Barnabo, omul munților • Secretul Pădurii Bătrâne – Dino Buzzati

Editura pentru literatură universală, 1968 / Editura Polirom, 2003
Traducere din italiană de Anca Giurescu
Bàrnabo delle montagne (1933) • Il segreto del Bosco Vecchio (1935)

Mi-am dorit să citesc cartea asta de când mi-a fost recomandată de Florin Chirculescu în interviul pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Au fost de ajuns câteva cuvinte pentru a-mi trezi interesul, iar titlul, odată rostit, a căpătat sonorități nespus de atrăgătoare: un secret și o pădure bătrână promiteau experiențe livrești deosebite, cum altfel? :) Cartea mi-era vag cunoscută, dar nici că m-aș fi gândit s-o trec pe lista de lecturi – plus că volumul se găsește greu, nu a mai fost reeditat din 2003. Merită căutat, însă: cele două micro-romane mi s-au părut foarte faine. Le-am citit pe nerăsuflate, aflând abia mai târziu că „Barnabo, omul munților” este romanul de debut al lui Dino Buzzati, publicat în 1933 și urmat, doi ani mai târziu, de „Secretul Pădurii Bătrâne”.

Lectura a fost rezultatul unei întâmplări. La o plimbare prin centrul orașului natal, m-am hotărât subit să-mi fac permis la bibliotecă și, ce să vezi, chiar aveau cartea lui Buzzati în ediția veche, din 1968 (care, spre deosebire de ediția nouă, cuprinde și ilustrațiile bizare ale autorului, care uneori par niște mâzgăleli de neînțeles). Am luat-o, deși a doua zi mă întorceam la București. Urmarea: am citit până la unu noaptea și toată dimineața următoare, dând gata volumul înainte de plecare. I l-am lăsat lui tata să-l ducă înapoi la bibliotecă, dar a uitat, și cartea a fost returnată cu o întârziere de o săptămână. A încercat să citească și el „Secretul Pădurii Bătrâne”, dar nu i-a plăcut deloc (chiar m-am întrebat ce gen de cărți ar fi pe gustul lui tata: având în vedere că se uită la telenovele, ceva cu dragoste și foarte dramatic s-ar putea să-i meargă la inimă; țin minte că prin intermediul lui am citit în adolescență „La răscruce de vânturi”). În fine, nu vă luați după tata, povestea pădurii bătrâne mi s-a părut minunată și e, desigur, piesa de rezistență a volumului. Cu o precizare: trebuie să aveți o afinitate pentru proza fantastică, altfel toată vraja țesută de Buzzati se va duce pe apa sâmbetei.

0

Cavalerul și moartea - Leonardo Sciascia

De Leonardo Sciascia aveam pe listă o altă carte - The Day of the Owl, care nu știu dacă a fost tradusă la noi (revin: a apărut în 1963, cu titlul „Cînd se arată cucuveaua: Un roman despre mafie”) - și probabil că n-aș fi ajuns prea curând la acest scurt roman dacă nu mi-l recomanda, indirect, scriitorul Ciprian Măceșaru. Cu ocazia unei vizite la bibliotecă, am zărit Cavalerul și moartea pe un raft și am împrumutat-o fără să mai stau pe gânduri, curioasă să aflu despre ce e vorba în această carte, care nu este tocmai una polițistă.

0

Milena Agus - Mal di pietre (From the Land of the Moon)

Scrisă minunat, în cuvinte puține, dar bine alese, cu inserțiuni de fraze în limba sardă care dau o savoare aparte narațiunii, Mal di pietre (From the Land of the Moon) este dovada clară că lungimea nu este neapărat un semn al valorii. Milena Agus, o autoare originară din Sardinia, a reușit, în numai o sută douăzeci de pagini, să concentreze o mică bijuterie narativă, pe care am citit-o cuprinsă de încântare, dar și cu o umbră de tristețe - iar la final am avut parte și de o surpriză, care a răsturnat înțelesul celor citite până atunci. Cartea a fost tradusă și la noi, la Humanitas, păstrând titlul original în limba sardă (din păcate, ediția este epuizată); americanii au fost mai cu moț și au schimbat titlul în From the Land of the Moon - cuvinte deloc lipsite de rost, care se regăsesc în interiorul poveștii și au o mare relevanță pentru personajul central; un personaj extraordinar, o bunică din Sardinia anilor 1940-50, a cărei viață este rememorată prin ochii nepoatei-naratoare.

10

Elena Ferrante - Prietena mea genială (My Brilliant Friend)

A fost de ajuns să citesc primele pagini din Prietena mea genială - volumul întâi din Tetralogia Napolitană - pentru a fi absorbită în lumea celor două prietene, Lila și Lenù, care trăiesc la marginea orașului Napoli în anii 1950, într-un cartier sărac unde violența și limbajul obscen sunt la ordinea zilei.

Cu o scriitură limpede și nepretențioasă, dar intensă și pătrunzătoare prin profunzimea emoțională pe care o conține, Elena Ferrante reușește să restituie prin cuvinte o întreagă lume, cu străzi, case și oameni care capătă formă și consistență, pășind din tărâmul ficțional în cel real. Multitudinea de personaje și întâmplări pitorești însuflețesc o lume deopotrivă familiară și străină, care, prin farmecul și naturalețea limbajului, capătă o aură de spectaculos.

Dar ceea ce străluceşte cu adevărat în această carte este prietenia uimitoare și complexă dintre Lila și Lenù, redată în cele mai mărunte și inefabile detalii, pe parcursul maturizării lor și pe fundalul unei competiții subtile. Mi se pare o abilitate rară aceea de a găsi cuvintele potrivite, care să insufle viață obiectelor, personajelor și întâmplărilor, care să articuleze clar și firesc emoții și trăiri pe care cei mai mulți dintre noi nu le pot conștientiza, și cu atât mai puțin exprima. Elena Ferrante pare să fi găsit rețeta miraculoasă, căci lumea cuprinsă în paginile cărții ei este una vie, fremătătoare, traversată de o analiză minuțioasă a celor mai mărunte sentimente și senzații, cu o intensitate care uneori devine copleșitoare.

36

Vara de neuitat • Plaja – Cesare Pavese

► „Vara de neuitat • Plaja”, de Cesare Pavese ◄

Ed. Polirom, 2015, 204 pag. | Traducere: Maria Chirițescu

Original: „La bella estate” (1949) • „La Spiaggia” (1941) | Țara: Italia

---

„Vara de neuitat” și „Plaja” sunt primele proze de Cesare Pavese pe care le citesc; l-am tot ocolit pe acest scriitor italian până acum, deși nu pot explica exact de ce. Totuși, am început cartea fără așteptări și fără prejudecăți, curioasă cum va fi prima mea experiență cu Pavese. Am găsit o scriitură simplă, în aparență despre nimic, dar un nimic sub care freamătă o întreagă lume de sensuri și posibilități; bucăți de viață fără început și final, rupte dintr-un tablou mai extins ce ne rămâne necunoscut; o mulțime de emoții încifrate în cuvinte, lucruri pe jumătate spuse sau mai degrabă intuite, fraze care, însoțite de gestică, capătă un înțeles mai adânc. În urma lor mi-a rămas senzația că am mers o bucată de drum alături de personaje, împărțind cu ele gânduri și frământări, cunoscându-le mai mult sau mai puțin intim, pentru a ne despărți apoi brusc, fără formule ceremonioase, dar nu fără unele regrete și întrebări rămase fără răspuns.

Scrise în 1949 și, respectiv, 1941, cele două micro-romane au destul de puține lucruri în comun, pe lângă anotimpul solar ce constituie fundalul poveștilor și o anume solitudine sau alienare ce însoțește personajele; aș mai putea adăuga senzația de pudoare ce transpare din câteva secvențe narative, cel mai probabil normală pentru acei ani, însă demodată și neobișnuită în vremurile noastre.

14

Accabadora - Michela Murgia

Romanul Michelei Murgia are o frumuseţe aparte, o poezie care nu poate fi tăgăduită, ascunsă în mici detalii, în întorsături de frază, dar şi în pitoreştile cutume ale vieţii din Sardinia - meleagurile natale ale autoarei. Mi-am dorit să citesc această carte din momentul în care am aflat de existenţa ei; mi-am imaginat, de pe atunci, o lume la graniţa dintre real şi fantastic, cu un strop de pitoresc şi magie - reţeta perfectă pentru a deveni o carte favorită. Nu am luat însă în calcul că, uneori, nu sunt de ajuns doar ingredientele, ci şi modul de preparare...

Accabadora este un roman puternic impregnat de tradiţia sardă; mi-au plăcut detaliile pitoreşti din viaţa unei comunităţi restrânse, izolate, care funcţionează încă după reguli ancestrale: culesul viei în momentul în care mirosul fin al unui bătrân decide că strugurii au atins deplina maturitate; mutarea hotarului prin vrăji, pentru a lua din pământul vecinului; pregătirile pentru nuntă, cu numeroase prăjituri tradiţionale, cu belşug de migdale; pâinea nupţială a miresei, împodobită cu porumbei şi flori în relief, care, după nuntă, urmează să fie lăcuită şi păstrată în casa mirilor; noaptea de 1 noiembrie, Noaptea Tuturor Sfinţilor, când uşile caselor sunt lăsate deschise, pentru ca sufletele rudelor să poată intra şi ospăta din merindele pregătite anume; bocitoarele plătite care îşi închiriză vocea pentru a jeli morţii.

0