S-a reeditat „O zi mai lungă decât veacul” :)

O parte din biblioteca mea vraiște :)

Voiam să scriu astăzi despre „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” ‒ de fapt, aș fi vrut să scriu despre multe alte cărți pe care le-am citit în ultimele luni ‒, însă diseară lucrez și ziua s-a împuținat deja, nu mai am tot timpul din lume (o iluzie psihologică, dar foarte benefică uneori). De unde înainte aveam o grămadă de timp liber, în ultima vreme s-a redus drastic, iar blogul e primul care a avut de suferit. De Facebook nu mi-e dor deloc, trec zilele și uit să verific până și Mess-ul, să văd dacă nu cumva am primit mesaje. M-am detașat cam de toate rețelele sociale ‒ în schimb, am început să citesc știrile aproape zilnic. În singura zi cu adevărat liberă din ultima lună (liberă în sensul că n-am lucrat sau n-am plecat undeva), am scos notițe din cartea lui Matei Călinescu (opt pagini, în total) și am gătit broccoli, supă cu găluște și plăcintă cu mere. Dar ce voiam să zic: mi-e dor de blog și voi mai scrie aici, nu e nicidecum un proiect abandonat. Trebuie doar să mă obișnuiesc cu noul ritm de viață.

În fine, alta era ideea care m-a determinat să încep postarea asta: m-am uitat ieri pe site-ul Polirom și am căscat ochii de uimire când am văzut că a fost reeditată „O zi mai lungă decât veacul”. În colecția Top 10+, e drept, dar mi se pare oricum un motiv de mare bucurie! În sfârșit, cartea lui Aitmatov e din nou pe rafturile librăriilor și bandiții de la anticariate vor trebui să dezumfle prețurile piperate cu care vindeau edițiile vechi.

Povestea unei vieți – Aharon Appelfeld

„Povestea unei vieți”, de Aharon Appelfeld
Ed. Polirom, 2009, 254 pag., traducere: Any Shilon | Original: „Sipur Haim”, 1999

Cei din generația mea au transmis foarte puțin copiilor lor despre locurile natale și despre ce s-a petrecut acolo în timpul războiului. Au îngropat adânc în ei povestea vieții lor, fără să fi lăsat rănilor timp să se vindece. Au ridicat un zid între ei și urmașii lor. (pag. 230)

E posibil să încapă o viață întreagă într-o carte atât de scurtă? N-ar fi nevoie, mai degrabă, de sute de pagini cu descrieri amănunțite? Aharon Appelfeld uimește prin concizia și luciditatea cu care-și povestește viața, începând cu primele amintiri de la patru ani, continuând cu anii războiului, viața în taberele de refugiați și sosirea în Palestina, pentru ca în a doua jumătate a cărții să se concentreze asupra procesului lung și laborios care i-a marcat adolescența și maturitatea: căutarea unei identități și a unei voci proprii într-o țară străină, în care nimic din ce-a cunoscut în copilărie nu se mai regăsește – nici limba, nici peisajele, nici căldura și intimitatea unei familii.

Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuți, în 1932, și a copilărit în Bucovina, de unde i-au rămas o sumedenie de imagini legate de Munții Carpați, râul Prut și satul bunicilor, unde își petrecea vacanțele de vară. Au fost ani fericiți, în care a crescut înconjurat de dragostea mamei și de impetuozitatea tatălui, de părerile ferme ale bunicii și de tăcerea solemnă și plină de religiozitate a bunicului. Avea doar șapte ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Antisemitismul devenise oficial încă din 1937, iar lumea idilică a copilăriei s-a destrămat asemenea unui vis, pierzându-și dintr-odată reperele: gospodăria bunicilor, sinagoga din sat, moșia unchiului și casa familiei din Cernăuți, care au fost înlocuite de lumea strâmtă a ghetoului, un preambul la infernul ce a urmat.

Doamna Frisby și șobolanii de la institut – Robert O'Brien

„Mrs. Frisby and the Rats of NIMH”, 240 pag., prima ediție: 1971

Doamna Frisby, șoricel de câmp, este văduvă și locuiește împreună cu cei patru copii într-un container de ciment, pe jumătate îngropat în grădina unui fermier. Iarna se apropie de final și în curând vor începe lucrările agricole, iar familia de șoricei va trebui să se mute în locuința de vară, la marginea unui pârâu. Există însă o problemă: fiul cel mic se îmbolnăvește de pneumonie și o mutare i-ar fi fatală. Doamna Frisby, o mamă devotată, energică și curajoasă, încearcă să găsească o soluție. După o serie de incidente și aventuri, care implică o cioară cam naivă, o bufniță înțeleaptă și un șoarece alb care prepară remedii naturiste, doamna Frisby află că ajutorul ar putea veni de unde se așteaptă mai puțin: de la șobolanii din vecinătate, care s-au comportat întotdeauna cam ciudat, iar în ultima vreme par să lucreze la niște planuri învăluite în mister.

Am mai citit în ultimele luni cărți pentru copii (într-o zi, chiar două, pentru că am fost babysitter și am profitat de biblioteca băiețelului cu care am stat), însă niciuna nu m-a captivat cu adevărat, nu așa cum au făcut-o Tabăra sau Jocul lui Westing. Asta până am deschis cartea lui Robert O'Brien, care mi-a plăcut de la prima pagină. Ori celelalte erau pentru copii prea mici, ori nu erau prea grozave (excepție: „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” a lui Matei Vișniec, care e minunată), cert e că începusem să mă îndoiesc de plăcerea mea de a citi literatură pentru copii. Să fi dispărut, oare, peste noapte? Ei, se pare că n-a dispărut, e tot acolo, doar că trebuie să dau peste cărțile potrivite.

Succeed – Heidi Grant Halvorson

„Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson
Hudson Street Press, 2010, 288 pag.

Dacă tot m-a ajutat cartea asta să-mi recuperez o parte din cheful de a scrie pe blog, e firesc ca, după trei luni de abs(tin)ență, să vorbesc mai întâi despre ea. Sper să iasă o recenzie scurtă și la obiect, cum este și „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson.

Serios, am fost uimită de concizia autoarei, cercetător în domeniul psihologiei sociale și profesoară la Universitatea Columbia. Îmi imaginez că nu-i deloc ușor să sintetizezi sute de studii și o tonă de informații, pentru a obține în final o lucrare curată, redusă la esență, bine structurată și scrisă pe înțelesul tuturor. Chiar dacă este multă teorie și informația e pe alocuri cam abstractă, vă asigur că volumul nu duce lipsă de puncte culminante și întorsături de situație, mai ales în momentele când te lovește brusc câte o revelație despre modul (greșit) în care ai făcut lucrurile până atunci.

Sunt multe observații de bun simț în cartea asta, lucruri care, pentru cineva obișnuit cu introspecția, s-ar putea să fie deja cunoscute – măcar la nivel intuitiv, dacă nu în termeni științifici. Sunt, însă, destule informații noi și unghiuri surprinzătoare de abordare a unor probleme vechi, care m-au făcut să înțeleg o seamă de aspecte legate de mentalitatea mea și de ceea ce aș putea schimba prin punctele esențiale. 

Am înțeles de ce am abandonat foarte ușor proiecte care m-au entuziasmat enorm la început; de ce am luat decizii pe care ulterior le-am regretat; de ce spun „Da” și mă trezesc că voiam să spun „Nu”; de ce nu reușesc să mă ocup de mai multe proiecte în paralel; de ce uneori mă demoralizez foarte repede. Unele răspunsuri sunt simple și poate că le-aș fi găsit mai devreme, dacă aș fi reflectat mai profund asupra acelor situații; alte răspunsuri țin de noțiuni de psihologie pe care sunt bucuroasă că le-am aflat măcar acum. 

Bye, bye, Facebook

Cam de unde a pornit pasiunea mea pentru cuvinte:
unul din multele vocabulare din școala generală.

N-am mai scris de mult, poate ați observat, poate nu. N-o să mă ascund după scuze din categoria „am fost extraordinar de ocupată și n-am avut timp de blog”, pentru că nu e așa. Pur și simplu, într-o zi de aprilie, m-am trezit că nu mai am nicio motivație să scriu pe blog, așa că am luat o pauză pe termen nedefinit. De atunci au trecut aproape trei luni, mda. Pariasem că pauza va dura măcar până-n toamnă, dar iată că m-am înșelat. Într-o noapte de iunie, pe la 12 și ceva, am simțit deodată cheful să scriu, am luat laptopul și m-am pus pe tastat.

În noaptea asta, am înțeles subit de ce mi s-a evaporat pasiunea care a propulsat blogul vreo patru ani, on and off, în limita timpului liber. Revelația s-a produs datorită unei cărți pe care o citesc acum, „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson, care m-a făcut să pricep o seamă de lucruri despre mine și felul în care funcționez. Să ne înțelegem: autoarea nu mi-a spus ad litteram ceea ce voi scrie în continuare. Cartea conține multă teorie legată de psihologia socială, care uneori poate fi destul de abstractă, dar n-a fost greu ca, pornind de la exemplele oferite de autoare, să fac asocieri cu situațiile în care mă găsesc eu.

Trei etaje – Eshkol Nevo

► „Trei etaje”, de Eshkol Nevo ◄

Ed. Humanitas, 2017, 292 pag. | Traducere: Ioana Petridean

Titlul original: „Shalosh Komot”, 2015 | Țara: Israel

---

Am auzit multe păreri bune despre „Trei etaje”, dar, nu știu de ce, mă așteptam să fie o carte un pic dulceagă și superficială. N-a fost deloc așa. Chiar și atunci când vorbește despre dragoste și relația de cuplu din perspectiva unei femei, Eshkol Nevo se menține în limitele unei proze echilibrate, fără a face exces de sentimentalisme și fără a întinde limita credibilității. În plus, autorul a reușit să mă uimească prin felul convingător și veridic de a se transpune în pielea și în mintea unui personaj feminin. De la frustrările maternității la tensiunile care apar în cuplu, de la grija excesivă pentru copii la rănirea lor în feluri subtile, Eshkol Nevo surprinde cu finețe universul complex și complicat al sufletului feminin, creând personaje vii, autentice, în care te recunoști sau cel puțin îi recunoști pe alții, anulând astfel granița dintre ficțiune și realitate.

Cartea m-a captivat imediat, am uitat repede de rețineri și am citit-o practic pe nerăsuflate, atât de tare m-au prins poveștile lui Eshkol Nevo, cu ale sale personaje bine individualizate, care par să se desprindă din pagină. Pe parcurs, una sau alta dintre proze părea să devină favorita, însă acum, la ceva timp de când am terminat lectura, n-aș mai putea spune care dintre ele mi-a plăcut cel mai mult. Fiecare are o forță a ei, un ceva special care o face să stea pe propriile picioare, o narațiune impecabil construită, cu o scriitură naturală și fluidă, lipsită de detalii inutile sau fraze pompoase. Autorul aduce alte și alte elemente interesante, uneori aruncă un văl de mister (mi-a plăcut aerul de ambiguitate din primele două povestiri, faptul că nu știm cu certitudine ce s-a întâmplat), alteori deschide o fereastră spre cadrul mai vast al vieții în Israel, oferindu-ne pulsul unei societăți care se conturează treptat, din fragmente disparate.

Câteva poeme de Ziua Internațională a Poeziei

Pentru că azi se serbează poezia, iar eu citesc foarte puțină, am luat hotărârea, a zecea oară probabil, de a face ceva în privința asta. De acum, voi ține aproape câte un volum și voi parcurge măcar un poem în fiecare dimineață, la cafea. Un gest simplu, care nu m-ar costa mai mult de câteva minute pe zi. Aș vrea să citesc „Levantul”, aș vrea să citesc poezia lui Dan Coman, mai sunt și altele. Nu mă pricep să vorbesc despre poezie, dar poate că anul viitor, pe vremea asta, voi scrie aici câteva poeme preferate din fiecare volum pe care l-am citit. Țineți-mi pumnii, nu pare deloc complicat să-mi rup câteva minute din zi și să citesc o poezie în fiecare dimineață, la cafea. Dacă aveți timp, îmi puteți scrie mai jos unul din poemele voastre preferate.

♫♫♫

Svetlana Cârstean – pentru că mi-a redeschis pofta de poezie după ce am ascultat-o la Nocturnele organizate de ARCEN pe clădirea Magheru One. Am ales un poem din „Trado”, volum scris împreună cu Athena Farrokhzad, un poem pe care l-am ascultat și la Nocturne.

Raport

În vara anului 1989, fetele de la Litere au depus 

jurământul și doamnele căpitănese le-au împodobit 

puștile cu garoafe.

În vara anului 1989, am tras pentru prima dată cu pușca,

dar cel mai tare mi-a fost frică de recul.

În vara anului 1989, m-am bronzat pe câmpul de luptă,

între tivul pantalonilor kaki și marginea bocancului

aveam un tatuaj permanent din bronz.

În iarna anului 1989 eram plecată în vacanță, între 16 

și 28 decembrie am citit cărțile Și ieri va fi o zi de Mircea 

Nedelciu și Visul de Mircea Cărtărescu.

În iarna anului 1990, pe 18 februarie, împlineam 21 de ani

în Piața Victoriei, făceam primul reportaj pentru revista

Cațavencu. Reportajul nu a fost publicat niciodată.

Din 18 februarie 1990 până în 2 noiembrie 2015 am 

manifestat de peste 20 de ori în Piața Victoriei.

Din 20 mai 1990 până în 16 noiembrie 2014 am votat de 

peste 10 ori.

În primăvara anului 2012 te-am văzut pe tine pentru 

prima oară. Era foarte frig.

În primăvara anului 2012 

l-am văzut pe el

pentru ultima oară.

Era printre flori 

pe un covor colorat din Bucovina.