Aleea Zorilor – Andrei Crăciun

Aleea Zorilor, de Andrei Crăciun

Ed. Polirom, 2017, 120 pag. | Țara: România

Mi-am dorit să citesc Aleea Zorilor de când a apărut, fiindcă auzisem că e vorba de o singură frază care se întinde pe vreo sută de pagini, dar toate cărțile au pesemne vremea lor, căci mi-am amintit de ea alaltăieri, în timp ce ascultam interviul pe care Marius Chivu i l-a luat autorului pentru emisiunea lui de la radio, și acolo Andrei Crăciun vorbea despre cum Hrabal l-a impresionat cu un roman alcătuit dintr-o singură frază și a încercat să scrie și el ceva asemănător, iar eu tocmai pe Bohumil Hrabal îl citeam în acel moment, dar nu Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, ci Milioanele arlechinului, însă această coincidență m-a încântat, la fel ca toate micile sau marile legături care se stabilesc între cărți, oameni și întâmplări, și-am început de îndată Aleea Zorilor, care-i este dedicată marelui Hrabal, un autor pe care îl iubesc și eu, regăsind ceva din melancolia clipelor trăite care sunt păstrate într-un muzeu al memoriei, dar mai puțin acel umor eliberator al scriitorului ceh, care îndulcește amăreala pierderii și angoasa fericirii tot mai îndepărtate, căci Aleea Zorilor este altceva și m-am bucurat să dau peste o astfel de narațiune în literatura noastră, m-a enervat doar repetitivul „dragilor”, care fură din puterea textului,

o clipă, să despart textul în paragrafe pentru a nu deveni o tortură lectura acestei cronici, care e și pentru mine un experiment, așa mi-a venit și așa m-am apucat să scriu, probabil că mi se trage de la urechea muzicală, oricum, mi-a plăcut senzația că nu apuci să-ți tragi sufletul, fiindcă virgulele și cuvintele de legătură mână povestea înainte, fără oprire, într-o curgere care știi că peste o sută de pagini va fi stăvilită totuși de un punct, dar până atunci te lași dus de curent pe firul narațiunii care începe destul de stângaci – m-am întrebat dacă nu cumva voi citi o înșiruire de fraze de umplutură, lipsite de valoare –, apoi prinde viteză și capătă substanță și devine tot mai bogată în detalii, personaje și întâmplări care aparțin unui timp aflat la granița dintre comunism și lumea plină de speranță de după Revoluție, într-un univers mărunt închegat în jurul unei fabrici de armament dintr-un orășel nenumit, unde munca, băutura și bătaia guvernează viețile muncitorilor și unde naratorul locuiește pe Aleea Zorilor, sunt într-adevăr zorii unei noi ere în care portocalele și frigiderele par promisiuni sigure pentru fiecare om în parte,

2

Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza

Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.

4

Constantin – Iulian Bocai

Constantin: un portret, de Iulian Bocai
Ed. Polirom, 2019, 194 pag. | România

Tânărul scriitor Iulian Bocai pare să fie pe val, am tot auzit păreri bune (unele foarte entuziaste) despre romanul său de debut, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, și evident că aprecierile astea mi-au stârnit curiozitatea. M-am hotărât să încep cu al doilea roman, Constantin, fiindcă 1) acesta este numele tatălui meu și 2) Radu i-a dat o notă mai bună decât lui Priță. Fast forward la concluziile finale: deocamdată nu mă alătur corului de cititori entuziaști, însă cartea a avut multe aspecte care mi-au plăcut și cu siguranță o să-l caut și pe Priță.

Ce am remarcat de la primele pagini au fost frazele lungi, încărcate de metafore și comparații care imprimă narațiunii o tușă poetică și cultă. Sunt destul de năzuroasă în privința figurilor de stil elaborate, iar cele care se străduiesc să fie cât mai originale au în cazul meu efectul contrar, căci mi se par artificiale. Din fericire, Iulian Bocai nu saturează cartea cu metafore, ci lasă intervale de respiro, unde scriitura curge simplu și natural – iar omul chiar are mână bună, se simte în fragmentele atent construite, care au fluiditate, sonoritate, ritm. În plus, ne confruntă uneori cu o imagine incomodă a realității, pe care unii dintre noi ar prefera să n-o cunoască niciodată.

La câte femei am văzut atunci scurmându-se în nas, sau băgându-și degetele în urechi, ori sumețindu-și poalele rochiilor ca să se scarpine sus, pe carnea pulpelor, cu unghiile, hârș, hârș, ori așezându-se cu cururi mari și calde pe banchete și punând picior peste picior, ca să poată ajunge mai ușor la ciorapi, să și-i dea jos și să-și treacă, nu știu de ce, arătătoarele printre despărțiturile degetelor de la picioare (...), drumurile cu trenul din primii ani m-au lecuit pentru totdeauna de respectul reflexiv al românilor pentru precupețe. Veneam dintr-o lume în care văzusem toată copilăria femei bătrâne, pe câmpuri, pișându-se din picioare la marginea loturilor de pământ, fără să-și dea jos fustele, de rușinea bărbaților, sau adunând balegă cu mâinile goale în găleți, pe care o înmuiau mai apoi în apă și o foloseau să-și zidească spărturile din case, și mă mirau puține lucruri, dar femeile astea guralive, răstite, supraponderale din tren, care păreau triste doar în tăcere, împingeau limitele a ceea ce înțelegeam că înseamnă viața adevărată. (p.29)

Nu este însă o narațiune armonioasă și omogenă, căci am dat și peste pasaje mai stângace, unde mi-a sărit în ochi sau în auz câte o neconcordanță de stil sau de conținut. (Voi da câteva exemple la final, sub spoiler.) Tot la capitolul «puncte slabe» trec și acele observații de viață relativ banale, care nu mi-au spus nimic nou și n-au ridicat în vreun fel valoarea poveștii. În schimb, mi-au plăcut introspecțiile care pornesc de la chestiuni personale, fără a se erija în păreri universale despre lume – acestea au avut un aer de sinceritate și naturalețe care mi-a mers la inimă.

4

Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit „Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.

0

Copilăria lui Kaspar Hauser – Bogdan-Alexandru Stănescu

► „Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu 

Ed. Polirom, 2017, 252 pag., colecția Ego. Proză ◄

În 12 proze unite printr-un narator comun, dar și prin personaje și locuri care revin, Bogdan-Alexandru Stănescu spune povestea unui băiat devenit adult, care, din lumea meschină și brutală a unui cartier bucureștean, face saltul spre o carieră strălucită de agent literar, fără a fi părăsit niciodată de spectrul ratării. Printr-o sinceritate dusă la extrem, dezvăluind detalii incomode și chiar șocante, Bogdan-Alexandru Stănescu disecă fără milă și fără jenă intimitatea personajului său, de care este strâns legat prin firele propriei biografii. Însă, dincolo de amănuntele autobiografice recognoscibile, nu putem ști cu certitudine ce este real și ce este inventat în povestea lui Bogdan-Bobiță-Bobby; după cum am constatat la finalul lecturii, cel mai potrivit ar fi să privim „Copilăria lui Kaspar Hauser” drept ceea ce este ‒ o lucrare de ficțiune, ale cărei rădăcini pornesc uneori din substratul realității.

Rânduite în ordine cronologică, din copilărie până la maturitate, relatările fac dese incursiuni în trecut, revenind obsesiv la episoade străbătute de nostalgie, care gravitează cu precădere în jurul Mamei și al Tătuțului ‒ tatăl vitreg ce l-a substituit pe cel biologic. E mai greu de înțeles acest atașament față de trecut, căci copilăria naratorului nu este nici pe departe idilică, ci mai degrabă dură și traumatizantă: Bobiță pare a fi un magnet pentru umilințe și agresiuni, un permanent inadaptat la lumea cartierului (unde e „băiatul lu' doamna profesoară”) și la cea a școlii (unde, prin prisma unui incident, este etichetat drept poponar); băiatul se învârte într-un mediu plin de șmenari, brute și țigani, care îl tratează ca un ciudat ‒ iar el se străduiește, inconștient, să devină astfel.

0

Dincolo de ferestre – Irina Georgescu Groza

► „Dincolo de ferestre”, de Irina Georgescu Groza ◄

Editura Casa de Pariuri Literare, 2016, 142 pag. | Ilustrații de Kiki Georgescu

---

Anul trecut, tot prin iunie, am auzit prima oară de Irina Georgescu Groza, care debutase cu un volum de proză scurtă destul de lăudat, „Dincolo de ferestre”; în scurt timp, am întâlnit-o pe scriitoare pentru a-i lua un interviu despre biblioteca personală. Iată că a trecut un an până am reușit să ajung și eu la cartea Irinei, dar întâmplarea fericită a făcut să o citesc la Constanța, orașul în care autoarea a trăit mai bine de 20 de ani și unde se petrec o parte din poveștile ei. Câteva chiar s-au insinuat în plimbările mele prin tenta lor fantastică și înțelesurile ambigue, mai cu seamă Casa de pe țărm, pe care o citisem deja în iocan 1.

N-am trișat și am mai citit o dată povestirea, de data aceasta atentă la detalii. Ceva mai târziu, plimbându-mă prin Constanța, m-am întrebat dacă nu cumva acea casă de pe faleză este una dintre frumoasele clădiri părăsite, învăluite într-un aer misterios și ușor amenințător, care privesc marea din centrul orașului. La geamul unei astfel de case am fotografiat cartea, parcă așteptându-mă ca, din clipă în clipă, o mână zbârcită să înlăture brusc un colț al perdelei prăfoase, speriindu-mă de moarte. Să fiu despărțită doar printr-o pereche de geamuri și o bucată de pânză îngălbenită de o cameră veche în care s-au petrecut lucruri neștiute, în care cineva a iubit și poate chiar a murit, e de ajuns pentru ca imaginația mea să o ia razna.

5

O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului – Adina Popescu

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului”, de Adina Popescu

Ed. Arthur, 2015, 434 pag. | Ilustrații de Amalia Dulhan

---

De Adina Popescu citisem Povestiri de pe Calea Moșilor, care m-a cucerit prin tonul natural și plin de umor, apoi am cunoscut-o pe autoare când i-am luat un interviu despre biblioteca personală. La despărțire, am primit în dar „Cartea Pricoliciului”, primul volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Am sărit în sus de bucurie (bine, doar în interior), pentru că aveam cartea pe lista de dorințe, auzisem păreri foarte bune despre ea și eram tare curioasă să o citesc. Adina m-a avertizat: „Trebuie să ai răbdare până treci de primele 60 de pagini. Așa mi-au spus mai mulți cititori, că începutul e mai greu.” A rămas ca după lectură să-i spun o părere sinceră, cu bune și cu rele. Am avut ceva emoții, recunosc, pentru că încerc să fiu un cititor cât mai obiectiv și să vorbesc și despre aspectele care nu m-au mulțumit. Și dacă nu mi-ar fi plăcut deloc cartea?

Iată că nici avertismentul Adinei, nici teama mea nu-și aveau rostul, după cum am constatat ulterior. Cartea m-a prins imediat, prin câteva „cârlige” care m-au intrigat: ce e acela Basm Comercial? Ce-i cu traficul de scaune și cu satele bântuite în mod oficial? Dar cu cartea interzisă care îl înspăimântă pe Președinte? Și tot așa. Sunt multe aspecte neobișnuite care mi-au trezit interesul de la bun început, așternând premisa unei povești pline de fantezie și mister. Și, într-adevăr, am citit cartea cu mare plăcere până la final, ba râzând, ba plină de uimire, ba cu sufletul la gură, sau cu inima strânsă de mila unuia sau altuia dintre personaje (dar mai cu seamă a Pricoliciului, care-i unul dintre cei mai amărâți și mai simpatici protagoniști pe care i-am întâlnit în ultima vreme).

3

O căutare – Ligia Ruscu

„O căutare”, de Ligia Ruscu | Ed. Polirom, 2017, 450 pag.

---

După trei ani de la debutul cu O dimineață la vânătoare (un roman despre viața în Țara Românească pe la 1830, care mi-a plăcut foarte mult), iată că Ligia Ruscu publică un nou roman de mari dimensiuni, prin care își surprinde cititorii: „O căutare” este nici mai mult, nici mai puțin decât... un basm pentru adulți. Despre „O dimineață la vânătoare” s-a spus că a revitalizat romanul istoric autohton; de data aceasta, „O căutare” readuce pe scena literară basmul, prin intermediul unei narațiuni care depășește cu mult atributele legate de amploarea și de complexitatea genului. Sper să nu mă înșel prea mult dacă spun că literatura noastră contemporană avea nevoie de o astfel de carte, în care miturile și legendele românești să fie scuturate de praf, îmbrăcate în straie noi și prezentate cititorilor adulți într-o narațiune proaspătă și antrenantă, care-i poate atrage și pe cei ce, de regulă, nu gustă poveștile fantastice.

Chiar mă întrebam mai demult dacă există în literatura noastră astfel de cărți; între timp, am întâlnit una singură, Miruna lui Bogdan Suceavă (dacă n-ați citit-o, v-o recomand din toată inima), însă lumea pe care o creează Ligia Ruscu în acest roman este mult mai vastă și mai complexă. Este o lume veridică și „funcțională”, dotată cu geografie, orânduire socială, obiceiuri, politică și religie, cu o istorie bine pusă la punct, cu granițe, râuri, munți și așezări omenești, cu tradiții specifice și chiar vecini cotropitori. Ligia Ruscu ne poartă de-a lungul și de-a latul acestui tărâm întins, pentru care a întocmit chiar și o hartă, aflată la începutul romanului. Eu una am avut impresia că citesc despre o țară care a existat cândva în realitate, chiar dacă țara asta nu poate fi regăsită în niciun manual de istorie.

16

Inocenții – Ioana Pârvulescu

„Inocenții”, de Ioana Pârvulescu | Ed. Humanitas, 2016, 340 pag.

---

În anumite privințe, casele seamănă mult cu oamenii: le privești învelișul exterior, afli poate când s-au născut și alte repere importante din existența lor, dar nu prea ai cum să cunoști ce s-a petrecut înlăuntru. De câte ori, uitându-mă la o clădire interesantă, nu m-am întrebat ce întâmplări se leagă de acele ziduri și încăperi! Iată că, prin intermediul unei cărți precum „Inocenții”, putem păși în intimitatea unei case, aflând câteva dintre poveștile oamenilor care au locuit-o sau i-au trecut pragul. Cartea Ioanei Pârvulescu – nu tocmai roman, dar nici proză scurtă - ne poartă din pivniță până pe acoperiș, prin istoria, camerele și tainele unei case din Brașov, „născută” cândva prin secolul 17, sau chiar mai devreme.

Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate. Cei patru copii – Ana și fratele ei, Matei, plus verișorii Dina și Doru – sunt liberi să cutreiere străzile orașului sau să pornească în expediții pe Tâmpa, în căutarea unor tuneluri iluzorii care, după cum spune legenda, ar lega Piața Sfatului de șaua unde se afla cândva un altar al cetății Brassovia.

14

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0

Republica - Bogdan Suceavă

Republica, de Bogdan Suceavă, Ed. Polirom, 2016, 322 pag. 

După Miruna, o poveste și Venea din timpul diez, m-am întrebat dacă Bogdan Suceavă va reuși să mă surprindă din nou, și iată că a făcut-o cu cel mai recent roman, Republica. Știam doar că are legătură cu Ion Luca Caragiale și cu revoluția de la Ploiești, din 8 august 1870, și, nu în ultimul rând, că este un... roman. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primele pagini, am dat peste o listă de personaje, apoi peste niște scene de teatru! Știind că I.L. Caragiale este unul dintre personajele cărții, mi-am zis: în definitiv, ce formă putea fi mai potrivită decât cea a teatrului, în care a excelat dramaturgul român? Și totuși, n-a fost chiar așa.

12

Blestemul tâlharului mustăcios - Irina Teodorescu

Nu auzisem până acum de Irina Teodorescu, dar m-a atras imediat titlul romanului său, Blestemul tâlharului mustăcios, care promitea mai multe lucruri deodată: o poveste cu tentă fantastică, într-o cheie amuzantă, o istorie petrecută demult, în vremuri când blestemele și bandiții aveau o altă greutate în viața oamenilor și în imaginarul colectiv. Titlul este bine ales, m-am lămurit eu apoi, căci romanul mi-a oferit lucrurile la care mă așteptam, dar și câteva pe deasupra. 

4

Ai uitat să râzi - Bogdan Munteanu

Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate. 

M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.

5

Matei Vișniec, două piese de teatru

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” ● „Femeia-țintă și cei zece amanți”, de Matei Vișniec

Ed. Paralela 45, 2009, 176 pag. | Țara: România

---

Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar – iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la o imagine mai bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța, unde s-a stabilit încă din 1987. Titlurile pieselor lui m-au atras întotdeauna ca un magnet (deși sunt destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsura titlurilor, curiozitate exista – mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă –, dar iată că abia acum am reușit să citesc ceva de Vișniec. A trebuit să împrumut cartea de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. 

Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Iată numai un exemplu, poate nu foarte concludent: pe pagina de Goodreads a acestei cărți îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat-o. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, care mi s-a părut foarte interesant și e musai să-l reiau. 

14

Revista iocan

Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată – Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu – care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; cele din primul număr îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care – habar n-aveam – stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* – cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).

*Între timp, am întâlnit un citat foarte simpatic la Radu Pavel Gheo:

Când e vorba de scriitori, preferăm romancierii. Poeți nu am susținut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe și proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, așa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învățat că e o artă importantă, pentru rafinați și sensibili, așa că o finanțează, ca să nu pară neciopliți și insensibili. („Noapte bună, copii!”, pag. 161) 

17

O dimineață la vânătoare - Ligia Ruscu

Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.

22

Lindenfeld - Ioan T. Morar

Dacă vă hotărâți să citiți Lindenfeld de Ioan T. Morar (eu sper să o faceți, este una dintre cărțile românești bune - deși nu perfecte) și nu vă plac spoilerele, trebuie să vă avertizez de la bun început: evitați pe cât posibil prezentarea de pe ultima copertă, Goodreads sau site-ul editurii, care dezvăluie o parte din intrigă și - pe-asta n-am înțeles-o - chiar și o răsturnare de situație de la final. Pentru ca micile sau marile surprize să rămână intacte, ar fi bine să știți cât mai puțin despre subiect, așa că n-o să vorbesc nici eu prea mult despre asta, străduindu-mă totuși să vă trezesc interesul pentru această carte, care merită citită fie doar și pentru a afla istoria și destinul satului Lindenfeld - cea reală și cel imaginar. Dar nu numai din acest motiv.

4

Darul lui Serafim - Simona Antonescu

Deși am auzit lucruri bune despre „Fotograful Curții Regale”, iată că prima mea întâlnire cu scriitoarea Simona Antonescu s-a petrecut în paginile celui de-al doilea roman al său, Darul lui Serafim. Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut de linia nevăzută de străbuni din spatele său și dăruit cu șiretenie și fler, a reușit să ajungă unul dintre cei mai bogați oameni ai României interbelice. Despre Aglăița Vlădoianu, fiică de general și o tânără model, pe care prietenii, mari amatori de petreceri și farse, o înscriu la „Miss România 1932” (acum vă întrebați, probabil, cum se desfășura un concurs de Miss în urmă cu mai bine de optzeci de ani). Despre Eliza Moruzi Slătineanu, una dintre cele mai admirate doamne din oraș, care uneori mai încurcă numele băieților ei, iar alteori are crize de panică atunci când sticluța preferată de parfum, demult golită, lipsește de la recensământul matinal al sertarelor.

16

Orbitor. Aripa stângă - Mircea Cărtărescu

Au trecut câteva săptămâni de când am terminat Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, însă amintirile acestei călătorii stranii, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă scutur de imaginile superbe pe care le naște proza lui Cărtărescu, căci mi-au rămas cizelate în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinse poate din rezervorul mai vast al visului universal, în care pătrunde și mintea mea în timpul somnului. 

Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre Orbitor sau Nostalgia, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a triplului domeniu pe care scriitorul se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți nu se află decât un urlet orbitor, apocaliptic, spune naratorul Mircea, cel care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim. 

35

Manuscrisul fanariot - Doina Ruști

Manuscrisul fanariot de Doina Ruști este o urzeală densă și complicată de imagini, culori, mirosuri și sunete din care se ivește, în toată splendoarea lui apusă, Bucureștiul secolului 18, vestit odinioară în întregul Imperiu Otoman drept un oraș al inimilor ușoare, unde se îndeplinesc visele. Nu pot să-mi închipui câtă muncă de documentare a stat în spatele acestei cărți străbătute de cuvinte vechi, restituite cu migală urechilor moderne, o carte-mozaic ce cuprinde o sumedenie de istorii inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile vremii. Am amânat multă vreme lectura, de teamă că romanul nu va fi pe măsura laudelor auzite la adresa lui, dar m-am temut degeaba: limbajul și scriitura Doinei Ruști sunt o încântare, iar cartea m-a prins în mrejele ei de Șeherezadă valahă, care mi-a stârnit imaginația și m-a ținut lipită de povestea cu iz de micsandre, jimblă și sugiuc.

19