Milioanele arlechinului (Bohumil Hrabal) & Țoc țoc (Roald Dahl)

Fără îndoială v-am spus că, de-a lungul anilor, am început numeroase impresii de lectură, am scris la ele o vreme și-apoi le-am abandonat pentru că n-a fost timp să scriu acea cronică perfectă, care să atingă TOATE aspectele despre care aș fi vrut să vorbesc. Și uite-așa, în culisele blogului s-au strâns o mulțime de texte în Drafts, mai lungi sau mai scurte, pe care m-am hotărât să le „exorcizez”: ori le scot la lumină, așa scurte și imperfecte cum sunt (deși unele nu sunt scurte deloc), ori le șterg și la revedere, să nu le mai târâi după mine ca pe niște tinichele de care mă-mpiedic la tot pasul.

Azi scot din limbo două cărți, ambele citite în 2020 și ambele discutate la clubul Bibliobibuli, în acea perioadă ținut doar pe Zoom, din cauza pandemiei: romanul Milioanele arlechinului de Bohumil Hrabal și volumul de proză scurtă Țoc țoc, de Roald Dahl, citit și prin 2013 în engleză, sub un alt titlu – cert e că uitasem povestirile aproape cu desăvârșire. (Apropo, am impresia că limba în care citești o carte și gradul de familiaritate cu această limbă joacă un rol în crearea unor imagini memorabile peste ani și în persistența amintirilor.)

Milioanele arlechinului, de Bohumil Hrabal

Editura Art, 2019, 314 pag., traducere de Sorin Paliga

Original: Harlekýnovy miliony, 1981 | Țara: Cehia

Că tot am participat recent la Clubul flecarilor, dedicat lui Hrabal – unul dintre autorii mei favoriți, după cum declaram aici –, mi-am reamintit de acest roman mai puțin cunoscut al scriitorului ceh, care mie mi-a procurat o plăcere fantastică. E în top trei-ul meu personal, alături de O singurătate prea zgomotoasă și L-am servit pe regele Angliei. Au trecut șase ani de la lectură, detaliile s-au șters între timp, iar impresiile de mai jos se bazează pe însemnările rămase în Drafts. Țin minte însă cu mare precizie momentul în care Andreea ne-a expus la club felul cum interpretează ea finalul, variantă la care eu nu mă gândisem și m-a luat cu totul prin surprindere. Merită să recitesc cândva Milioanele arlechinului, pentru a privi povestea în această nouă cheie de lectură.

2

Familia mea și alte animale – Gerald Durrell

Familia mea și alte animale, de Gerald Durrell

Editura Art, 2014, 358 pag., traducere de Lidia Ionescu, ilustrații de Mircea Pop

Original: „My Family and Other Animals”, 1956 | Țara: Marea Britanie

Auzisem de Trilogia Corfu a lui Gerald Durrell în 2013, când deja vizitasem insula de două ori, dar iată că a trebuit să treacă multă apă pe Dunăre, sau multe bărci pe Mediterana, până când m-am îmbarcat și eu într-o călătorie plină de surprize alături de excentrica familie Durrell. În 1935, Louisa Durrell s-a hotărât să lase în urmă mohorâta Anglie pentru a se muta în însoritul Corfu, la insistențele fiului cel mare, Lawrence Durrell – autorul seriei „Cvartetul din Alexandria”, care la acea vreme locuia deja pe insulă, împreună cu prima lui soție, Nancy. Pe atunci, Gerry avea zece ani și o pasiune pentru animalele sălbatice care a rezistat întreaga sa viață: adultul Gerald a devenit un cunoscut naturalist și a pus bazele unei grădini zoologice, din dorința de a proteja speciile amenințate cu dispariția. De altfel, strângerea de fonduri pentru proiectele sale a fost unul din motivele care l-au determinat pe Gerald Durrell să se apuce de scris.

Dintre toate regiunile din Grecia unde am călătorit de-a lungul anilor (și au fost destule, căci ne petrecem vacanțele acolo de mai bine de zece ani), în Corfu am găsit o combinație aproape perfectă de plaje splendide, sătucuri pline de farmec și oameni primitori, plus una dintre cele mai frumoase capitale insulare. În orășelul de munte Agios Mattheos aveam chiar și un local preferat, ținut de un cuplu în vârstă foarte simpatic. Luna asta ar fi trebuit să mergem în Corfu pentru a patra oară, dar n-a fost să fie – în schimb, lucrurile s-au aranjat în asemenea fel, încât am ajuns totuși pe insulă, chiar dacă numai prin intermediul literaturii: propunerea neașteptată de a modera un club de lectură mi-a dat un brânci oportun, și iată-mă în brațe cu Familia mea și alte animale, după ani de amânare, curiozități și speculații legate de conținutul volumului.

Încetul cu încetul, vraja insulei s-a pogorât asupra noastră tot atât de domol și aderent ca polenul. Fiecare zi purta cu ea o pace, o lipsă a noțiunii de timp care te făcea să o dorești fără sfârșit. Dar după ce pielea neagră a nopții se jupuia, ne aștepta o nouă zi, lucioasă și colorată ca un abțibild și cu aceeași nuanță de irealitate. (pag. 43)

N-aș putea spune cu exactitate ce mă așteptam să găsesc în paginile cărții: menționări și descrieri ale satelor și plajelor pe care le-am vizitat în Corfu? Detalii despre viața locuitorilor insulei la mijlocul secolului 20? Poate istorii și legende locale, sau zone pitorești mai puțin cunoscute? Nu luasem în calcul faptul că povestea este narată din perspectiva unui puști pasionat de biologie și zoologie, un băiat curios, curajos și dezghețat la minte, care trăiește cea mai frumoasă perioadă a copilăriei sale. Se împrietenește cu localnicii, se vâră în tot felul de situații trăznite și aduce acasă, spre disperarea celorlalți, o varietate copleșitoare de insecte, păsări și reptile pe care le găsește în expedițiile sale prin împrejurimi.

18

Schiță – Rachel Cusk

„Schiță”, de Rachel Cusk

Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu

Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.

14

Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

6

Valurile - Virginia Woolf

De ani buni, am târât după mine unele prejudecăți legate de scriitura Virginiei Woolf, care mi se părea complicată și absconsă, așa că am tot amânat întâlnirea cu autoarea britanică. Când în sfârșit mi-am făcut curaj, s-ar zice că am pășit cu stângul, alegând Valurile. Se pare că preconcepțiile astea nu erau departe de adevăr, căci de ce mi-era frică n-am scăpat: am găsit un roman dificil și pretențios, care m-a provocat mai mult pe plan intelectual, cu ocazionale scurtcircuite mentale când proza devenea complet ininteligibilă, dar pe plan emoțional m-a lăsat mai rece decât o femeie frigidă.

17

Nutshell (Coajă de nucă) - Ian McEwan

De-a lungul timpului, au tot apărut romane de Ian McEwan, însă Nutshell (publicat recent de Polirom cu titlul Coajă de nucă) mi-a atras imediat atenția prin subiectul inedit, și mai ales prin naratorul atipic: un copil încă nenăscut, martor nevăzut al unui complot de alcov. Ce ne poate spune un fetus, o ființă primitivă și neștiutoare, care n-a trăit nici măcar o zi în lumea noastră? După cum am aflat ulterior, ne poate spune multe, prea multe chiar, și pe deasupra lucruri văzute dintr-o perspectivă cu totul neobișnuită. I stay awake, I listen, I learn. 

12

J.L. Carr - A Month in the Country (O vară la țară)

Îmi doream de multă vreme să citesc A Month in the Country, scurtul roman al autorului britanic J.L. Carr, care a fost nominalizat la premiul Man Booker în 1980 și se bucură de păreri foarte bune din partea prietenilor (străini) de pe Goodreads. Am găsit o poveste cu o puternică amprentă melancolică, o mică bijuterie cu o scriitură excelentă, intens evocativă, care m-a absorbit în atmosfera solară și liniștită a unui sat din nordul Angliei, unde un restaurator de picturi murale își petrece o lună din vara anului 1920.

4

Great Granny Webster - Caroline Blackwood

Într-o seară, m-a apucat dorința să recitesc scurtul roman al lui Caroline Blackwood, Great Granny Webster (Străbunica Webster), care, prin atmosfera sumbră și bizară, cu accente gotice, mi-a lăsat o impresie puternică la prima lectură. Deși au trecut numai doi ani și jumătate de când am citit cartea, am constatat că uitasem cea mai mare parte a poveștii, ceea ce într-un final a fost chiar mai bine. Singurele lucruri pe care mi le aminteam erau, de fapt, două imagini. Prima o înfățișa pe străbunica Webster așezată într-un scaun incomod, o bătrână stafidită îmbrăcată în negru, însă extrem de dreaptă și cu o privire de martiră, învăluită în penumbra salonului rece și posomorât din casa ei englezească. A doua imagine care m-a bântuit a fost cea a unui castel pe jumătate ruinat din nordul Irlandei, cu săli friguroase în care podeaua era acoperită de vase de toate formele și dimensiunile, în care sfori atârnând din tavan dirijau șuvoaiele de apă ce pătrundeau prin acoperiș.

4

Marea, marea - Iris Murdoch

Marea, marea a fost prima mea întâlnire cu Iris Murdoch, prilejuită de Antoaneta Ralian - prietenă a autoarei britanice timp de douăzeci și cinci de ani - și cartea ei de memorii, Amintirile unei nonagenare. Nu știam la ce să mă aștept, nu aveam nici o idee despre subiectul romanului sau despre stilul lui Iris Murdoch, însă scriitura ei m-a fermecat de la bun început printr-un magnetism aparte, care s-a păstrat până și în lungile pasaje care, în aparență, nu vorbesc despre nimic deosebit. În cele din urmă, am optat pentru lectura cărții în limba engleză, pentru a mă bucura de farmecul scriiturii în original, însă am citit în paralel o mulțime de fragmente din ediția românească, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian.

Nici n-a mai contat că mă așteptau șase sute și ceva de pagini, căci călătoria alături de Charles Arrowby - infamul protagonist și narator al cărții - a fost în mare parte imprevizibilă, punctată de întâmplări ciudate, elemente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și de personaje care intră și ies din scenă când te aștepți mai puțin, ca într-o comedie ușor macabră care pe parcurs se transformă în dramă. Chiar am avut senzația că mă aflu în fața unei scene pe care evoluează o mână de actori, sub îndrumarea despotică a regizorului Charles Arrowby, care, deși a părăsit lumea teatrului, continuă să dirijeze viețile celor din jur (sau cel puțin încearcă să o facă, convins că și-a păstrat aura și influența), manipulând totul în funcție de capriciile și obsesiile sale și privind lumea din perspectiva sa egocentrică și vanitoasă. 

13

Grădina de ciment - Ian McEwan

În sfârșit, am reușit să citesc o carte de Ian McEwan, dar am impresia că am ales-o pe cea mai ciudată dintre ele. Grădina de ciment este primul roman al autorului britanic, publicat în 1978, la vârsta de 30 de ani. Am aflat că, datorită acestui roman și a celui care a urmat (The Comfort of Strangers, pe care am constatat că îl am în original - yeey!), Ian McEwan s-a ales cu porecla „Ian Macabre”. 

Grădina de ciment este o lectură scurtă, însă foarte intensă și tulburătoare, care atinge niște subiecte destul de șocante. În mod clar, cartea nu va fi gustată de toată lumea. Am ales-o la recomandarea unei prietene, care mi-a spus că seamănă un pic cu Trilogia gemenilor de Ágota Kristof - una dintre cărțile mele preferate. Prin ideea transmisă și prin senzația de disconfort pe care o creează lectura, pe mine m-a dus cu gândul, mai degrabă, la Împăratul muștelor de William Golding, iar unele secvențe mi-au amintit și de Invizibil al lui Paul Auster. Dacă aveți o minte deschisă, o afinitate pentru cărțile mai bizare și capacitatea de a face față unor subiecte neobișnuite și neplăcute, atunci Grădina de ciment s-ar putea să fie pentru voi. 

27

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry - Rachel Joyce‎

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry mi-a trezit o poftă grozavă să-mi iau picioarele la spinare și să plec în lume. Pe jos, cum altfel? :) M-am surprins cu gândurile aiurea în timpul lecturii, imaginându-mi cum aș străbate la pas toată Transilvania, vizitând castele și biserici fortificate - un vis din copilărie, care nu s-a materializat niciodată. Nu m-aș mira ca măcar un om dintre miile (milioanele?) care au citit romanul lui Rachel Joyce să fi plecat într-adevăr pe jos spre o destinație oarecare, căci povestea lui Harold are ceva care însuflețește și parcă-ți dă o pereche de aripi. Trebuie, totuși, să ai un scop la capătul drumului, ceva pentru care să lupți, cum a avut și protagonistul - altfel, dificultățile își vor spune repede cuvântul, uzând voința și puterea de a merge mai departe. Chiar credeți că e floare la ureche să mergi pe jos sute de kilometri? După cum spune un personaj al cărții, uneori tocmai lucrurile simple se dovedesc a fi cel mai greu de realizat.

7

Tristeți de lămâie – Julian Barnes

► „Tristeți de lămâie”, de Julian Barnes ◄

Ed. Nemira, 2015, 264 pag. | Traducere: Mihai Moroiu

Titlu original: „The Lemon Table”, 2004 | Țara: Anglia

---

De Barnes îmi propusesem să citesc „Privind în soare” – în schimb, drumul livresc, care se sustrage oricărei planificări, m-a condus la „Tristeți de lămâie”. Spre surprinderea mea, această colecție de proză scurtă are destule în comun cu „Sentimentul unui sfârșit” – roman a cărui recenzie am început-o cu următoarele cuvinte: Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. 

Asemenea lui Tony Webster, personajele din „Tristeți de lămâie” se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții – oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii, încercând să își trăiască bătrânețea așa cum și-au trăit maturitatea: cu virilitatea intactă, cu inima deschisă spre iubire, fără a se supune decrepitudinii și neputinței, fără a accepta că există un sfârșit. Poate nu întâmplător, majoritatea protagoniștilor sunt bărbați, care se agață, cu o urmă de disperare, de potența și putința lor, contestând moartea și nevolnicia, obținând mici victorii prin care își confirmă că sunt încă în viață. 

6

The Buried Giant (Uriașul îngropat) - Kazuo Ishiguro

Am citit o singură carte de Kazuo Ishiguro până acum (Să nu mă părăseşti, care mi-a trezit reacții amestecate), dar, când am auzit că autorul publică un nou roman după zece ani - ba, mai mult, unul al cărui titlu m-a intrigat - mi-am dorit foarte mult să văd despre ce este vorba. Aflasem deja că ar fi un fantasy, complet diferit de cărțile pe care autorul de origine japoneză le-a scris până acum, însă nu am fost pregătită pentru ceea ce am găsit în paginile lui The Buried Giant (care, constat acum, va fi publicat în curând la Polirom, cu titlul Uriașul îngropat). O dragoste și o istorie amenințate de uitare, un popor în pragul dispariției și un altul pe cale de a se naște, un timp aproape necunoscut, învăluit în legendă; singurul mod în care mai poate fi reconstituită istoria este prin imaginație și basm, cele care iau locul unei memorii pierdute.

22

Oceanul de la capătul aleii - Neil Gaiman

După ani de zile în care m-am tot gândit și răzgândit cu ce carte de Neil Gaiman să încep - și, evident, nu am citit niciuna - iată că a venit și ziua când totul s-a derulat dintr-un foc: am trecut rapid în revistă romanele, am ales The Ocean at the End of the Lane (mulțumesc, Vera, pentru ajutor) și am început să-l citesc, ba am și terminat lectura în aceeași zi (întrerupându-mă doar pentru masă, plimbat cățelul, spălat vasele și întins rufele). Cum nu eram o fană a scriitorului și nici nu am citit mult-aclamatele American Gods și Anansi Boys, se pare că am intrat cu mintea neprihănită de așteptări în universul acestui autor foarte popular. Drept urmare, cartea mi-a plăcut, poate și pentru că nu am avut la îndemână niciun termen de comparație. Ba da, am avut: m-am gândit că, dacă ăsta e unul dintre cele mai slabe romane ale lui Gaiman (așa cum spun unii fani), tot este mult mai bun (chiar detașat) decât, de exemplu, Tsukuru Tazaki al lui Murakami. 

24

Sentimentul unui sfârşit - Julian Barnes

Te apropii de sfârșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit? (pag. 175)

Sentimentul unui sfârşit este un roman de o simplitate înșelătoare, căci în firul său narativ se ascund o mulțime de reflecții asupra timpului, memoriei sau istoriei, care încetinesc fluiditatea cu care scrie Julian Barnes. O poveste meandrată de numeroasele divagații ale protagonistului care ne vorbește într-un mod foarte personal, romanul lui Barnes este o lectură care dă de gândit: despre micimea vieții pe care arta și literatura o exagerează; despre maleabilitatea timpului, probată prin cea mai mică durere sau bucurie care-l accelerează sau îl oprește; despre viața unui om ca poveste incompletă ce ia locul adevăratei istorii uitate sau alterate; despre timpul care se comportă mai degrabă ca un solvent decât ca un fixativ; despre ceea ce poate fi schimbat și înțeles mai târziu, când toate cele ce trebuiau să se întâmple s-au întâmplat deja.

22

The Uncommon Reader (Alteța Sa cititoare) - Alan Bennett

The Uncommon Reader (publicată și la noi cu titlul Alteța Sa cititoare) este o cărțulie extrem de simpatică, o declarație de dragoste făcută lecturii și o analiză amuzantă a acestei pasiuni care schimbă oamenii și percepția lor asupra lumii. Într-un exercițiu de imaginație plin de umor, Alan Bennett născocește o poveste despre cum septuagenara Regină a Marii Britanii este prinsă în mrejele literaturii. Nu că înainte nu ar fi citit, însă până atunci o făcuse imparțial și detașat, căci o persoană de statului ei nu își putea permite să aibă hobby-uri și preferințe. 

Într-o zi, Regina descoperă o bibliotecă itinerantă și împrumută o carte de Ivy Compton-Burnett, mai mult de complezență. Romanul i se pare cam arid, dar mai împrumută unul, The Pursuit of Love a lui Nancy Mitford. Ei, și prin intermediul acestei cărți întrezărește plăcerile lecturii, ceva ce nu mai trăise niciodată până atunci. Dacă ar fi dat peste o altă carte nesatisfăcătoare, cariera ei de cititor novice s-ar fi încheiat rapid, dar așa, ea continuă să citească și o face peste tot, inclusiv în convoiul oficial, unde își perfecționează tehnica de a flutura din mână în timp ce ochii devorează cartea ținută sub nivelul geamului.

6

Un motan pe nume Bob - James Bowen

Un motan pe nume Bob este o poveste adevărată, care va încălzi inimile iubitorilor de animale și le va stoarce câteva lacrimi doamnelor cu predilecție pentru pisici. Această autobiografie este un caz special: deși este scrisă destul de prost, povestea merită citită și cunoscută, pentru că nu ai cum să rămâi indiferent aflând aventurile prin care trec Bob și stăpânul său. Cei de la editură au avut o idee bună încadrând cartea la categoria Junior, pentru că cititorii adulți vor găsi destule motive pentru a strâmba din nas - narațiunea este repetitivă, diluată, pe alocuri plictisitoare. Însă pentru cei care pot distila esența, lectura acestei cărți nu va fi o pierdere de vreme. 

Mai mult decât celebrul motan roșcat, pe mine m-a interesat povestea tânărului londonez, care, deși provine dintr-o familie înstărită, a ajuns să doarmă pe străzi și să fie dependent de heroină. Am aflat destule lucruri interesante despre viața oamenilor străzii din Londra, precum și despre mentalitatea londonezilor, informații care-mi prind bine, mai ales că, peste o săptămână, mă îndrept și eu într-acolo. Poate am noroc și-i întâlnesc pe James și pe Bob, așa că țineți-mi pumnii - revin cu o poză dacă voi da de ei. :) 

6

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii - Mark Haddon

Cum ar arăta viața noastră dacă, brusc, nu am mai avea sentimente? Oare rasa umană ar mai continua să existe într-o lume lipsită de iubire, simpatie și atașament? S-ar mai întemeia familii, s-ar mai naște copii, s-ar mai organiza întâlniri și petreceri? Ar deveni, oare, o lume perfectă, în care fiecare își vede de treburile sale, ocolindu-i pe ceilalți și evitând conflictele? Sau am ajunge să ne distrugem reciproc, dintr-o lipsă de încredere care ne-ar măcina din interor?

Într-o astfel de lume sterilă trăiește Christopher, protagonistul neobișnuit al acestui roman cu un titlu care intrigă prin lungime; prin intermediul lui, privim realitatea dintr-un unghi pe care nu-l vom cunoaște, probabil, niciodată. Este punctul de vedere al unui băiat de cincisprezece ani care suferă de sindromul Asperger, o formă de autism care schimbă radical regulile unei vieți obișnuite și percepția asupra lumii. Schimbă, totodată, și relaționarea părinților, pentru că nu este deloc ușor să trăiești alături de un copil special și dificil, cu un set de reguli precise și, totodată, imprevizibile.

4

Sexul cireșilor - Jeanette Winterson

La un moment dat, am făcut o fixație pentru Jeanette Winterson: am început cu Portocalele nu sunt singurele fructe și am continuat cu memoriile ei, Why Be Happy When You Could Be Normal?, pentru a ajunge apoi la Sexul cireșilor. Probabil că cititorii care au auzit de scriitoarea britanică știu, deja, că este lesbiană declarată încă de la șaisprezece ani, iar romanele ei sunt impregnate de simboluri și alegorii care explorează identitatea, atât cea sexuală cât și cea personală. 

Sexul cireșilor este un melanj pitoresc de personaje incredibile, umor și filozofie, o explozie tactilă de fantezie care ia forme nebănuite. Jeanette Winterson își plimbă cititorul prin lumi misterioase și fascinante, oprindu-se din acest iureș al imaginației pentru câteva cugetări legate de istorie, timp, materie, dragoste, femei și bărbați.

0