Jurnal de lectură – aprilie (2019)

Ce-o fi și cu chestia asta? Aflați mai jos. :D

Aprilie a fost o lună destul de neprielnică pentru lectură: am terminat doar trei cărți, am început alte două și nu m-am achitat nici de jocul literar, deși speram să găsesc timp pentru „Laur” în preajma sărbătorilor de Paști, când tema cărții lui Vodolazkin s-ar fi potrivit de minune. Asta e, lectura se reportează, la grămadă cu provocarea din mai, deși nici luna care a început nu se anunță prea generoasă cu timpul de citit. Ce-i drept, am neglijat literatura și fiindcă în aprilie m-a lovit o pasiune fulgerătoare: aceea de a studia stilurile arhitecturale din București. Mi-am dorit dintotdeauna să pot descifra o clădire – dacă e Art Deco, sau neoromânească, sau altceva –, însă până acum n-am prea avut succes cu documentarea și am rămas cu impresia că lucrurile sunt extrem de complicate.

Cărțile despre București împrumutate de la filiala Nichita Stănescu

Dar când m-a lovit pasiunea, m-a lovit bine. S-a întâmplat cu câteva zile înainte de clubul de lectură Bibliobibuli: în loc să fiu om responsabil și să mă pregătesc din timp pentru club, eu am plecat în expediție spre biblioteca Nichita Stănescu, unde găsisem câteva cărți despre clădirile din București. A fost prima mea vizită la filiala din Crângași, deși e biblioteca cea mai apropiată de casă (rectific: am găsit o filială și mai aproape, la doar 15 minute de mers pe jos, lângă Gara Basarab – habar n-aveam de existența ei). Am rămas uimită văzând numărul impresionant de volume de la Nichita, chiar nu mă așteptam la rafturile astea pline. Deci nu prețul ridicat al cărților e de vină pentru rata scăzută de lectură, cel puțin nu în București, unde încă există biblioteci de cartier din care poți citi liniștit până la adânci bătrâneți, fără să cheltui niciun leu pe cărți.

Jocuri literare: citește o carte populară

Vă reamintesc cum sună jocul literar din aprilie:

Citește o carte populară pe care o eviți tocmai din cauză că se vorbește prea mult despre ea. Unii spun că e genială, alții sunt furioși că și-au pierdut timpul, și poate că ai început deja să crezi că nu va fi pe gustul tău. Mai bine vezi cu ochii tăi despre ce este vorba, înainte să te alegi cu păreri preconcepute.

N-o să mă lungesc prea mult cu postarea, fiindcă mâine dimineață plec într-o scurtă vacanță și mai am o grămadă de chestii de făcut, iar până în zori poate reușesc să scot și câteva informații despre Viena, pe care o vizitez pentru prima oară. Azi-noapte lucram de zor la vizualul de mai sus, care arăta cu totul altfel în prima variantă – noroc cu publicitarul de serviciu, care a remarcat că pare un pliant făcut de un angajat al primăriei, așa că am luat totul de la zero și mi-a ieșit o imagine ceva mai simpatică.

N-am o listă foarte mare cu cărți populare pe care le-am evitat de teamă că-mi voi pierde vremea. Evident, nu mă refer la literatura de mâna a treia, ci la titluri mai mult sau mai puțin notabile care au stârnit impresii contradictorii. Cam așa ar arăta o parte din lista mea cu cărți ocolite:

• „O viață măruntă”, de Hanya Yanagihara
• „Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James
• „O cale îngustă spre nordul îndepărtat”, de Richard Flanagan
• „Vânătorul de zmeie” & „Splendida cetate a celor o mie de sori”, de Khaled Hosseini
• „Extrem de tare și incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer
• „Viață după viață”, de Kate Atkinson
• „Luminătorii”, de Eleanor Catton
• „Interesanții”, de Meg Wolitzer
• „Moarte subită”, de J.K. Rowling

Probabil că aș mai găsi și alte titluri, dar mă opresc aici. Uitând-mă pe Goodreads pentru a-mi reîmprospăta memoria, am constatat că nu sunt genul care discriminează cărțile populare, fiindcă am citit destule – e drept că unele nu au fost pe măsura așteptărilor și poate că din cauza asta am devenit mai precaută: „Fata dispărută”, de Gillian Flynn, „Sticletele”, de Donna Tartt, „Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery, „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr etc.

Jurnal de lectură – martie (2019)

Minunea cu cititul intensiv nu s-a prelungit și în martie, când zile la rând n-am avut vreme să mă ating de cărțile începute (e bine să existe întotdeauna cărți începute, în special câte un volum de proză scurtă, fiindcă, dacă ai numai jumătate de oră la dispoziție, poți să strecori o povestire și s-ar zice că ai avansat cu lectura), astfel că la finalul lunii m-am trezit că am citit destul de puțin. Ar fi, totuși, un motiv de bucurie, care are legătură cu jocul literar din martie: am ajuns nu doar la unul, ci la câțiva autori mai mult sau mai puțin faimoși pe care nu-i citisem până acum. Se pare că provocările astea chiar mă motivează să depășesc rețineri și să acopăr lacune – cu pași mici, e drept, dar cred că e mai bine așa decât deloc.

7 martie

Am început cu „Emigranții” lui W.G. Sebald, un scriitor mai puțin cunoscut la noi, care în afară e destul de apreciat – de fapt, pe Goodreads am și auzit de el prima oară, apoi l-am întâlnit printre autorii preferați ai traducătoarei Aaliya din „Femeia de hârtie” a lui Alameddine. Cred că l-am amânat atâta vreme din cauză că mă temeam ca stilul lui, despre care auzisem că e atipic, să nu mi se pară prea arid sau complicat în mod inutil. De la primele pagini, însă, mi-am dat seama că mă simt excelent în universul lui Sebald. Nu știu cum sunt celelalte cărți, dar „Emigranții” (pe care am citit-o în Pdf înainte de a fi publicată la Art) mi-a plăcut enorm, începând cu scriitura plină și savuroasă (are niște fraze foarte dense și întortocheate, care te țin în priză pentru a nu pierde șirul ideilor), trecând prin incertitudinea trezită de narațiune (amestecul de fapte reale și inventate e complicat de prezența în text a fotografiilor alb-negru, care pot avea sau nu legătură cu personajele) și terminând cu atmosfera puternică, adeseori melancolică, care învăluie poveștile din „Emigranții”. Sebald reușește să surprindă extraordinar de bine senzația trezită de locurile căzute în paragină – cred că la el am întâlnit cele mai evocatoare descrieri ale orașelor pustii și ale clădirilor părăsite. A, iar traducerea lui Alexandru Al. Șahighian mi s-a părut excelentă, ba chiar m-am întrebat dacă nu cumva e diferită de original, pentru că sună mult prea bine. :D

O viață de om – Robert Seethaler

„O viață de om”, de Robert Seethaler
Ed. Polirom, 2019, 164 pag., traducere de Andrei Anastasescu
Original: „Ein ganzes Leben”, 2014 | Țara: Austria, Germania

„O viață de om” este o carte simplă și discretă, al cărei efect se acumulează pe nesimțite cu fiecare pagină, pentru a-și elibera sensurile și greutatea ceva mai târziu, poate chiar după încheierea lecturii. Cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, căci abia spre final am simțit cum povestea vieții lui Andreas Egger se prăvălește peste mine, cu toate momentele însemnate pe care Robert Seethaler le-a încifrat în paragrafe încărcate de substanță, spunând atât de mult în atât de puține cuvinte. Uneori chiar nu este nevoie de sute de pagini pentru a surprinde esența unui om și pentru a spune o poveste memorabilă, însă astfel de cărți se găsesc mai rar. „O viață de om” este una dintre ele, iar acum, că am recitit-o pentru clubul de carte, mi-am dat seama cât de iscusit și de inteligent este scrisă, cât de mult se lărgesc proporțiile cărții în contact cu mintea care o descifrează, asemenea unui boboc care înflorește brusc, dublându-și sau triplându-și dimensiunile.

Cel dintâi aspect remarcabil este tonul naratorului, calm și detașat, lipsit de exuberanță sau dramatism, astfel că povestea lui Andreas Egger pare înfășurată într-un văl cețos care atenuează senzațiile și emoțiile. Uneori mi s-a părut că percep totul în surdină, ca de la mare depărtare. Singurele care răzbat din coconul translucid al scriiturii egale sunt câteva episoade extrem de violente: un braț smuls de un copac în cădere; un copil biciuit cu o nuia udă; un câine a cărui țeastă e zdrobită de copita unui cal; cadavre cu grimase înfiorătoare, înțepenite în ghețurile rusești. Și totuși, parcă și aceste scene cumplite ajung la noi înmuiate, lipsite de ascuțimea și de brutalitatea capabile să răscolească profund, instantaneu. Însă fiecare detaliu, ostentativ sau discret, se scufundă adânc și continuă să lucreze, pentru a se închega mai târziu într-un ghem forfotitor de senzații, pe care un alt scriitor ne-ar fi făcut să le trăim pe loc.

Impresiile de care am vorbit mai sus mi-au rămas în urma primei lecturi, când am citit cartea pe nerăsuflate și n-am apucat să iau notițe. Recitirea mi-a oferit o experiență diferită: nu numai că romanul mi-a plăcut și mai mult, dar, știind dinainte ce urmează să se întâmple, de data asta am trăit totul foarte intens la nivel afectiv (și cât de tare m-a emoționat acum strigătul lui Andreas: N-o să-ți vină să crezi, Marie! Toată viața asta lungă, o viață de om!). Am remarcat detalii pe care le trecusem cu vederea, iar câteva scene m-au făcut să râd, am gustat mai mult pasajele descriptive și am fost mai atentă la salturile temporale pe care le face narațiunea. Și mi-am dat seama că micul roman are o forță ascunsă care, în funcție de fiecare cititor, poate să fie descătușată de la bun început sau, din contră, să rămână în stare latentă până la final.

Jocuri literare: citește un scriitor faimos

Vă reamintesc cum sună jocul literar din martie:

Citește unul dintre scriitorii aceia faimoși la care toată lumea zice că e musai să ajungi, dar, ca un făcut, tu n-ai reușit încă să răzbați până la el (sau la ea). În ton cu luna martie, ai putea să dai întâietate scriitoarelor, deși nu cred că Virginia Woolf o să-ți poarte pică dacă îl alegi pe Joyce. (M-am răzgândit între timp: cu siguranță o să-ți poarte pică.)

Luna asta am întârziat să asamblez imaginea și să scriu despre jocul literar, în schimb am fost foarte conștiincioasă și am început deja „Cântecul lui Solomon”, de Toni Morrison – o autoare la care îmi doream de multă vreme să ajung. E și o coincidență la mijloc, fiindcă romanul a apărut recent la Editura Art și l-am luat imediat la citit, pentru a scrie despre el (în biblioteca fizică mai aveam doar „Iubire”, trimisă în dar de Iulia).

Totuși, fiindcă am impresia că trișez un pic, am decis să mai aleg încă un autor pe care nu l-am abordat până acum – și chiar sunt o grămadă de nume cunoscute pe lista asta a necitiților, după cum se poate vedea din fotografie (plus că mai sunt și alți autori care nu apar aici: Tolstoi, Hemingway, Camus, Conrad, Franzen, Beckett, Thoreau etc.). Inițial, am scos câteva cărți din bibliotecă și m-am gândit să trag la sorți, dar cum luna nu mai e tocmai plină și nu voiam să mă trezesc pe cap cu un volum prea gros, până la urmă l-am ales pe Sabato, cu „Tunelul”. E printre cele mai subțiri cărți din bibliotecă, dar cu toate astea încă nu m-am învrednicit să o citesc.

Jurnal de lectură – februarie (2019)

În februarie s-au întâmplat două lucruri notabile:

1. Prin nu știu ce minune, am reușit să citesc mai mult decât anul trecut pe vremea asta, iar calitatea lecturilor a crescut simțitor. Ba am reluat și obiceiul de a nota impresii în timp ce citesc, fapt de care sunt tare mulțumită. Finger crossed ca lucrurile să se mențină așa până în decembrie (măcar în ce privește calitatea lecturilor).

2. Clubul de lectură de care vă spuneam în ianuarie a căpătat nume și o formă concretă: este vorba de Bibliobibuli, clubul de carte de la Cărturești. Prima întâlnire va avea loc pe 26 martie, când vom discuta despre „O viață de om”, de Robert Seethaler. Toate locurile au fost rezervate rapid, mai rămâne doar să mă achit onorabil de rolul de gazdă, care-mi dă emoții încă de pe acum. Este, oricum, o experiență nouă și sunt foarte curioasă cum va decurge întâlnirea.

Deocamdată, principala problemă de care mă lovesc pare să fie alegerea cărții pentru club. O carte nici foarte lungă, nici apărută acum mulți ani, nu neapărat perfectă, dar în niciun caz proastă, una care nu va fi pe gustul tuturor, dar are destule puncte de plecare pentru discuții. Genul de carte remarcabilă, care lasă urme. Am început să iau la puricat site-urile editurilor și să urmăresc noile apariții, dar cartea ideală se lasă greu descoperită. Un lucru este cert: nu te poți încrede în cuvintele de laudă de pe coperta a patra, poate nici în premiile literare, și cu atât mai puțin în bloggerii care scot cărțile „la expus” pe taraba Instagramului. Singurul barometru apropiat de realitate rămâne Goodreads, unde lumea-și spune părerea despre carte – iar uneori am noroc să fi fost citită de oameni în ale căror gusturi pot avea încredere.

Ultima lume – Christoph Ransmayr

„Ultima lume”, de Christoph Ransmayr
Ed. Univers, 1996, 232 pag., traducere de Mircea Ivănescu
Original: „Die letzte Welt”, 1988 | Țara: Austria

După o călătorie de șaptesprezece zile pe mare, tânărul Cotta debarcă la Tomis, orașul de fier, mărginit de apele Mării Negre și de pereți uriași de stâncă, unde localnicii sărbătoresc sfârșitul unei ierni de doi ani. L-a ademenit aici un zvon perpetuat prin cafenelele și saloanele Romei: Naso a murit. Naso, acel Publius Ovidius Naso, poetul exilat în anul 8 d.Hr. într-un loc prăpădit și barbar de la marginea imperiului, departe de cultura și de fastul Romei. Cotta pleacă pe urmele poetului (a cărui locuință a fost mutată de Ransmayr în munți, la câteva ore de Tomis, în colonia imaginară Trachila), însă ceea ce caută el cu adevărat este Cartea, cartea transformărilor, acea operă controversată la care Ovidiu lucrase timp de mai mulți ani și, aparent, unul din motivele pentru care fusese trimis în exil.

Abia ce ne-am instalat mental în perioada istorică a cărții (Cotta pare să fie un cetățean roman sosit la Tomis cândva în secolul 17 sau 18 d.Hr.), că încep să apară anacronismele: de ce se menționează stațiile de autobuz într-un oraș antic? Sau microfoanele la inaugurarea unui stadion roman? Și e clar că pe atunci nu se inventase aparatul de proiecție, cu atât mai puțin cinematografia, și totuși piticul Cyparis sosește la Tomis cu afacerea sa itinerantă, proiectând filme pe zidul abatorului pentru locuitorii cu nume arhaice – Arachne, Lycaon, Tereus, Procne –, al căror destin, după cum vom vedea mai apoi, îl oglindește pe cel al personajelor din mitologia greacă și romană.

Ce urmează este o poveste stranie, în care granița dintre vis și realitate nu mai există, iar legile logicii nu mai au valabilitate, în care oamenii și locurile trec prin metamorfoze, iar straturile temporale sunt învălmășite. La Tomis, Cotta regăsește ritualurile și miracolele străvechii Rome, aici sunt încă vii zeii și eroii transformați sub stăpânirea lui Augustus într-o mitologie prăfuită de muzeu. La început, gândirea rațională a tânărului este pusă la grea încercare de întâmplările inexplicabile la care e martor; în cele din urmă, se abandonează acestei lumi ireale – Ultima lume, în care plăsmuirile profetice ale lui Naso dăinuie încă în inscripții, țesături și istorii orale. Cotta recuperează Cartea frântură cu frântură și, în același timp, o trăiește – căci imaginația poetului dispărut pare să fi căpătat aici o putere nemăsurată, influențând destine și transformând însăși substanța Tomisului și a locuitorilor săi.