În zahăr de pepene – Richard Brautigan

În zahăr de pepene, de Richard Brautigan

Original: In Watermelon Sugar, 1968, 166 pag. | Țara: SUA

În română: Ed. Polirom, 2004, 250 pag, trad. Liviu Bleoca

In Watermelon Sugar (În zahăr de pepene), micul roman scris de Richard Brautigan în 1964, a intrat direct pe lista celor mai fascinante zece cărți citite vreodată. (Poate că o să detaliez cândva lista asta, care cuprinde, printre altele, Zona Sinistra, Sub ghețar, Pedro Páramo și Cronica păsării-arc.) N-a fost însă dragoste la prima vedere. Începutul m-a aruncat în confuzie, căci naratorul ne introduce direct într-o lume stranie și neobișnuită, unde soarele luminează diferit în fiecare zi, iar cât cuprinzi cu ochii vezi câmpuri de pepeni, râuri cu păstrăvi, statui și poduri: „unele poduri sunt din lemn, un fel de argint vechi și pătat asemenea ploii, altele sunt făcute din piatră adusă de la mari distanțe și așezată în ordinea distanțelor, iar altele sunt făcute din zahăr de pepene”. Substanța dulce este materie primă pentru o mulțime de lucruri din lumea naratorului lipsit de nume, inclusiv cartea pe care o scrie în apropierea locului numit iDEATH.

M-am temut că povestea va fi o lungă halucinație indusă de stupefiante – în fond, zahărul de pepene poate fi o metaforă deloc subtilă pentru LSD –, o narațiune fără cap și fără coadă, și mai ales fără o logică internă care să susțină această lume utopică. Dar m-am temut degeaba. După al treilea capitol, My Name, cartea se deschide spre un univers uluitor, care m-a vrăjit total, având în miezul său o comunitate pașnică care trăiește în jurul centrului numit iDEATH, cu o sală de dans în păstrăvărie și albia unui râu în sufragerie; o parte din oameni (dacă sunt oameni) lucrează la Fabrica de Pepeni, iar tigrii, care altădată trăiau în vecinătate, vorbesc aceeași limbă și cântă; în depărtare se văd mormanele uriașe din Forgotten Works, un cimitir al obiectelor aparținând unei civilizații probabil dispărute, iar râurile conțin morminte unde trupurile sunt veșnic la vedere, luminând în noapte. Brautigan are o imaginație incredibilă, construind o poveste care este în același timp simplă și complexă, calmă și vulcanică, delicată și plină de cruzime. Te aștepți ca evenimentele să meargă într-o direcție și ele ajung în locuri imprevizibile, iar la final rămân o mulțime de lucruri neclarificate, care adâncesc misterul poveștii.

În zahăr de pepene e ca un cabinet de curiozități în care fiecare pagină-obiect aduce elemente noi și surprinzătoare, imagini puternice și cadre asemănătoare unor tablouri fantastice, învăluind totul într-o atmosferă magică, misterioasă, care în unele momente capătă accente grotești și chiar horror. Nu m-am așteptat să asist la niște scene feroce în miezul unei povești atât de diafane, care la început curge calm și armonios. Însă până și cruzimea are la Brautigan o notă de ridicol, de comic excesiv – de pildă, scena cu inBOIL și tovarășii săi în păstrăvărie, incredibil de barbară și de caraghioasă. Alteori, umorul este subtil, discret. Nu m-a deranjat narațiunea uneori repetitivă, căci repetițiile, reluările imprimă un aer tern discuțiilor și evenimentelor de zi cu zi, creând senzația de calm, de viață trăită fără grabă, dar și de orizont îngust, lipsit de mari pasiuni și drame.

Nu ne despărțim – Han Kang

Nu ne despărțim, de Han Kang

Ed. Humanitas Fiction, 2024, 296 pag, traducere de Diana Yüksel

Original: 작별하지 않는다, 2021 | Țara: Coreea de Sud

În loc să-i răspund, mi-am așezat o mână peste fotografia cu oase.

Peste oamenii fără ochi și fără limbă.

Peste cei ale căror organe și mușchi au putrezit.

Cei care nu mai sunt oameni.

Ba nu, peste cei care au rămas oameni.

O insulă cu mii de oameni uciși în numele eradicării comunismului. Marea care mătură trupuri, un puț de mină umplut la refuz cu cadavre. Brutalitatea ca sămânță latentă a firii umane. Neputința de a vorbi, trecutul ascuns, fisura dintre generații. Speranța. Existențe care se bifurcă, continuând ca două posibilități paralele. Tortura de a fi închis în propriul trup suferind. O pasăre captivă în colivie. O furtună de zăpadă, o cădere, un copac care-și agită brațele asemenea unui om. Umbra unei păsări pe perete, sunete dintr-o altă dimensiune. Un ochi întors spre lumea vie, un ochi privind spre cea de dincolo. Granița dintre vis și realitate, ștearsă.

Cel mai recent roman de Han Kang, tradus la noi cu titlul „Nu ne despărțim”, conține același amestec de duritate și gingășie care m-a impresionat când am citit „Disecție”. Acolo, autoarea coreeană vorbea despre sângeroasa revoltă din Gwangju, în anul 1980, când printre miile de victime s-au aflat femei, studenți și copii, uciși cu cruzime de armată. Aici, armata și poliția sunt responsabile pentru uciderea altor mii de civili, de data aceasta în insula Jeju, în anii 1948 și 1949. Ambele evenimente au fost mușamalizate, iar cei care ar fi putut să spună ce s-a întâmplat tăceau, de teamă să nu fie acuzați că simpatizează cu dușmanul. Însă adevărul găsește o cale să iasă la iveală, chiar dacă a fost sigilat într-o galerie de mină sau îngropat sub pista de aterizare a unui aeroport. 

Este cruzimea imprimată în codul genetic al umanității? se întreba un personaj din „Disecție”, iar întrebarea își păstrează relevanța și în acest roman, unde suntem confruntați cu faptul că barbaria din om nu are finalitate și totul în materie de cruzime a fost născocit deja, iar ce urmează e doar o repetiție a unor fapte înainte petrecute.

Am regăsit aceeași scriitură atmosferică, cu un pronunțat iz poetic și accente fantastice, care tivește cu lirism imagini crude și fapte cumplite, pentru a surprinde fragilitatea omului în fața violenței statale. Oricât de frumoase ar fi frazele lui Han Kang, nu pot atenua povara masacrului petrecut în insula Jeju, când până și copiii și-au pierdut caracterul intangibil, de ființe care ar trebui ocrotite cu orice preț. E o decădere a ființei umane care se petrece ciclic de-a lungul istoriei, un abuz repetat al celor care dețin puterea și mânuiesc armele în numele unei ideologii fără inimă. Citind despre astfel de întâmplări cumplite și adevărate – și e bine să le cunoaștem, în limitele suportate de fiecare –, îmi cam pierd încrederea în bunătatea inerentă a ființei umane și devin convinsă că o distopie precum „Cântecul profetului” a lui Paul Lynch, cu previziunile sale sumbre, nu doar că se poate întâmpla, ci s-a întâmplat deja într-un colț din lumea asta imensă.

Misterul Henri Pick – David Foenkinos

Încă o carte de David Foenkinos și autorul francez e pe cale să intre pe lista mea de scriitori preferați la categoria „lecturi lejere”. L-am descoperit cu „Familia Martin”, citită în 2022 la clubul Bibliobibuli, o poveste simpatică, jucăușă și cu mult umor despre un scriitor în pană de inspirație care abordează prima persoană care-i iese în cale – o femeie de 82 de ani – și o transformă în personaj în noul său roman, care prinde contur pe măsură ce-i cunoaște familia. Părerile de la club au variat foarte mult, unora dintre cititori li s-a părut o carte slabă și n-au gustat nici umorul, nici spiritul ludic al autorului. Pentru mine a fost ca o rază de soare într-o zi mohorâtă. :)  Iar impresia asta de joacă, de plăcere aproape voluptuoasă a scrisului, de lejeritate în construirea poveștii am avut-o și cu „Misterul Henri Pick”, pe care am citit-o în original. „Le Mystère Henri Pick” a fost o alegere grozavă pentru a relua lecturile în franceză, cu limbajul său accesibil și capitolele scurte (deși tocmai acest aspect a fost un minus pentru mine, căci prefer să nu se întrerupă narațiunea la fiecare două pagini), o acțiune captivantă, uneori inedită, alteori previzibilă, ba cârcotașii ar putea spune că și cam siropoasă pe alocuri, fapt de care m-am temut și eu, până am sesizat ironia fină și umorul, care curg ca un râu subteran prin măruntaiele poveștii. Iar imaginația liberă, inventivitatea lui Foenkinos nu încetează să mă uimească.

Cum spuneam și în statistica lecturilor din 2025, Foenkinos mi-a oferit un imbold suficient de puternic să-l citesc în sfârșit pe Richard Brautigan și mi-a făcut poftă să revin la Michel Houellebecq și la Laurent Binet, de la care am citit doar „Platforma”, respectiv „Perspective”. Dacă pe Binet mă încumet să-l citesc în original, cu Houellebecq am mari rețineri... De ce să nu încerc, totuși? Franceza e o limbă cu multă personalitate și nu m-aș mira ca ceva din farmecul ei să se piardă în traducere – în cazul lui Henri Pick, poate chiar aerul de comedie bulevardieră franceză, pe care l-am simțit în dialoguri, în scene, în felul cum sonoritatea și cadența frazelor m-au făcut să-mi imaginez expresiile faciale, gesturile, inflexiunile vocii unui personaj. Pot spune că a fost o poveste ușor de imaginat auditiv și e prima dată când remarc asta în legătură cu o carte. :)

Poate vă întrebați ce treabă au Brautigan, Houellebecq și Binet cu „Misterul Henri Pick”? David Foenkinos își începe povestea vorbindu-ne despre o bibliotecă ficțională dintr-un roman de Richard Brautigan, „The Abortion: An Historical Romance 1966”, un loc care primește manuscrisele refuzate de edituri, ca de pildă «o carte de bucate cu toate rețetele mâncărurilor pomenite în romanele lui Dostoievski». La șase ani după sinuciderea lui Brautigan, în 1990, americanul Todd Lockwood îi aduce un omagiu autorului prin înființarea Bibliotecii Brautigan, care ajunge să găzduiască 400 de manuscrise nedorite, împărțite în 15 categorii pe baza unui sistem cu nume tare simpatic, The Mayonnaise System. 

Lecturile din 2025 – o statistică

2025 a fost o bucurie din punct de vedere literar: am rupt tiparul din anii precedenți și am regăsit plăcerea de a citi, pe care o credeam pierdută. Iată o lecție îmbucurătoare: dacă am perioade în care lectura nu mai este o prioritate, asta nu înseamnă că așa va arăta viața mea de atunci înainte. E doar o etapă. Oricum, a fost o mare ușurare pentru mine – și o mare fericire – să mă apropii din nou de bibliotecă nu cu frustrare și vinovăție, ci cu interes și încântare.

Am redescoperit cărți încă nedeschise („Norocul lui Omensetter”, „Sefarad”), cu toate că au stat ani la rând pe listele „musai” de citit, am avut curiozitatea să fac un recensământ al autorilor importanți care mi-au rămas necunoscuți (găsiți aici o listă foarte lungă), m-am luptat cu mine să-mi fac timp pentru citit seara, ba am îndrăznit chiar să citesc și ziua, ceea ce mai înainte îmi stârnea vinovăția: păi cum, în loc să fac curățenie sau să lucrez la un interviu, eu citesc la trei după-masa într-o zi de sâmbătă? E un mister pentru mine cum m-am putut transforma într-o persoană obsedată de muncă și eficiență, deși în alte timpuri mă lăudam, când eram întrebată de unde am atâta timp pentru citit și scris pe blog, că eu nu mă omor nici cu curățenia, nici cu gătitul, nici cu munca. Și nu mă uit nici la Tv – acest fapt a rămas într-adevăr neschimbat. Ba în ultimul an n-am mers nici la cinema, dar nu pentru că n-am vrut, ci a fost tot o etapă.

Știți ce m-a ajutat la începutul lui 2025 să citesc mai mult? Băile la cadă, cu sare parfumată de la Viorica (miere si propolis, levănțică, pin, din astea). :) Am redescoperit plăcerea unei băi lungi și cititul a venit firesc. E drept că sunt și neajunsuri: dacă apa e prea fierbinte, mi se aburesc ochelarii. Iar de la abur paginile se ondulează și copertele se desfac în foițe. Așa că în sezonul de cadă 2026 o să am grijă la temperatura apei și o să citesc doar pe Kindle, pe care sper să nu-l scap niciodată în apă.

Și uite-așa în 2025 m-am trezit că citesc mai mult, că citesc cu poftă, și la final de an am depășit 40 de volume. Sunt nespus de mulțumită, simt că revin la bunele mele obiceiuri din alte vremuri (precizez că în ultimii doi ani am citit câte 12-14 cărți, iar dacă nu era clubul Bibliobibuli, nu citeam nici atât). Media a fost de 232 de pagini per carte, aproape identică cu cea din 2018, când a început „declinul” lecturilor mele – înseamnă că după ce am ajuns pe fundul văii, acum am început din nou să urc. :)

Cărți citite la clubul Bibliobibuli în 2025

Autori cunoscuți pe care încă nu i-am citit

De vreo două luni am tentative repetate de a scrie pe blog, însă viața se tot amestecă în planurile mele, ba o întâmplare în familie, ba călătorii neprevăzute, și totuși tema articolului de față, adică autorii cunoscuți pe care eu încă nu i-am citit, m-a urmărit cu atâta insistență, încât am zis, bun, îmi fac timp pentru lista asta, fie ce-o fi. Ei, și o zi de documentare s-a transformat în trei, pentru că cei câțiva autori necitiți s-au dovedit a fi sute de nume de care eu nu m-am apropiat până acum, poate și fiindcă nu am urmat Literele, deci nu am avut o listă de lecturi esențiale și am citit ce m-a tăiat pe mine capul, uneori cu pauze lungi de la lectură. Recunosc că au fost perioade în care n-am citit deloc sau am citit foarte puțin, cum s-a întâmplat în ultimii trei ani, când de la 50-60 de cărți într-un an am ajuns la doar una pe lună, și dacă am citit totuși doisprezece s-a datorat clubului Bibliobibuli, care m-a menținut în contact cu literatura. Am trecut prin multe schimbări, n-o să vorbesc despre ele aici, dar pot spune că anul acesta am ieșit în sfârșit la liman, m-am apropiat din nou de bibliotecă – ajunsese să mă oprime, cu toate cărțile acelea necitite care mă făceau să mă simt vinovată – și, în mod miraculos, am simțit din nou plăcerea, bucuria de a citi. Vă spun sincer că o credeam pierdută, laolaltă cu bucuria de a primi și de a cumpăra cărți, dar iată că pauza asta mi-a dat un fel de reset și acum încerc să citesc în fiecare zi măcar 20-30 de pagini.

Odată cu pofta reînnoită de lectură, a început să-mi dea târcoale următoarea curiozitate: care sunt de fapt autorii mari pe care încă nu i-am citit și cam câți ar putea fi? (Autori străini, precizez de pe acum.) Mai întâi am luat la rând rafturile mele de pe Goodreads (rămăsesem în urmă și cu evidența cărților din bibliotecă), apoi am dat peste această listă unde, dincolo de poziția 450, i-am regăsit și pe Mihail Sadoveanu, Ionesco și Mircea Cărtărescu, și vă spun drept că m-am îngrozit, pentru că mi-am notat toți autorii de care auzisem și am ajuns la îngrijorătoarea cifră 288... (Eu am ajuns până la autorul cu numărul 650, William Trevor, și-am zis că e momentul să mă opresc.)

E clar că nu-i voi citi niciodată pe toți, așa că am împărțit lista inițială în două mai mici (un fel de-a spune): pe prima listă sunt autorii care-mi trezesc dorința de a-i citi, pe a doua cei care mă atrag puțin spre deloc. Dacă aveți răbdare să parcurgeți ambele liste și vedeți pe lista nr.2 nume care merită atenția mea și a altor cititori, vă rog să-mi scrieți câteva rânduri. De asemenea, apreciez sugestii de lectură acolo unde nu m-am decis cu ce carte să abordez un autor.

Pentru că nu pot să fac niciodată lucrurile într-un mod simplu, dar și pentru că am simțit dorința să mă reconectez cu biblioteca, cu autorii, cu cărțile, la fiecare nume m-am documentat câteva minte despre ce am sau ce mi-aș dori, doar că minutele s-au tot lungit în unele cazuri, căci despre autori ca Le Clézio sau V.S. Naipaul nu știam mai nimic, doar că au luat Premiul Nobel, și chiar m-am întrebat de ce nimeni nu pare să mai vorbească despre ei astăzi, oare scriu prost sau n-au rezistat trecerii timpului?

A durat câteva zile să termin lista – pasul ideal ar fi fost câteva ore pe zi, maxim zece autori, pe care să-i iau la pigulit fără grabă, dar de unde atâta timp? – și nu m-aș mira să fie prea greu de citit pentru voi sau irelevantă, vă înțeleg, e ditamai pomelnicul, dar mie mi-a făcut bine tot procesul din spatele articolului, pentru că mi-am amintit de cărți și de autori descoperiți în urmă cu 10-12 ani pe Goodreads, unii dintre ei ieșindu-mi între timp din minte, ca de pildă Sarah Waters, cu niște romane pe care le anticipez ca fiind foarte captivante („Fingersmith”, „The Night Watch”, „The Little Stranger”, primele două traduse și la noi), sau Nicole Brossard, cu „Yesterday, at the Hotel Clarendon”, pe care într-o vreme îmi doream enorm să o citesc (însă mereu trebuie să aleg, ceva rămâne invariabil pe dinafară). Cele două nu sunt autoare mari, însă le menționez aici pentru că m-am bucurat să le redescopăr. Apropo de criteriile după care am făcut lista, nu m-am rezumat la clasici, ci am inclus și autori contemporani care au luat premii literare importante. Sunt 114 autori pe lista nr. 1, enorm. Cu siguranță am uitat să-i includ pe câțiva, am întrezărit deja alte nume prin bibliotecă, dar m-am făcut că nu le văd. 

Cum să lecuiești un fanatic – Amos Oz

Cum să lecuiești un fanatic, de Amos Oz

Ed. Humanitas Fiction, 2011, 120 pag, traducere de Dana-Ligia Ilin

Original: How to Cure a Fanatic, 2002 | Țara: Israel

La Amos Oz nu mai revenisem de la O poveste despre dragoste și întuneric (memoriile lui, care mi s-au părut fabuloase) și iată că, în loc să aleg un roman, așa cum aveam în plan, am continuat tot cu scrierile de non-ficțiune. Sub influența volumului Apeirogon, care m-a trimis la o documentare interminabilă despre conflictul israelo-palestinian, am luat de la bibliotecă Cum să lecuiești un fanatic, o cărțulie de dat gata într-o seară, care cuprinde două eseuri, un discurs și transcrierea unui interviu. Temele de bază sunt fanatismului și disputa dintre Israel și Palestina, însă Amos Oz atinge o mulțime de alte subiecte.

Printre altele, autorul vorbește despre perioada în care a fost și el un mic fanatic, „surd la orice idee diferită de puternicul curent sionist”, despre climatul de ambivalență și contradicții în care a crescut, despre cartierul natal locuit de o mulțime de idealiști, reformatori și adepți ai filosofiei lui Tolstoi („Când am văzut prima oară portretul lui Tolstoi, pe ultima copertă a unui roman, am fost convins că e din cartierul nostru”), despre trădare („Eu cred că trădătorul este cel care se schimbă, din punctul de vedere al celor care urăsc schimbarea și nu pot concepe schimbarea, cu excepția faptului că vor să te schimbe pe tine”), despre filonul de anarhie adânc înrădăcinat în cultura evreiască:

Vin dintr-o țară în care fiecare șofer de taxi* știe perfect cum să conducă țara și planeta, de ce n-aș ști și eu? Israelul e o colecție de dispute aprige și zgomotoase, un nesfârșit seminar stradal. Evreii au dintotdeauna obiceiul de a se contrazice. De fapt, e greu să găsești vreun evreu care e de acord cu sine însuși, deoarece toți au mintea și sufletul pline de contradicții în privința tuturor lucrurilor, toți sunt dostoievskieni tolstoieni sau invers. Și asta se întâmpla încă din zilele în care evreii de frunte obișnuiau să-l provoace pe Dumnezeu Însuși, în mod deschis. (pag. 82)

*Șoferii de taxi din Israel par să fie niște personaje remarcabile, i-am întâlnit și în volumul lui Etgar Keret, Șapte ani buni. 

Amos Oz propune câteva idei demne de luat în seamă, dintre care una chiar m-a surprins, pentru a recunoaște imediat că autorul are dreptate: anume că în aproape orice ființă umană se găsește o sămânță de fanatism, gata să încolțească și să ia proporții atunci când credem cu putere în ceva și simțim nevoia să-i convingem și pe cei din jur de adevărul opiniilor noastre – fie că e vorba de o opțiune politică sau religioasă, de efectele nocive ale fumatului sau ale consumului de carne, de importanța vitală a exercițiului fizic sau, mai nou, de corectitudinea politică care dă naștere unor situații aberante.

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica – Yōko Ogawa

Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa

Ed. Humanitas Fiction, 2020, 272 de pagini, traducere și note de Raluca Nicolae

Original: Neko o daite, zō to oyogu, 2009 | Țara: Japonia

Am început „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica” cu destule așteptări, fiindcă îmi place mult cum scrie Yōko Ogawa (anul trecut m-a dat pe spate cu The Memory Police), iar acest roman promitea o poveste magică despre șah, cu un protagonist-copil care refuză să mai crească, cu pisici, elefanți și alte ingrediente fermecate pe care urma să le descopăr pe parcurs – aveam încredere că scriitoarea japoneză mă va surprinde cu imaginația ei. Într-adevăr, am găsit un soi de basm straniu și întunecat, care m-a dezamăgit însă pe parcurs prin accentele patetice și turnura lacrimogenă a multor scene. Nu m-au încântat nici repetițiile și coincidențele neverosimile, nici plasarea convenabilă a unor personaje și întâmplări, care-i dau romanului un aer artificial.

Unul din lucrurile cu care nu mă împac e să fiu manipulată emoțional de un autor, iar din nefericire Yōko Ogawa cade și ea în păcatul ăsta cu „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”. La început, am acceptat faptul că-și împovărează protagonistul cu o istorie nefericită: băiatului i-a murit mama și e crescut de bunici, iar un defect din naștere, care va deveni un laitmotiv al cărții (un element ușor fantastic și destul de respingător, pe care nu-l voi dezvălui), îl împinge spre o existență solitară și interiorizată. Băiatul fără nume, cunoscut mai târziu drept Micul Alehin, poartă dialoguri imaginare cu Mira, o fetiță captivă în spațiul îngust dintre casa bunicilor și clădirea vecină, și cu elefănțica Indira, care a trăit toată viața pe acoperișul unui centru comercial – absențe care prind formă și viață în imaginația copilului de șapte ani. De fapt, întreaga carte este presărată cu dispariții, absențe și personaje incapabile să înainteze, care mi-au indus o stare melancolică și m-ar fi întristat îngrozitor, dacă aș fi fost ceva mai implicată în toată povestea asta (deși trebuie să recunosc că la final am suferit un pic, dar m-am și enervat).

Totuși, cartea are și părți luminoase, iar bucata care mi-a plăcut cel mai mult e cea legată de întâlnirea băiatului cu Maestrul, un bărbat obez care locuiește într-un autobuz dezafectat împreună cu motanul Pion. Pasionat de șah și de prăjituri, Maestrul devine prietenul și mentorul copilului, care dă dovadă de un uimitor talent pentru șah. E drept că stilul său de joc e unul neobișnuit – se simte în largul lui doar când stă sub tabla de șah, ținând în brațe pisica –, însă înoată cu o tot mai mare siguranță în Oceanul-Șah, sub îndrumarea fostului șofer de autobuz care, pe zi ce trece, capătă proporții îngrijorătoare. „Să crești e o dramă” va deveni mantra rostită cu teamă de Micul Alehin, care-și dorește să rămână pentru totdeauna la statura unui băiețel de unsprezece ani.