Rătăcitorii – Olga Tokarczuk

„Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk
Editura Art, 2012, 378 pag., traducere de Cristina Godun
Original: „Bieguni”, 2007 | Țara: Polonia

Dacă vă așteptați la un roman în înțelesul clasic, cartea Olgăi Tokarczuk v-ar putea lua prin surprindere: „Rătăcitorii” este mai degrabă o însăilare de fragmente, care variază în lungime de la câteva rânduri la câteva zeci de pagini, un arhipelag de idei, meditații, observații și povestiri între care legăturile încep să se contureze abia mai târziu, pe măsură ce înaintăm în lectură. Desigur, ceea ce le unește de la bun început este tema mobilității, a mișcării permanente, ca opus al stagnării, al încremenirii, însă ulterior transpar și alte conexiuni: existență versus dispariție, spirit versus trup, timp circular versus timp liniar, distrugere versus conservare, păstrarea distanței versus imersiune, momente ciclice versus momente unice. Un loc aparte îl ocupă trupul uman, acest vehicul efemer care ne poartă în spațiu și în timp, mereu supus, ca orice este unic, amenințării înspăimântătoare a distrugerii.

„Rătăcitorii” poate fi privit ca un jurnal de călătorie atipic, în care locul însemnărilor despre orașele vizitate (cu clasica înșiruire de obiective turistice, cafenele, restaurante și sfaturi practice) a fost luat de meditații asupra mișcării și a momentelor irepetabile, de istorioare și idei auzite de la alți călători, de reflecții stârnite de detalii, gesturi și chipuri desprinse din mulțime. Naratoarea (care poate fi la fel de bine chiar autoarea) se ferește să numească și să descrie locurile – pentru a le proteja astfel anonimatul și integritatea, căci „ceea ce ai descris începe să pălească, să dispară. Să descrii înseamnă să distrugi.” Cu toate astea, impresiile ei stârnesc curiozitatea: orașul în care drumul se termină în fața unui zid înalt e aproape sigur Ierusalim, dar oare Zona lui Dumnezeu să fie Bali? Iar orașul care rămâne pustiu la Sărbătoarea morților să se afle undeva în Japonia? 

Intercalate printre „segmentele-tartină” (de înghițit dintr-o dată, pe nerăsuflate) sunt povestiri ceva mai lungi, care vorbesc despre dispariții, deplasări în interior și în exterior, mistere, căutări sau descoperiri: femeia care revizitează Polonia natală în urma unui schimb de scrisori cu iubitul din adolescență, sau bărbatul a cărui soție dispare fără urmă împreună cu copilul, în timpul unui concediu pe o insulă croată. Preferata mea a fost „Pribegii”, în care o mamă pleacă de acasă și se pierde în îmbrățișarea caldă a trupurilor umane înghesuite în metrou, iar o femeie aparent nebună ține un monolog despre necesitatea de a fi mereu în mișcare (s-ar părea că femeia face parte din secta slavă Bieguni, ai cărei membri propovăduiesc o existență în continuă mișcare, ca singura modalitate de salvare din gheara antihristului – de altfel, „Bieguni” este și titlul cărții în original).

Jocuri literare: Blind date cu o carte

Vă reamintesc cum sună jocul literar din februarie:

Vizitează un prieten, o rudă, un profesor (condiție: trebuie să aibă o bibliotecă) sau mergi la biblioteca publică, scotocește prin rafturi și alege o carte despre care nu știi absolut nimic. Dacă autorul îți este complet necunoscut, cu atât mai bine. E posibil să nimerești un gunoi, dar sunt destule șanse să ai parte de o surpriză foarte plăcută.

Am impresia că provocarea asta mă entuziasmează cel mai mult (doar de la ea a pornit ideea celorlalte jocuri literare), fiindcă abia așteptam să înceapă februarie ca să merg la bibliotecă și să caut acea carte necunoscută pe care s-o iau acasă. În cele din urmă, n-am mai ajuns la sediul central de la Amzei, pe care-l frecventez cel mai des, ci la o filială din Parcul Bazilescu, unde nu mai călcasem în viața mea. Ar fi trebuit să iau o piatră în gură, dar m-am ales în schimb cu două cărți împrumutate și fără nicio întâlnire paranormală (dacă nu locuiți în cartier, probabil că nu sunteți la curent, dar pe aici circulă zvonul că ruina teatrului din parc ar fi bântuită).

Jurnal de lectură – ianuarie (2019)

2-3 ianuarie

Sunt câteva cărți atât de bine camuflate în decor, încât nu le mai dau nicio atenție, deși le mai plimb de colo-colo când șterg praful. De pildă, volumul de minim două kile „1001 Books You Must Read Before You Die”, pe care nu-l mai deschisesem de vreo cinci ani, dar iată că luna asta mi-a sărit în ochi și l-am luat la frunzărit. Selecția cărților se oprește în 2009, la „Invizibil”, de Paul Auster (citi), și „Cartea copiilor”, de A.S. Byatt (neci). Pusesem un singur semn, la pagina cu Djuna Barnes, dar se vede treaba că n-a avut niciun efect, pentru că n-am ajuns încă la „Nightwood”. Am dat și peste doi autori români, Rebreanu cu „Pădurea spânzuraților” (n-aș fi crezut) și Cioran cu „Pe culmile disperării”. Oare ediția actualizată îl include și pe Cărtărescu?

După ce am deschis volumul la întâmplare, m-am hotărât să iau paginile la rând și să notez ce cărți am citit până acum. Au ieșit puțin peste 70, cu o zonă incertă ce aparține adolescenței timpurii, căci nu sunt prea sigură de lecturile acelor ani (Dumas, Twain, Bronte, Dickens... Oare chiar am parcurs cărțile astea sau doar mi-am imaginat?). Mă bufnește râsul (sau ar fi mai indicat plânsul?) când mă gândesc că, dac-ar fi să mă iau după lista asta, ar trebui să mai citesc aproximativ 930 de cărți. În general, ignor selecțiile cu 100 sau 1000 de titluri, dar acum, răsfoind volumul cu atenție, mi-am dat seama că nu-i chiar o tâmpenie și că sunt foarte multe cărți care mă atrag. De câteva, mai obscure, auzisem pe Goodreads, unele îmi sunt în continuare necunoscute, iar altele nu au fost traduse în română nici până în ziua de azi.

Lista poate fi consultată și pe net (am găsit o variantă completă aici), dar parcă n-are niciun haz așa, ca o simplă înșiruire de titluri. Varianta tipărită e mult mai atrăgătoare, fiindcă are fotografii, prezentări și detalii, și chiar mă gândeam să mai adaug un joc literar doar pentru mine: să deschid volumul la întâmplare și să citesc ce-mi pică, în caz că reușesc să găsesc cartea respectivă (dacă nu, mai fac o deschidere și tot așa).

Spuneți-i Zsófiei – Magda Szabó

Editura Albatros, 1974, 234 pag.
Traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă
Original: „Mondják meg Zsófikának”, 1958

Minunat și acest roman al Magdei Szabó, autoarea care mă cucerise cu prima mea lectură din literatura maghiară, Ușa. Emoționant și comic, plin de profunzime și cu o intrigă complexă, „Spuneți-i Zsófiei” are ceva important de spus atât adulților, cât și cititorilor mai tineri, ba îi poate învăța un lucru sau două chiar pe unii părinți și profesori, fiindcă aduce în prim plan jocul înșelător al percepțiilor și al presupunerilor, al orgoliilor și al așteptărilor nerealiste, vorbind despre importanța observării atente și despre căutarea acelui resort intim care duce la descifrarea unei persoane. Este multă psihologie și o profundă înțelegere a firii umane în această poveste stratificată care o are în centru pe Zsófi, o fetiță de unsprezece ani care și-a pierdut tatăl de curând. Deși începe ca o dramă, „Spuneți-i Zsófiei” devine pe parcurs o tragi-comedie a neînțelegerilor și a încurcăturilor, cu multe situații care mi-au stârnit râsul. 

M-a surprins faptul că romanul începe cu sfârșitul, dezvăluind de la bun început deznodământul prin câteva hotărâri oficiale care marchează puncte de cotitură în viața personajelor principale. Însă nici vorbă ca asta să strice în vreun fel plăcerea lecturii sau să facă mai ușor de ghicit în ce fel se va ajunge acolo; ba e chiar antrenant să urmărești cum Magda Szabó încurcă ițele poveștii cu tot felul de istorii, personaje și detalii noi, strecurând și câteva coincidențe bine plasate (care, din fericire, nu sunt supărătoare și nici nu întind limita credibilității), pentru a ajunge în final la ceea ce am aflat încă din primele pagini ale cărții. 

Totul se petrece în decursul unei singure veri, când lumea își pierde reperele pentru Zsófi și în cele din urmă și le recapătă, iar fetița se confruntă cu spaimele și slăbiciunile ei, dar și cu etichetele pe care ceilalți s-au grăbit să i le aplice. Nătângă, fricoasă, bună de nimic... Tatăl, un medic apreciat, era singurul căruia nu-i era rușine cu ea, era cel care o cunoștea și o înțelegea cel mai bine, fără să aibă nevoie de explicații; însă el a murit pe neașteptate în timpul unei consultații. E de ajuns ca Zsófi cea stângace și timidă să facă un singur pas care nu-i stă în caracter pentru a declanșa un lanț de întâmplări neobișnuite, atunci când pornește în căutarea ultimului pacient al tatălui ei, cel care a fost martor la cuvintele pe care acesta le-a rostit înainte de a muri: „Spuneți-i Zsófiei...”

Jocuri literare – provocarea lunii

Zilele trecute mă gândeam la planurile de lectură pentru 2019 și mi-a venit o idee poznașă: ce-ar fi să merg în fiecare lună la Biblioteca Metropolitană și să aleg câte o carte despre care nu știu absolut nimic? Un autor de care n-am auzit, o carte jerpelită pe care nimeni n-o mai bagă în seamă de cine știe când... M-a amuzat ideea, pentru că-mi plac provocările care au o doză de imprevizibil. După aceea mi-a venit o idee și mai nostimă: ce-ar fi să găsesc un joc literar pentru fiecare lună și să vă invit și pe voi să participați? Cu siguranță, ar fi mult mai distractiv dacă schimbăm păreri și povești despre experiențele pe care le-am avut la fiecare provocare. Plus că e musai să reiau Luna literaturii mioritice, pe care n-am mai organizat-o în 2018 și, ce să vezi, la finalul anului mi-am dat seama că am citit mult mai puține cărți românești.

Nu m-au atras niciodată provocările de lectură găsite pe net, în genul „citește o carte cu un număr în titlu” sau „care conține culoarea favorită în titlu” sau „o carte cu o copertă urâtă”. Nu mă îndoiesc că pe alți cititori îi amuză și îi ajută să citească mai mult și mai variat (ceea ce e grozav), dar în cazul meu e nevoie de alt gen de provocări pentru a-mi stârni cu adevărat interesul – așa că m-am gândit la propriile jocuri literare. N-a fost prea dificil să găsesc treisprezece (unul în plus pentru ianuarie viitor, o idee care-mi venise de vreo doi ani), fiindcă m-am inspirat chiar din viața mea de cititor, cu temerile, prejudecățile și situațiile cu care mă confrunt adeseori. 

Fără alte introduceri, iată jocurile literare la care m-am gândit (s-ar putea să mai modific mici chestii pe parcurs, dar deocamdată ar fi cazul să pun punct, pentru că m-a cam luat valul la unele prezentări și în ritmul ăsta n-o să mai public niciodată articolul):

Statistica lecturilor din 2018

Chiar dacă în 2018 am scris rar pe blog și nici cu lecturile nu mă pot lăuda (bilanțul de pe Goodreads arată că am citit un număr mai mic de pagini ca în anii precedenți), nu se putea totuși să sar peste tradiționala statistică de final de an. Numărul cărților citite mi se pare irelevant, fiindcă o bună parte au fost cărți pentru copii & adolescenți și cam o cincime au avut sub o sută de pagini. Dacă-mi doresc ceva pe plan literar pentru anul care tocmai a început, ar fi să citesc mai des și să reintroduc în lista de lecturi mai multă literatură „serioasă”. Cel mai bun an din punctul ăsta de vedere rămâne 2013, când am redescoperit plăcerea lecturii și am citit mult și foarte variat.

Înainte de a mă ocupa de statistică, iată un scurt bilanț:

• Planurile de lectură – am citit „G.” al lui Berger, o carte scrisă de un autor bulgar („Un roman natural”, de Georgi Gospodinov) și mare parte din cărțile împrumutate (au mai rămas „Bufnița oarbă”, „Pierdutul paradis” și încă două primite ulterior). Am citit cam jumătate din „Swann”, dar a trebuit să întrerup lectura la un moment dat și n-am mai reluat-o, deși scriitura lui Proust îmi plăcea foarte mult. 
• Am citit o carte în franceză („Le Cœur de l'homme”, de Stefánsson), restul au fost în engleză și în română. 
• N-am mai ascultat audiobook-uri. 
• Am citit mult mai puțină literatură română – se pare că Luna literaturii mioritice îmi era mie de folos, în primul rând, fiindcă mă mobiliza să citesc mai multe cărți autohtone. Din cele șapte cărți citite, cinci au fost cărți ilustrate pentru copii. Slăbuț. 
• Cum spuneam mai sus, am abordat mai puține lecturi dificile. „G.” și „Swann” au fost singurele provocări serioase în 2018.
• Am ajuns în sfârșit la câțiva autori în jurul cărora mă învârteam de ceva ani: Italo Calvino, Kurt Vonnegut, Yalom, Cehov (cu o singură povestire, „Kaștanka”), frații Strugațki, Proust.
• Am descoperit un autor preferat de cărți pentru copii: Roald Dahl. Am citit nu mai puțin de cinci cărți – dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut „Vrăjitoarele”.
• Surpriza anului a fost o carte fără cuvinte: „Mommy?”, de Maurice Sendak.
• Am citit o autoare din Alaska (Eowyn Ivey, cu „Spre marginea luminoasă a lumii”) și un autor din Scoția (John Burnside, cu „The Dumb House”), țări în care nu mai călătorisem literar până acum.

Mai jos sunt cărțile favorite și cele care merită menționate, împărțite pe diverse categorii. Nu este neapărat un clasament, cam tot ce am trecut aici cred că merită citit (cu excepția dezamăgirilor, evident). Unde există o recenzie, am pus un link în titlu.

Am mai scris, deși nu aici

Azi începusem să scriu despre prima mea întâlnire cu scriitorul Kurt Vonnegut, care m-a încântat foarte tare (contrar așteptărilor mele), și mi-am dat seama că întâlnirea asta nu s-ar fi produs prea curând dacă, de câteva luni, n-aș fi început o colaborare cu blogul Editurii Art. Un fel de vis devenit realitate pentru un cititor: să fie plătit pentru a citi și a scrie despre cărțile care îi plac, fără a face însă compromisuri, precum acela de a lăuda o carte proastă. Sunt recunoscătoare cerului pentru o asemenea ocazie (nu neapărat picată din cer, pentru că mai înainte mi-am făcut ucenicia îndelungată pe blogul meu) și, atât cât va dura, voi încerca să mă bucur de fiecare provocare. Dacă și altcineva se poate bucura pentru mine, îi mulțumesc. :) Nu m-am grăbit să fac anunțuri pe blog, temându-mă că cei care mai ajung pe aici, întâmplător sau nu, m-ar putea judeca greșit. N-am de gând să fac reclamă nimănui, nu mai mult decât „reclama” pe care aș fi făcut-o oricum unei cărți care mi-a plăcut, la orice editură ar fi apărut ea.

Dar să revin: mi-am dat seama că, de când am acceptat propunerea de a scrie pe blogul editurii, am încercat tot felul de autori noi și genuri noi, lărgindu-mi și mai mult arealul de lectură – ceea ce mi se pare grozav. De pildă, am citit în sfârșit o carte de Italo Calvino, un autor la care mă chinuiam să ajung de mulți ani: „Iubiri dificile” mi s-a părut minunată, fiecare proză a fost o mică bijuterie, pe care am citit-o cu încântare. Alt exemplu: am pus mâna pe „Supraviețuitorii”, o carte cu povești adevărate pe care mi-e greu să cred că aș fi citit-o în alte condiții, dar care m-a ținut cu sufletul la gură, mai ceva ca un roman de aventuri. Sau am frunzărit un volum cu proză scurtă de Cortázar, doar cu intenția de a mă lămuri dacă poveștile sunt fantastice, însă mi-au plăcut atât de mult, încât am terminat toată cartea. Luna trecută, am început „Manual pentru femei de serviciu” și l-am dus la capăt fără probleme, deși aveam cartea în lista de pe Goodreads încă din 2015 și cu siguranță aș fi amânat-o la nesfârșit, din cauza lungimii. Deunăzi, am trecut peste rețineri și l-am citit pe Kurt Vonnegut, despre care aveam îndoieli că va fi pe gustul meu. Surprise, surprise, scriitura lui Vonnegut îmi place, ba chiar foarte mult! Și uite-așa a mai dispărut o prejudecată...