petrecut acolo în timpul războiului. Au îngropat adânc în ei povestea vieții lor, fără să fi lăsat rănilor timp să se vindece. Au ridicat un zid între ei și urmașii lor. (pag. 230)

E posibil să încapă o viață întreagă într-o carte atât de scurtă? N-ar fi nevoie, mai degrabă, de sute de pagini cu descrieri amănunțite? Aharon Appelfeld uimește prin concizia și luciditatea cu care-și povestește viața, începând cu primele amintiri de la patru ani, continuând cu anii războiului, viața în taberele de refugiați și sosirea în Palestina, pentru ca în a doua jumătate a cărții să se concentreze asupra procesului lung și laborios care i-a marcat adolescența și maturitatea: căutarea unei identități și a unei voci proprii într-o țară străină, în care nimic din ce-a cunoscut în copilărie nu se mai regăsește – nici limba, nici peisajele, nici căldura și intimitatea unei familii.

Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuți, în 1932, și a copilărit în Bucovina, de unde i-au rămas o sumedenie de imagini legate de Munții Carpați, râul Prut și satul bunicilor, unde își petrecea vacanțele de vară. Au fost ani fericiți, în care a crescut înconjurat de dragostea mamei și de impetuozitatea tatălui, de părerile ferme ale bunicii și de tăcerea solemnă și plină de religiozitate a bunicului. Avea doar șapte ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Antisemitismul devenise oficial încă din 1937, iar lumea idilică a copilăriei s-a destrămat asemenea unui vis, pierzându-și dintr-odată reperele: gospodăria bunicilor, sinagoga din sat, moșia unchiului și casa familiei din Cernăuți, care au fost înlocuite de lumea strâmtă a ghetoului, un preambul la infernul ce a urmat.

6

Trei etaje – Eshkol Nevo

► „Trei etaje”, de Eshkol Nevo ◄

Ed. Humanitas, 2017, 292 pag. | Traducere: Ioana Petridean

Titlul original: „Shalosh Komot”, 2015 | Țara: Israel

---

Am auzit multe păreri bune despre „Trei etaje”, dar, nu știu de ce, mă așteptam să fie o carte un pic dulceagă și superficială. N-a fost deloc așa. Chiar și atunci când vorbește despre dragoste și relația de cuplu din perspectiva unei femei, Eshkol Nevo se menține în limitele unei proze echilibrate, fără a face exces de sentimentalisme și fără a întinde limita credibilității. În plus, autorul a reușit să mă uimească prin felul convingător și veridic de a se transpune în pielea și în mintea unui personaj feminin. De la frustrările maternității la tensiunile care apar în cuplu, de la grija excesivă pentru copii la rănirea lor în feluri subtile, Eshkol Nevo surprinde cu finețe universul complex și complicat al sufletului feminin, creând personaje vii, autentice, în care te recunoști sau cel puțin îi recunoști pe alții, anulând astfel granița dintre ficțiune și realitate.

Cartea m-a captivat imediat, am uitat repede de rețineri și am citit-o practic pe nerăsuflate, atât de tare m-au prins poveștile lui Eshkol Nevo, cu ale sale personaje bine individualizate, care par să se desprindă din pagină. Pe parcurs, una sau alta dintre proze părea să devină favorita, însă acum, la ceva timp de când am terminat lectura, n-aș mai putea spune care dintre ele mi-a plăcut cel mai mult. Fiecare are o forță a ei, un ceva special care o face să stea pe propriile picioare, o narațiune impecabil construită, cu o scriitură naturală și fluidă, lipsită de detalii inutile sau fraze pompoase. Autorul aduce alte și alte elemente interesante, uneori aruncă un văl de mister (mi-a plăcut aerul de ambiguitate din primele două povestiri, faptul că nu știm cu certitudine ce s-a întâmplat), alteori deschide o fereastră spre cadrul mai vast al vieții în Israel, oferindu-ne pulsul unei societăți care se conturează treptat, din fragmente disparate.

14

Roman rusesc – Meir Shalev

► „Roman rusesc”, de Meir Shalev ◄

Ed. Univers, 2015, 458 pag. | Traducere: Gheorghe Miletineanu

Titlu original:  רומן רוסי (Un roman rusesc), 1988 | Țara: Israel

---

  

„Roman rusesc” nu este o carte perfectă, dar mi-a plăcut extrem de mult; parcă a fost scrisă special pentru mine. De fapt, este tipul acela rar de poveste care ar fi putut continua mult și bine, pe mii de pagini, iar eu aș fi citit din ea până la adânci bătrâneți, fără să mă plictisesc de umorul, imaginația și scriitura lui Meir Shalev. Și fără să mă roadă curiozitatea în legătură cu finalul. Într-adevăr, finalul nu a fost extraordinar, iar romanul nu are un punct culminant propriu-zis, ci este, mai degrabă, o înlănțuire de povești și portrete – dar ce povești și ce portrete! 

„Roman rusesc” cuprinde istoria unei așezări evreiești din valea Jezreel, întemeiată de o mână de imigranți ruși la începutul secolului 20. Povestea se întinde pe trei generații, de la străbunii care au îmblânzit natura Palestinei până la nepoții care continuă munca lor în statul Israel. Portretele unor oameni remarcabili se împletesc cu evenimente inedite, banale sau absurde, care virează adeseori înspre tărâmul mitului și al fanteziei. Figurile giganților întemeietori și identitatea poporului israelian sunt prezentate de Shalev cu căldură și umor, dar și cu ironie, într-o narațiune extrem de densă și deloc ușor de parcurs. 

Istoria așezării nu este una liniară, căci timpul este îmbucătățit în fărâme mici, sclipitoare, care sunt amestecate și așezate apoi într-un mozaic fabulos de vocea naratorului Baruch, nepotul unuia dintre părinții întemeietori ai micii așezări agricole. Mai puțin un cronicar și mai mult un păstrător al amintirilor trăite și auzite, Baruch deșartă sacul lui plin cu povești și vedenii, dând glas tuturor vocilor care, de-a lungul timpului, i-au istorisit gândurile și pățaniile lor în Ereț-Israel. 

8