Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

luni, 28 septembrie 2020

Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun
Ed. Polirom, 2017, 120 pag. | Țara: România

Mi-am dorit să citesc Aleea Zorilor de când a apărut, fiindcă auzisem că e vorba de o singură frază care se întinde pe vreo sută de pagini, dar toate cărțile au pesemne vremea lor, căci mi-am amintit de ea alaltăieri, în timp ce ascultam interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului pentru emisiunea lui de la radio, și acolo Andrei Crăciun vorbea despre cum Hrabal l-a impresionat cu un roman alcătuit dintr-o singură frază și a încercat să scrie și el ceva asemănător, iar eu tocmai pe Bohumil Hrabal îl citeam în acel moment, dar nu Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, ci Milioanele arlechinului, însă această coincidență m-a încântat, la fel ca toate micile sau marile legături care se stabilesc între cărți, oameni și întâmplări, și-am început de îndată Aleea Zorilor, care-i este dedicată marelui Hrabal, un autor pe care îl iubesc și eu, regăsind ceva din melancolia clipelor trăite care sunt păstrate într-un muzeu al memoriei, dar mai puțin acel umor eliberator al scriitorului ceh, care îndulcește amăreala pierderii și angoasa fericirii tot mai îndepărtate, căci Aleea Zorilor este altceva și m-am bucurat să dau peste o astfel de narațiune în literatura noastră, m-a enervat doar repetitivul „dragilor”, care fură din puterea textului,

o clipă, să despart textul în paragrafe pentru a nu deveni o tortură lectura acestei cronici, care e și pentru mine un experiment, așa mi-a venit și așa m-am apucat să scriu, probabil că mi se trage de la urechea muzicală, oricum, mi-a plăcut senzația că nu apuci să-ți tragi sufletul, fiindcă virgulele și cuvintele de legătură mână povestea înainte, fără oprire, într-o curgere care știi că peste o sută de pagini va fi stăvilită totuși de un punct, dar până atunci te lași dus de curent pe firul narațiunii care începe destul de stângaci – m-am întrebat dacă nu cumva voi citi o înșiruire de fraze de umplutură, lipsite de valoare –, apoi prinde viteză și capătă substanță și devine tot mai bogată în detalii, personaje și întâmplări care aparțin unui timp aflat la granița dintre comunism și lumea plină de speranță de după Revoluție, într-un univers mărunt închegat în jurul unei fabrici de armament dintr-un orășel nenumit, unde munca, băutura și bătaia guvernează viețile muncitorilor și unde naratorul locuiește pe Aleea Zorilor, sunt într-adevăr zorii unei noi ere în care portocalele și frigiderele par promisiuni sigure pentru fiecare om în parte,
2

Viața mea printre cărți XVIII (Dunăre, căței, Luna mioritică)

miercuri, 2 septembrie 2020

Pe pontonul de la Dunăre, la apus. E cazul să menționez că din aprilie
îmi tund singură părul, iar uneori se nimerește să arate decent. 😃

Ca de fiecare dată când îmi fac planuri solemne, la final mă apucă râsul: august ar fi trebuit să fie despre literatura autohtonă, cu minim cinci lecturi din autorii români și câteva cronici pe blog, dar iată că luna s-a încheiat și eu am reușit să citesc doar trei cărți. E drept că „Dimineață pierdută” a durat o veșnicie, că mi-am ocupat timpul și cu grupul dedicat Lunii mioritice, că am fost într-o scurtă vacanță la Dunăre și ne-am întors de acolo cu doi căței, dar parcă tot nu-nțeleg unde au zburat zilele. Ori îmi propun eu să fac prea multe, ori mă moșmondesc și mă pierd în detalii neesențiale – un motiv trebuie să existe. Observ însă că ziua s-a lungit ca prin farmec de când am adus cățeii: acum mă trezesc înainte de 7:30 și o oră în plus dimineața îmi dă senzația că am mai mult timp la dispoziție.

Mai jos sunt cărțile pe care am reușit să le citesc în Luna literaturii mioritice (plus încă două începute: „Miere” și „Cei trei măgăruși și cartea fermecată”), deși pornisem cu planuri mult mai mari. Partea bună e că n-am călcat strâmb și am stat departe de autorii străini: m-am lămurit că provocarea asta chiar îmi e de ajutor, de-acum înainte sper să mă țin de ea în fiecare an. Recunosc, am nevoie de un impuls suplimentar pentru a mă îndrepta spre literatura autohtonă, altfel am tendința să aleg cărțile străine, care-mi ocupă cea mai mare parte din bibliotecă și par mult mai atrăgătoare și doldora de promisiuni. 

Cele trei din stânga sunt citite, cele două din dreapta - începute.
17

Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

joi, 13 august 2020

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza
Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.
4

Luna literaturii mioritice (Ed. III)

sâmbătă, 1 august 2020

Luna literaturii mioritice 2020 autori romani

Pe la începutul anului mi-am propus să reiau în august Luna literaturii mioritice, după doi ani în care m-am fofilat de la această provocare, distrasă de vacanțe și alte activități estivale care mi-au lăsat mai puțin timp pentru lectură și discuții on-line. Vă spun drept, în ianuarie n-aș fi pariat pe mine că îmi voi duce planul la îndeplinire, fiindcă mă cunosc cât de cât și m-am lămurit că, dacă-i rost de plimbare, greu mă mai ține cineva legată de laptop și dusă-i disciplina necesară unei provocări.

Însă anul ăsta atipic, în care multe planuri s-au pierdut pe Apa Sâmbetei, m-a transformat într-o persoană ceva mai organizată (nu știu dacă e o schimbare temporară sau de durată, voi afla doar în timp) și, culmea, m-a ajutat să-mi ordonez un pic prioritățile și să devin mai conștientă de ceea ce-mi doresc să fac: de pildă, să reiau interviurile pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, pe care le-am întrerupt de mai bine de un an (ultimul interviu publicat a fost cel cu Nora Iuga, în noiembrie 2018) și nici n-am fost prea motivată să le continui după ce Bookaholic-ul a intrat într-o pauză pe termen nedefinit. M-am gândit o vreme să mut rubrica pe blogul meu, deși n-ar mai fi avut aceeași expunere (ăsta-i adevărul, un site mare are și o audiență pe măsură, pe când un blog personal va rămâne ceva de nișă, cu un public restrâns), dar între timp am primit propunerea de a continua interviurile pe blogul Cărturești. Am tot amânat decizia, fiindcă simțeam că am o datorie morală față de Bookaholic, unde am inițiat rubrica, dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți, am vorbit cu fetele de la Bookaholic și am obținut acordul lor pentru această schimbare.

Ce-i drept, contextul actual nu este cel mai favorabil pentru vizite în casele scriitorilor, dar am lansat din nou invitații, iar între timp am și făcut primul interviu, pe care o să-l editez zilele următoare. Ba chiar am început să fantazez timid că, după ce situația se va redresa și vor fi din nou bani de investit în cultură, voi avea poate ocazia să ajung și la scriitori care locuiesc prin alte colțuri de țară, lucru care înainte se putea realiza doar cu propriul meu buget. Sper să nu rămân doar cu visele, ci planurile astea chiar să capete o formă concretă la un moment dat.
35

Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

luni, 27 iulie 2020

recenzie Familia mea și alte animale Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell
Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop
Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.
18

Un roman natural – Gheorghi Gospodinov

duminică, 19 iulie 2020

Recenzie Un roman natural Gheorghi Gospodinov Bulgaria

Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov
Ed. Cartier, 2011, 144 pag., traducere de Cătălina Puiu
Original: Естествен роман, 1999 | Țara: Bulgaria

Cronica la romanul lui Gheorghi Gospodinov* zăcea abandonată de aproape doi ani în Drafts – acolo sfârșesc majoritatea textelor pentru blog, pe care le bibilesc până sunt eu mulțumită că am reușit să transmit ce voiam în felul cel mai potrivit, însă timpul trece și impresiile se estompează, iar textul rămâne în cele mai multe cazuri neterminat, și-apoi vin din urmă alte texte mai noi, care sunt la rândul lor începute și abandonate, dar gata, încerc să mă dezbar de această nefericită manie a perfecțiunii. 

Așa că m-am întors la biblioteca din Amzei și am împrumutat din nou Un roman natural, care în 2018 îmi ieșise în cale cu totul întâmplător. Îl zărisem în secțiunea cu cărți returnate (am o deosebită curiozitate să văd ce-a mai citit lumea) și, cum la începutul anului îmi exprimasem dorința de a citi ceva din literatura bulgară, am deschis volumul subțirel și pe prima pagină am dat peste următoarea propoziție: „Stau cu Ema lângă fereastră.” Ei, n-a fost nevoie de alte îndemnuri, personajul pe nume Ema m-a convins pe loc.

Și-acum, impresiile mele de la prima lectură. A existat o oarecare solemnitate când am pășit întâia oară pe tărâmul unei literaturi pe care n-o mai abordasem, mai cu seamă că era vorba de Bulgaria, o țară care în mintea mea are un aer de mister și de pericol, alimentat de zvonurile macabre despre traficanții de organe, mafie și hoții de mașini. Oare cum scriu autorii lor? O să găsesc asemănări cu literatura noastră sau un pronunțat iz est-european?
0

Viața mea printre cărți XVII (Alma Vii, cluburi de lectură)

luni, 13 iulie 2020

Alma Vii lectura Alma Via Guesthouse
Pe dealul din spatele șurei, unde se deschide o panoramă superbă asupra bisericii fortificate.
Sunt multe locuri faine de citit pe domeniul întins al pensiunii din Alma Vii,
unde e suficient spațiu chiar și pentru a sta singur-cuc, dacă asta ți-e vrerea. 

Am impresia că nu v-am povestit până acum de satul Alma Vii și de tabăra literară „Locuiește în poveste”, organizată de Editura Arthur, unde participă gratuit copii de toate vârstele, selectați în urma unui concurs de creație. În mintea mea, cele două – locul și evenimentul – sunt strâns legate, căci eu am ajuns prima dată în tabără în 2018, pe post de fotograf și cameraman, pentru a documenta atelierele de scriere și de ilustrație, iar printr-o coincidență fericită, în acel an tabăra a poposit pentru întâia oară la Alma Vii, un sat săsesc aflat în apropiere de Mediaș, în afara rutei turistice, unde ai impresia că nu se întâmplă nimic, niciodată. Doar liniște și mult verde, cântec de păsări, puține mașini și senzația că toată lumea a dispărut, mai ales că semnalul la telefon e ca fata morgana – degeaba îl vânezi pe ulițele prăfoase, căci va rămâne de fiecare dată inaccesibil.

Cred că am ezitat să scriu despre Alma Vii fiindcă într-un colț al minții mi-am dorit ca locul ăsta să rămână întotdeauna așa cum l-am cunoscut, nedescoperit de turiști și ignorat de rețelele de telefonie mobilă, fără muzică zgomotoasă în curți și fără trafic, căci drumul asfaltat se termină acolo, iar dincolo de el se întind numai dealuri domoale și, ceva mai sus, păduri unde întâlnești căprioare. Un astfel de loc găsești mai rar și e un mare noroc dacă dai peste el din întâmplare, cum mi s-a întâmplat mie, dar hai să fim serioși, Alma Vii n-o să devină popular peste noapte doar pentru că vă povestesc eu acum despre el. În fond, nu s-a schimbat mare lucru nici după ce Adina Popescu a scris în Dilema Veche despre șederea la Alma Vii, stârnind nemulțumire în rândul celor care își doreau, asemenea mie, ca satul ăsta să rămână un mic secret în inima Transilvaniei.
22

Constantin – Iulian Bocai

duminică, 14 iunie 2020

Recenzie Constantin Iulian Bocai
Constantin: un portret, de Iulian Bocai
Ed. Polirom, 2019, 194 pag. | România

Tânărul scriitor Iulian Bocai pare să fie pe val, am tot auzit păreri bune (unele foarte entuziaste) despre romanul său de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, și evident că aprecierile astea mi-au stârnit curiozitatea. M-am hotărât să încep cu al doilea roman, Constantin, fiindcă 1) acesta este numele tatălui meu și 2) Radu i-a dat o notă mai bună decât lui Priță. Fast forward la concluziile finale: deocamdată nu mă alătur corului de cititori entuziaști, însă cartea a avut multe aspecte care mi-au plăcut și cu siguranță o să-l caut și pe Priță.

Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de metafore și comparații care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Sunt destul de năzuroasă în privința figurilor de stil elaborate, iar cele care se străduiesc să fie cât mai originale au în cazul meu efectul contrar, căci mi se par artificiale. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm. În plus, ne confruntă uneori cu o imagine incomodă a realității, pe care unii dintre noi ar prefera să n-o cunoască niciodată.

La câte femei am văzut atunci scurmându-se în nas, sau băgându-și degetele în urechi, ori sumețindu-și poalele rochiilor ca să se scarpine sus, pe carnea pulpelor, cu unghiile, hârș, hârș, ori așezându-se cu cururi mari și calde pe banchete și punând picior peste picior, ca să poată ajunge mai ușor la ciorapi, să și-i dea jos și să-și treacă, nu știu de ce, arătătoarele printre despărțiturile degetelor de la picioare (...), drumurile cu trenul din primii ani m-au lecuit pentru totdeauna de respectul reflexiv al românilor pentru precupețe. Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată. (p.29)

Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. (Voi da câteva exemple la final, sub spoiler.) Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.
4

Furnicile – Bernard Werber

duminică, 7 iunie 2020

Recenzie Furnicile Bernard Werber
„Furnicile”, de Bernard Werber
Ed. Nemira, 2015, 284 pag., traducere de Nicolae Constantinescu
Original: „Les Fourmis”, 1991 | Franța (sursa foto)

Știți acea întrebare frecventă din interviuri, legată de cărțile esențiale? Dacă anul trecut pe vremea asta descopeream detaliile arhitecturale și o lume întreagă, neobservată până atunci, devenea posibilă pentru explorare, același lucru mi s-a întâmplat acum cu „Furnicile” lui Bernard Werber: am început dintr-odată să „văd” insectele. Bineînțeles, le vedeam și înainte – e imposibil să ignori un fluture în culori minunate sau o viespe care îți atacă musacaua la o tavernă din Grecia –, însă nu le dădeam prea multă atenție și nici nu mă întrebam, de pildă, care este diferența dintre furnici și termite. Sau cum se numesc insectele pe care le zăresc în mod frecvent, care-i viața lor, cu ce superputeri sunt dotate și alte curiozități de genul acesta. (Cum ar fi multipedul Scutigera coleoptrata, cu care împărțim locuința – nu mi-e prea simpatic, dar îl las în pace și el pe noi.)

Când scriu rândurile astea, am trecut abia de jumătatea volumului și nu știu ce mă așteaptă mai departe – n-ar fi exclus ca până la final să-mi scadă entuziasmul*. Însă acest aspect contează mai puțin, fiindcă schimbarea s-a produs deja: Bernard Werber a deschis ușa spre o lume fascinantă, aflată chiar sub nasul meu, pe care eu o ignorasem până acum. Asemenea unui ghid pasionat și doldora de informații, mi-a oferit un tur uimitor prin universul nevăzut al insectelor, iar după toată experiența asta n-am cum să mai revin la indiferența dinainte. Și iată cum „Furnicile” și-a făcut loc pe lista cărților esențiale – cele care au operat modificări în felul meu de a percepe lumea. În plus, mi-a reamintit câteva întâmplări cu insecte, pe care le voi povesti la final.
15

Povești din strada Broca – Pierre Gripari

duminică, 31 mai 2020

recenzie Povești din strada Broca Pierre Gripari
„Vrăjitoarea din strada Mouffetard și alte povești din strada Broca”, de Pierre Gripari
Original: „La sorcière de la rue Mouffetard et autres contes de la rue Broca”, 1967 | Franța

Undeva în Paris, traversând granița dintre 5th arrondissement și Croulebarbe, se află și astăzi Rue Broca, o străduță îngustă unde, în anii '60, locuiau oameni cu naționalități diverse și aproape niciun francez: „o stradă într-un alt plan, subterană în aer liber, care, deși face parte din Paris, nu este deloc Paris, ci constituie în sine un mic oraș”. Pe Rue Broca, la numărul 69, se afla pe atunci prăvălia lui Papa Saïd, vizitată adeseori de un anume Monsieur Pierre, care pretindea că este scriitor, deși nimeni nu-i văzuse cărțile în librării. Doar copiii au înțeles imediat cine se ascunde sub înfățișarea bărbatului blond, coafat ca un arici, care purta în fiecare zi o barbă de două zile: o bătrână vrăjitoare!

„Copiii înțeleg totul. Dacă ei ar fi fost singurii cititori ai cărții, nici nu m-aș fi gândit să scriu o prefață și să dau unele explicații”, spune Pierre Gripari în primele pagini ale volumului. Odată demascat și îmblânzit, Monsieur Pierre îi distrează pe copii spunându-le povești, iar când cele cunoscute se epuizează, încep să inventeze împreună istorii noi, în care, printre situațiile imposibile și personajele fantastice, își fac loc Nadia și Bachir, copiii lui Papa Saïd, sau Nicolas și Tina, copiii unui italian care locuiește în hotelul de lângă prăvălie.

Astfel ia naștere un savuros folclor modern al străzii Broca, populat de personaje clasice cu un twist: o nimfă a izvoarelor care iese din robinet după miezul nopții, o vrăjitoare care-și face veacul în dulapul cu mături, însă nu apare decât atunci când cineva pronunță formula Sorcière, sorcière, Prends garde à ton derrière!, un uriaș cu șosete roșii care vrea să se micșoreze și ajunge să îi ceară ajutorul Papei de la Roma, sau o jucărie clarvăzătoare care pleacă în lume pentru a îndeplini dorința lui Bachir, aceea de a avea o bicicletă. Sunt însă și personaje cu specific local, cum este Lustucru, a cărui poveste „explică” în cheie comică originea unui cântec pentru copii din secolul 18, C'est la mère Michel.
17

Viața mea printre cărți XVI (Furnici, franceză, fereastră)

duminică, 24 mai 2020

carti Polirom caine
Faceți cunoștință cu Gogoașă, câinele Duracell, care foarte rar stă la pozat. 

În cele din urmă am făcut pace cu Facebook-ul și am reușit să postez mai des – mai des față de anul trecut, în orice caz –, însă acolo totul mi se pare efemer: poveștile dispar după un timp, comentariile cu idei bune sunt îngropate, cine mai are chef să sape prin miliardele de straturi ale platformei? Așa că o să consemnez și pe blog ce-am scris acolo în ultimele luni, strecurând printre vechituri și câteva povești noi, după care voi lua o pauză de la serie, promit. 

Odată cu izolarea, m-am trezit și fără lucru, după ce toate ședințele foto au fost anulate sau amânate. N-o spun cu intenția de a mă plânge, fiindcă deocamdată ne descurcăm și, în fond, n-am fost niciodată obișnuită să trăiesc pe picior mare. Însă la unele lucruri a trebuit să renunț. Așa că am înghițit în sec urmărind parada de reduceri care s-a ținut lanț pe site-urile editurilor și m-am consolat cu gândul că am o grămadă de cărți necitite în bibliotecă. Dar cât să reziști? Până la urmă, am găsit scuza perfectă: e vorba de autori români, dom'le! Și am comandat câteva cărți de la Polirom. Partea bună e că am și chef să le citesc – probabil că o să încep cu „Constantin”, deși toate mă tentează, că de-astea le-am cumpărat. 

cărți Polirom autori români
Am citit deja „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, dar voiam să o am în bibliotecă.
Și mai e o carte pe care sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna: „Toți copiii librăresei”,
de Veronica D. Niculescu, care mă așteaptă de vreo lună la redacția editurii.
 

Vio ne întreabă pe unde am călătorit de la începutul anului până acum – eu am rămas uimită să constat că am avut un itinerar livresc destul de variat: Elveția, Turcia, Marea Britanie (6 cărți), Țările de Jos, Israel (2 cărți), Germania, Italia (2 cărți), Rusia, Japonia (2 cărți), SUA, Argentina și Franța (3 cărți). Îmi place să citesc autori din toate colțurile lumii și chestia asta vine natural, fără să mă străduiesc în vreun fel – sunt însă câteva țări în care n-am ajuns deloc și în cazul lor ar trebui, într-adevăr, să fac o alegere conștientă (cu literatura țărilor din Africa stau destul de prost).
23

Concurs (încheiat): un pachet #RefugiulPerfect de la Editura Arthur

luni, 11 mai 2020


concurs cărți Refugiul Perfect Editura Arthur

Astăzi, numărătoarea inversă a ajuns la 29. Vă întrebați la ce mă refer, mai ales că data pe care o așteptăm cu toții e nu mai departe de patru zile? E vorba de proiectul #RefugiulPerfect, lansat de Editura Arthur în urmă cu cinci săptămâni: timp de 67 de zile, pe pagina dedicată proiectului apar recomandări de lectură de la autorii, redactorii și colaboratorii editurii, care încearcă să ne trezească din amorțire și să ne redea plăcerea de a citi.

Textele pleacă de la titluri clasice sau foarte populare din literatura pentru copii și adolescenți, pe care le prezintă dintr-o perspectivă nouă, inedită sau amuzantă, cu trimitere la vremurile de distanțare socială pe care le trăim. Când viața așa cum o știam noi a fost dată peste cap, cărțile rămân o sursă constantă de bucurie, tihnă, descoperiri și călătorii neîmpiedicate de granițe sau restricții. Fiecare dintre noi își poate găsi refugiul într-o carte, iar vestea bună e că există un număr nelimitat de povești care abia așteaptă să ne găzduiască.

Fiindcă uneori se întâmplă ca refugiile să își găsească cititorii, și nu invers, Editura Arthur m-a anunțat că a pregătit, pentru cititorii care urmăresc Lecturile Emei, un pachet cu cinci volume din colecția Grafic și miniGrafic:
52

Viața mea printre cărți XV: Numai despre pisici

miercuri, 6 mai 2020

pisica Năsuc Lecturile Emei
Într-o zi de izolare am vrut să-mi fac o poză cu Năsuc, dar m-am trezit cu o gheară în ochi.

Este astăzi ziua pisicilor de pretutindeni? Nu este, dar s-au strâns câteva mici povești pe tema asta și, cum în ultima perioadă am avut și zile mai puțin bune, un subiect simpatic e fix ce-mi trebuie pentru a mă mobiliza să scriu din nou pe blog. Adevărul e că dau de pisici peste tot, în cărți și în viața reală, ba le-am întâlnit și într-una din emisiunile All U Can Read – cea în care e invitat Alex Tocilescu, desigur. E un interviu mai vechi în care se vorbește despre un volum de Murakami, „Bărbați fără femei”, și l-am ascultat tocmai când citeam cel mai recent roman al scriitorului japonez, „Uciderea comandorului” – unde, culmea, pisicile lipsesc aproape cu desăvârșire. O familie de pisici e menționată în treacăt, dar cam atât – în schimb, avem așa: puț, casă izolată pe munte, dimensiune paralelă, muzică, gătit și un calm ireal; mi-a picat foarte bine lectura asta.

Prin martie, am dat peste un citat cu temă felină în „Lumi eterice”, un volum cu povestiri de Tatiana Tolstaia. Vorbind despre intruziunea credințelor păgâne în ortodoxismul rus, autoarea spune următoarele: „Înainte de a se muta în casă, un rus va pune o pisică să treacă pragul pentru a curăți locul de spiritele rele, după care va chema un preot să îl sfințească. Uneori, ordinea este inversată, dar numai după ce le va face pe amândouă va pune piciorul înăuntru. S-ar putea spune că preotul și pisica merg mână în mână; ne protejează de rău, alungă întunericul, emanând o mireasmă magică, eterică. Toate astea în ciuda faptului că, după logica din popor, o pisică e în general pusă pe rele și în cârdășie cu aceleași duhuri malefice. Pe de altă parte, tot ea e cea care le controlează. Pisica este emisarul nostru în lumea forțelor rele – așadar, păgâne; este protectoarea noastră, Sfânta Mâță. (Același lucru e valabil și în Europa: vezi Motanul încălțat.)”

Am căutat un pic pe net, dar nu m-am lămurit dacă și la noi există obiceiul ăsta cu pisica – poate prin unele sate din estul țării? În schimb, m-am liniștit: dacă e să mă iau după superstițiile din popor, în casa noastră nu există energii negative. Se zice că o pisică care inspectează o locuință și se grăbește să iasă cât mai repede e un semn că pe-acolo bântuie niscaiva forțe malefice. Înainte de a se muta la noi, Năsuc a venit într-adevăr în inspecție, a dat roată prin spatele dulapurilor și pe sub pat, iar a doua zi s-a prezentat la ușă cu bagajele imaginare. Uneori mi se pare totuși că se comportă cam ciudat: privește țintă și cu mare interes într-un anumit punct din cameră, unde după toate aparențele nu se află nimic.
10

Cărți de încercat în caz că v-a pierit pofta de lectură

miercuri, 8 aprilie 2020

recomandări de lectură cărți
Năsuc întreabă: De ce sunt atât de multe cărți cu coperte albastre?
(A apărut în timp ce fotografiam teancul, pe cuvânt că n-aveam de gând să mai pun alte poze cu Năsuc.)

O entitate răuvoitoare umblă la timp, orele se topesc cu o repeziciune fantastică, se înserează și eu habar n-am ce-am făcut în timpul zilei, poate oare cineva să-mi explice ce anume se întâmplă? Nu mă mir, așadar, că a durat atât de mult până am terminat lista asta, de care ziceam că mă apuc în urmă cu trei săptămâni. Până una-alta, am făcut câteva recomandări de lectură la invitația lui Costi Piștea și a Cameliei Cavadia – tot e bine că de jena altora m-am mobilizat și am scris câteva rânduri. Îmi imaginez că ați strâns deja tone de idei, așa că numai de lista mea nu mai aveți nevoie acum, dar ce să fac, o public, dacă tot am început-o. Puteți s-o ignorați sau, în caz că aveți prin bibliotecă una din cărțile astea, sper să vă scoată din impas într-o seară.

Poate că unii dintre voi vă puteți detașa mai ușor de realitate și nu v-ați schimbat deloc obiceiurile de lectură – felicitări, chiar vă invidiez. Cum scriam în articolul precedent, cel cu teancurile de supraviețuire, eu am nevoie în perioada asta de povești care să mă captiveze; din fericire, gust în continuare umorul negru și absurd, numai drame lacrimogene să nu-mi dați acum. Am mai strâns între timp câteva idei de lectură, venite de la alți cititori:

● Pnin, de Vladimir Nabokov (de la Cosmin)
● Dispariția lui Adèle Bedeau, de Graeme Macrae Burnet (de la Sorana)
● Istoria secretă, de Donna Tartt (de la Roxie)
● Baba Dunja's Last Love, de Alina Bronsky (de la E.)
● Purity, de Jonathan Franzen (de la Vio)
● Cartea iluziilor, de Paul Auster (de la M.)
● Sally Jones, maimuța criminalului, de Jakob Wegelius (de la Andreea)

Sunt conștientă că recomandările implică o mare doză de subiectivitate și că ce mi-a plăcut mie poate plictisi pe altcineva (și viceversa). Adevărul e că nu-i ușor să te detașezi de propriile gusturi și percepții și să alegi titluri care s-ar potrivi unui număr cât mai mare de cititori – probabil că editorii de carte ar fi cei mai în măsură să facă asta și chiar m-ar încânta să văd o astfel de listă (onestă, desigur) de la Bogdan-Alexandru Stănescu, Laura Albulescu sau Denisa Comănescu. În rest, aș încuraja pe oricine să dezvolte un sistem mai riguros de selecție și să trateze cu circumspecție cărțile care beneficiază de o mare expunere, bestseller-urile care promit marea cu sarea și recomandările altora (mă refer și la ale mele, da!), căci banii cheltuiți nu se mai întorc, iar timpul pierdut, cu atât mai puțin.
12

Mici bucurii și planuri de lectură pentru vremuri grele

vineri, 27 martie 2020

pisica carti de citit
Teancurile de supraviețuire pentru următoarele luni

Pe voi ce vă face să zâmbiți? Care sunt micile bucurii care vă țin pe linia de plutire zilele astea? Ieri (de fapt, alaltăieri, dar până public eu articolul...) am descoperit într-un volum de Antonio Tabucchi un semn de carte din Portugalia, de care uitasem cu desăvârșire – nu cred că mai deschisesem „Nocturnă indiană. Susține Pereira” de trei ani, de la călătoria la Lisabona. M-am entuziasmat de parcă cineva îmi oferise un cadou, iar acum mă întreb ce alte bucurii posibile s-or mai ascunde prin cărțile din bibliotecă. N-o să le caut, aștept să apară ele când vor considera de cuviință. M-am hotărât: după eliberare, o să-mi cumpăr multe semne de carte, pe care le voi împrăștia aleatoriu prin volume, inclusiv în cele deja citite, pentru a-mi pregăti niște surprize peste cinci-șase ani.

Unul din lucrurile care mă bucură pe mine în perioada asta e gândul că seara voi relua lectura cărții începute, iar pe la ora douăjdouă îmi voi deschide o bere; dacă C. are chef de vorbă, vorbim, dacă vrea să se uite la un film, eu continui lectura. Am raționalizat consumul la o sticlă pe seară, iar acum îmi dau seama că ăsta-i singurul meu tabiet, în afară de cafeaua de dimineață. Momentan citesc „The Memory Police”, de Yōko Ogawa, singura carte care a reușit să mă captiveze în ultima vreme și continuă să mă țină în priză, păcat că e relativ scurtă și se va termina în curând. Cum glumeam cu o cititoare pe Fb zilele trecute, acum e momentul cărților groase – dacă te fură povestea, partea bună e că durează multă vreme și nu te mai întrebi la două-trei zile: „Oare ce să mai citesc?”.
36

Viața mea printre cărți XIV (în vremuri molipsitoare)

duminică, 15 martie 2020

Lecturile Emei colțul de citit
Despre această fotografie zic mai multe la final. :)

Mă apucă râsul când mă gândesc că, în urmă cu câteva zile, începusem să scriu articolul ăsta din cauză că mă supărase Facebook: nu-mi permitea să pun link către un articol de pe blog, iar când am reușit să fentez cumva sistemul folosind opțiunea Drafts, m-am trezit că aceeași postare fusese publicată în trei variante diferite. Acum, astfel de nemulțumiri mi se par mai degrabă alinturi. Deși nu e prea prietenos cu utilizatorii inconstanți și neambițioși, ca mine, Fb-ul are totuși părțile lui bune, iar în perioada incertă care urmează, îi va ajuta pe oameni să rămână laolaltă, chiar dacă vor fi la distanță.

De când am dat peste un articol pertinent pe tema virusului, m-am împăcat destul de repede cu ideea izolării sociale ca măsură necesară, deși e neclar cum ne va influența starea de spirit pe termen lung. Am renunțat la toate ieșirile la bere, la toate întâlnirile acasă cu prietenii. Pentru drumuri în oraș, voi încerca să folosesc bicicleta, deși mă cam sperie traficul din București. Poate din când în când voi pedala singură până în parc, unde voi citi pe iarbă, la soare. Aș merge uneori și la Copac, pentru a lua prânzul pe terasă (tot de una singură), deși mă întreb dacă la asta n-ar fi mai bine să renunț; până una-alta, încerc să limitez timpul petrecut citind știrile și postările de pe Fb – unele dintre ele fac haz de necaz și-ți ridică moralul, dar altele induc o stare de neliniște disproporționată.

Când mintea mea începe s-o ia un pic razna, deschid o carte. Ce bine că există cărțile, atât de multe și atât de diverse! Când muzeele, teatrele și cinematografele s-au închis, cărțile rămân lângă noi să ne salveze de plictiseală, angoasă și gânduri negre. Rămân și filmele, dar eu am preferat întotdeauna să citesc.
8

Șapte ani buni – Etgar Keret

marți, 10 martie 2020

Recenzie Șapte ani buni Etgar Keret Israel
„Șapte ani buni”, de Etgar Keret
Ed. Humanitas, 2018, 186 de pagini | Traducere din engleză de Ioana Miruna Voiculescu
Original: שבע השנים הטובות , 2013 | Țara: Israel

Cu fiecare carte de un autor israelian pe care o citesc, mă apropii afectiv tot mai mult de acest spațiu îndepărtat pe care, culmea, nu-mi doresc să îl vizitez în realitate, așa cum mi s-a întâmplat când am citit cărți din Islanda sau din America de Sud. Sunt atrasă însă de viața și de mentalitatea celor care trăiesc în Israel, poate dintr-un interes mai general pentru evrei și cultura ebraică. Mai mult decât atât, scriitorii care aparțin acestei culturi par dăruiți cu un talent nemaipomenit de a spune povești, în care se amestecă, în doze variabile, sensibilitatea, umorul și fantezia. Meir Shalev m-a cucerit cu istoriile lui fantastice, Amos Oz cu bogăția senzorială a scriiturii dense, Eshkol Nevo cu acuitatea temelor sociale și psihologice, Aharon Appelfeld cu meditațiile sale pline de substanță, iar acum am ajuns la poveștile miniaturale și pline de haz ale lui Etgar Keret, care adaugă o nouă tușă la imaginea pe care mi-am format-o despre viața în Israel, din diferite perioade de la înființarea statului. Sper să ajung, poate chiar anul ăsta, la David Grossman și Zeruya Shalev, pe care nici eu nu-mi explic de ce-i amân de atâta vreme.

Am remarcat cărțile lui Etgar Keret atunci când au apărut la Humanitas, am fost curioasă să citesc măcar una, dar ulterior mi-au ieșit din minte. Noroc cu biblioteca publică, unde cărțile uitate îmi răsar pe neașteptate în față. În autobuz, am făcut eforturi să-mi stăvilesc chicotelile, fiindcă în unele proze umorul lui Keret este irezistibil, iar tonul său jovial imprimă o notă de lejeritate până și subiectelor mai serioase, de parcă totul pe lumea asta – și atacurile teroriste, și criza financiară, și antisemitismul, și boala, și moartea – poate fi privit într-o cheie ironico-amuzantă. Sunt și câteva povestiri în care autorul supralicitează, exploatând excesiv anumite situații, iar atunci am avut într-adevăr senzația că asist la un spectacol de stand-up comedy, cum remarcă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra.

Sub stratul de umor percepi însă emoția, melancolia, neliniștea sau mâhnirea autorului, căci „Șapte ani buni” este un volum autobiografic, cu întâmplări și momente semnificative din viața lui Etgar Keret și a familiei sale. Cele 36 de proze scurte și foarte scurte (unele au mai puțin de trei pagini, însă cele mai multe reușesc să pară „pline”) sunt grupate în cicluri anuale, începând cu nașterea fiului său, Lev, și încheindu-se la scurtă vreme după moartea tatălui său, Efraim. Volumul mi se pare un bun punct de plecare pentru a-l cunoaște pe Etgar Keret, cu personalitatea lui nevrotică și mucalită, cu observațiile fine despre societatea israeliană și cu tendința de a face haz de fricile și frustrările sale, strâns legate de statutul de evreu și de teama de moarte.
2

Cina – Herman Koch

sâmbătă, 22 februarie 2020

Recenzie Cina Herman Koch neerlandez carte
„Cina”, de Herman Koch
Ed. Polirom, 2015, 298 pag., traducere de Gheorghe Nicolaescu
Original: „Het diner”, 2009 | Țara: Olanda/Țările de Jos

În urmă cu ceva vreme, am împrumutat „Cina” lui Herman Koch și am dus-o înapoi, necitită, apoi am uitat de ea. Recent, am ascultat un interviu cu autorul la emisiunea All You Can Read, iar alegerile muzicale mi s-au părut atât de trăznite pentru un scriitor de 60+, încât mi-am zis: gata, vreau neapărat să citesc „Cina” – și de data asta chiar am făcut-o. Cartea m-a prins de la prima pagină, prin vocea ursuză și plină de sarcasm a naratorului, o voce care pe mine m-a cucerit imediat și mi s-a părut unul din punctele forte ale romanului. Dacă te lași sedus sau nu de această voce influențează foarte mult percepția asupra a ceea ce se întâmplă ulterior, iar din câte am observat citind opiniile de pe Goodreads, multă lume a detestat cartea asta și personajele ei.

Nu știam absolut nimic despre subiect, în afară de ceea ce-mi sugera titlul, și mă bucur nespus pentru ignoranța mea, fiindcă impactul narațiunii a fost mult mai puternic. Așteptările îmi erau oarecum influențate de un film pe care-l văzusem mai demult și care-mi plăcuse (Carnage, regizat de Roman Polanski – abia acum am observat că are la bază o piesă de Yasmina Reza) și îmi imaginam că personajele se vor reuni în jurul unei mese, iar pe parcursul serii vor ieși la iveală tot felul de secrete și amănunte dezagreabile. Însă „Cina”, care a beneficiat și ea de vreo trei ecranizări, mi-a oferit o experiență diferită și cu totul neașteptată.

Spuneam că povestea m-a prins de la prima pagină: după încă două, simțeam cum mă mănâncă rău degetele – fiind o carte împrumutată, nu-mi puteam permite să subliniez nimic, dar nici nu mă înduram să întrerup lectura pentru a lua notițe. După încă o pagină, am cedat nervos: la naiba, o să cumpăr un alt exemplar! M-am întors la prima pagină și am început să subliniez cu o plăcere de nedescris. (Pentru cine nu a făcut niciodată asta, senzația este destul de greu de înțeles.)
2

Schiță – Rachel Cusk

duminică, 16 februarie 2020

Recenzie carte Schiță Rachel Cusk Litera
„Schiță”, de Rachel Cusk
Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu
Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.
12

Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

duminică, 9 februarie 2020

Recenzie Cartea fetiței-vampir Adina Popescu O istorie secretă a Țării Vampirilor

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu
Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.
0

Lecturile favorite din 2019

duminică, 2 februarie 2020

Cărțile preferate citite în 2019 recomandări de lectură

Cartea Magdei Szabó e de vină pentru că public cu atâta întârziere bilanțul lecturilor preferate din 2019: o împrumutasem și a durat un pic până am recuperat-o. (Mereu îmi găsesc scuze – între timp puteam măcar să scriu textul.) Pentru poza de grup, am luat din nou de la bibliotecă „Ultima lume” și cu ocazia asta m-am hotărât să nu mai fac tradiționala statistică anuală, care acum mi se pare cam searbădă, ci să scriu o listă detaliată cu zece cărți citite în 2019 care mi-au plăcut foarte mult. Le-am trecut în ordinea în care le-am citit, unde există o recenzie am pus un link, iar la final am notat și câteva date. Măcar în felul ăsta am scăpat de clasicele lamentări legate de cât de puțin am citit și cât de rar am scris pe blog anul trecut. 

(Ed. Albatros, 1974, 234 pag., traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă)

Nu știu dacă are vreo influență faptul că acest roman, deopotrivă emoționant și amuzant, se găsește extrem de greu, însă am început să țin și mai mult la el pe măsură ce a trecut timpul. Mă gândesc cu drag la Zsófi, fetița stângace și timidă care, în decursul unei veri, își confruntă fricile și slăbiciunile, având parte de câteva experiențe importante. Deși începe ca o dramă, povestea are momente pline de umor, iar atenția autoarei pentru viața interioară a personajelor sale îi conferă o profunzime aparte. De fapt, este o carte cu multipli naratori, în care privim întâmplările și oamenii din mai multe unghiuri. „Spuneți-i Zsófiei” are o căldură, o naturalețe și un discurs narativ care par să țină de alte timpuri, dar am impresia că romanul ăsta nu se va demoda prea curând – numai de s-ar reedita odată!
2

Făgăduiala – Friedrich Dürrenmatt

duminică, 26 ianuarie 2020
recenzie Făgăduiala Recviem pentru romanul polițist Friedrich Dürrenmatt

„Făgăduiala. Recviem pentru romanul polițist”, de Friedrich Dürrenmatt
Ed. Humanitas, 2003, 170 de pagini, traducere de Petronela Negoșanu
Original: „Das Versprechen. Requiem auf den Kriminalroman”, 1958 | Țara: Elveția

O societate rigidă care erodează sensibilitatea. O crimă oribilă petrecută în plină zi. Vinovăția reală versus dorința de a găsi un vinovat, presiunea psihologică care duce la acceptarea unei vini închipuite. O așteptare stăruitoare care acaparează în întregime existența și, ulterior, echilibrul unei minți strălucite. Felul în care febra acestei așteptări și obsesia de a prinde criminalul ajung să întunece rațiunea și compasiunea. Furia care se revarsă asupra unei făpturi vulnerabile care ar fi trebuit protejată. Pe cât de scurtă este cartea lui Dürrenmatt, pe atât de puternică este impresia pe care mi-a lăsat-o: am resimțit intens zădărnicia zilelor lungi de așteptare, obstinația cu care toată energia vitală a unui om se canalizează pe un singur făgaș, guvernat de o făgăduială.

„Fiecare contribuabil are dreptul la eroii lui și la un happy-end” – ce mult mi-a plăcut observația asta, care ascunde o ironie din partea autorului! Poate că o să scriu la un moment dat și despre „Pana de automobil”, micul roman care mi-a trezit interesul pentru scrierile lui Friedrich Dürrenmatt, însă deocamdată vreau să notez câteva impresii despre „Făgăduiala”, înainte de a o returna la bibliotecă. Este cel mai cunoscut roman al scriitorului elvețian, conceput inițial sub forma unui scenariu de film cu titlul „S-a întâmplat în plină zi” („Es geschah am hellichten Tag”), cu o deosebire destul de importantă: autorul a rescris finalul cărții, manifestându-și astfel nemulțumirea față de preferința marelui public pentru poveștile convenționale, cu un deznodământ previzibil.
2

Planuri de lectură pentru următoarele luni

vineri, 10 ianuarie 2020

Cărți de citit în 2020 planuri de lectură

Firesc era să public mai întâi statistica lecturilor din 2019, înainte să-mi fac planuri de lectură, însă am de recuperat o carte împrumutată („Spuneți-i Zsofiei”), și fără ea n-ar fi fost completă poza de grup a cărților preferate citite anul trecut. Oricum, știam deja titlurile la care aș vrea să ajung în următoarea perioadă și, după cum se vede, planurile mele sunt neașteptat de cuminți. Deși e minunat să-mi fac liste elaborate, mai ales că asta implică o răscolire a bibliotecii și o nouă ordine pe rafturi, în momentul ăsta nu simt dorința să mă întind prea mult. Mă declar mulțumită dacă citesc cele șase cărți – în rest, lecturile vor fi la liber, în funcție de interesul și cheful de moment.
19
Un produs Blogger.