Am mai scris, deși nu aici

marți, 11 decembrie 2018


cărți recenzii Editura Art

Azi începusem să scriu despre prima mea întâlnire cu scriitorul Kurt Vonnegut, care m-a încântat foarte tare (contrar așteptărilor mele), și mi-am dat seama că întâlnirea asta nu s-ar fi produs prea curând dacă, de câteva luni, n-aș fi început o colaborare cu blogul Editurii Art. Un fel de vis devenit realitate pentru un cititor: să fie plătit pentru a citi și a scrie despre cărțile care îi plac, fără a face însă compromisuri, precum acela de a lăuda o carte proastă. Sunt recunoscătoare cerului pentru o asemenea ocazie (nu neapărat picată din cer, pentru că mai înainte mi-am făcut ucenicia îndelungată pe blogul meu) și, atât cât va dura, voi încerca să mă bucur de fiecare provocare. Dacă și altcineva se poate bucura pentru mine, îi mulțumesc. :) Nu m-am grăbit să fac anunțuri pe blog, temându-mă că cei care mai ajung pe aici, întâmplător sau nu, m-ar putea judeca greșit. N-am de gând să fac reclamă nimănui, nu mai mult decât „reclama” pe care aș fi făcut-o oricum unei cărți care mi-a plăcut, la orice editură ar fi apărut ea.

Dar să revin: mi-am dat seama că, de când am acceptat propunerea de a scrie pe blogul editurii, am încercat tot felul de autori noi și genuri noi, lărgindu-mi și mai mult arealul de lectură – ceea ce mi se pare grozav. De pildă, am citit în sfârșit o carte de Italo Calvino, un autor la care mă chinuiam să ajung de mulți ani: „Iubiri dificile” mi s-a părut minunată, fiecare proză a fost o mică bijuterie, pe care am citit-o cu încântare. Alt exemplu: am pus mâna pe „Supraviețuitorii”, o carte cu povești adevărate pe care mi-e greu să cred că aș fi citit-o în alte condiții, dar care m-a ținut cu sufletul la gură, mai ceva ca un roman de aventuri. Sau am frunzărit un volum cu proză scurtă de Cortázar, doar cu intenția de a mă lămuri dacă poveștile sunt fantastice, însă mi-au plăcut atât de mult, încât am terminat toată cartea. Luna trecută, am început „Manual pentru femei de serviciu” și l-am dus la capăt fără probleme, deși aveam cartea în lista de pe Goodreads încă din 2015 și cu siguranță aș fi amânat-o la nesfârșit, din cauza lungimii. Deunăzi, am trecut peste rețineri și l-am citit pe Kurt Vonnegut, despre care aveam îndoieli că va fi pe gustul meu. Surprise, surprise, scriitura lui Vonnegut îmi place, ba chiar foarte mult! Și uite-așa a mai dispărut o prejudecată...

Barnabo, omul munților • Secretul Pădurii Bătrâne – Dino Buzzati

luni, 5 noiembrie 2018

recenzie carte Barnabo, omul munților Secretul Pădurii Bătrâne Dino Buzzati
Editura pentru literatură universală, 1968 / Editura Polirom, 2003
Traducere din italiană de Anca Giurescu
Bàrnabo delle montagne (1933) • Il segreto del Bosco Vecchio (1935)

Mi-am dorit să citesc cartea asta de când mi-a fost recomandată de Florin Chirculescu în interviul pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”. Au fost de ajuns câteva cuvinte pentru a-mi trezi interesul, iar titlul, odată rostit, a căpătat sonorități nespus de atrăgătoare: un secret și o pădure bătrână promiteau experiențe livrești deosebite, cum altfel? :) Cartea mi-era vag cunoscută, dar nici că m-aș fi gândit s-o trec pe lista de lecturi – plus că volumul se găsește greu, nu a mai fost reeditat din 2003. Merită căutat, însă: cele două micro-romane mi s-au părut foarte faine. Le-am citit pe nerăsuflate, aflând abia mai târziu că „Barnabo, omul munților” este romanul de debut al lui Dino Buzzati, publicat în 1933 și urmat, doi ani mai târziu, de „Secretul Pădurii Bătrâne”.

Lectura a fost rezultatul unei întâmplări. La o plimbare prin centrul orașului natal, m-am hotărât subit să-mi fac permis la bibliotecă și, ce să vezi, chiar aveau cartea lui Buzzati în ediția veche, din 1968 (care, spre deosebire de ediția nouă, cuprinde și ilustrațiile bizare ale autorului, care uneori par niște mâzgăleli de neînțeles). Am luat-o, deși a doua zi mă întorceam la București. Urmarea: am citit până la unu noaptea și toată dimineața următoare, dând gata volumul înainte de plecare. I l-am lăsat lui tata să-l ducă înapoi la bibliotecă, dar a uitat, și cartea a fost returnată cu o întârziere de o săptămână. A încercat să citească și el „Secretul Pădurii Bătrâne”, dar nu i-a plăcut deloc (chiar m-am întrebat ce gen de cărți ar fi pe gustul lui tata: având în vedere că se uită la telenovele, ceva cu dragoste și foarte dramatic s-ar putea să-i meargă la inimă; țin minte că prin intermediul lui am citit în adolescență „La răscruce de vânturi”). În fine, nu vă luați după tata, povestea pădurii bătrâne mi s-a părut minunată și e, desigur, piesa de rezistență a volumului. Cu o precizare: trebuie să aveți o afinitate pentru proza fantastică, altfel toată vraja țesută de Buzzati se va duce pe apa sâmbetei.

A fost reeditată „O zi mai lungă decât veacul”

duminică, 14 octombrie 2018

O parte din biblioteca mea vraiște (sunt doar cărți necitite, puse pe două rânduri) :)


Voiam să scriu astăzi despre „Viața și opiniile lui Zacharias Lichter” ‒ de fapt, aș fi vrut să scriu despre multe alte cărți pe care le-am citit în ultimele luni ‒, însă diseară lucrez și ziua s-a împuținat deja, nu mai am tot timpul din lume (o iluzie psihologică, dar foarte benefică uneori). De unde înainte aveam o grămadă de timp liber, în ultima vreme s-a redus drastic, iar blogul e primul care a avut de suferit. De Facebook nu mi-e dor deloc, trec zilele și uit să verific până și Mess-ul, să văd dacă nu cumva am primit mesaje. M-am detașat cam de toate rețelele sociale ‒ în schimb, am început să citesc știrile aproape zilnic. În singura zi cu adevărat liberă din ultima lună (liberă în sensul că n-am lucrat sau n-am plecat undeva), am scos notițe din cartea lui Matei Călinescu (opt pagini, în total) și am gătit broccoli, supă cu găluște și plăcintă cu mere. Dar ce voiam să zic: mi-e dor de blog și voi mai scrie aici, nu e nicidecum un proiect abandonat. Trebuie doar să mă obișnuiesc cu noul ritm de viață.

În fine, alta era ideea care m-a determinat să încep postarea asta: m-am uitat ieri pe site-ul Polirom și am căscat ochii de uimire când am văzut că a fost reeditată O zi mai lungă decât veacul”. În colecția Top 10+, e drept, dar mi se pare oricum un motiv de mare bucurie! În sfârșit, cartea lui Aitmatov e din nou pe rafturile librăriilor și bandiții de la anticariate vor trebui să dezumfle prețurile piperate cu care vindeau edițiile vechi.

Povestea unei vieți – Aharon Appelfeld

marți, 10 iulie 2018

Povestea unei vieți, de Aharon Appelfeld recenzie carte Holocaust memorii
„Povestea unei vieți”, de Aharon Appelfeld
Ed. Polirom, 2009, 254 pag., traducere: Any Shilon | Original: „Sipur Haim”, 1999

Cei din generația mea au transmis foarte puțin copiilor lor despre locurile natale și despre ce s-a petrecut acolo în timpul războiului. Au îngropat adânc în ei povestea vieții lor, fără să fi lăsat rănilor timp să se vindece. Au ridicat un zid între ei și urmașii lor. (pag. 230)

E posibil să încapă o viață întreagă într-o carte atât de scurtă? N-ar fi nevoie, mai degrabă, de sute de pagini cu descrieri amănunțite? Aharon Appelfeld uimește prin concizia și luciditatea cu care-și povestește viața, începând cu primele amintiri de la patru ani, continuând cu anii războiului, viața în taberele de refugiați și sosirea în Palestina, pentru ca în a doua jumătate a cărții să se concentreze asupra procesului lung și laborios care i-a marcat adolescența și maturitatea: căutarea unei identități și a unei voci proprii într-o țară străină, în care nimic din ce-a cunoscut în copilărie nu se mai regăsește – nici limba, nici peisajele, nici căldura și intimitatea unei familii.

Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuți, în 1932, și a copilărit în Bucovina, de unde i-au rămas o sumedenie de imagini legate de Munții Carpați, râul Prut și satul bunicilor, unde își petrecea vacanțele de vară. Au fost ani fericiți, în care a crescut înconjurat de dragostea mamei și de impetuozitatea tatălui, de părerile ferme ale bunicii și de tăcerea solemnă și plină de religiozitate a bunicului. Avea doar șapte ani când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Antisemitismul devenise oficial încă din 1937, iar lumea idilică a copilăriei s-a destrămat asemenea unui vis, pierzându-și dintr-odată reperele: gospodăria bunicilor, sinagoga din sat, moșia unchiului și casa familiei din Cernăuți, care au fost înlocuite de lumea strâmtă a ghetoului, un preambul la infernul ce a urmat.

Doamna Frisby și șobolanii de la institut – Robert O'Brien

duminică, 8 iulie 2018

Doamna Frisby și șobolanii de la institut Robert O'Brien recenzie carte
„Mrs. Frisby and the Rats of NIMH”, 240 pag., prima ediție: 1971

Doamna Frisby, șoricel de câmp, este văduvă și locuiește împreună cu cei patru copii într-un container de ciment, pe jumătate îngropat în grădina unui fermier. Iarna se apropie de final și în curând vor începe lucrările agricole, iar familia de șoricei va trebui să se mute în locuința de vară, la marginea unui pârâu. Există însă o problemă: fiul cel mic se îmbolnăvește de pneumonie și o mutare i-ar fi fatală. Doamna Frisby, o mamă devotată, energică și curajoasă, încearcă să găsească o soluție. După o serie de incidente și aventuri, care implică o cioară cam naivă, o bufniță înțeleaptă și un șoarece alb care prepară remedii naturiste, doamna Frisby află că ajutorul ar putea veni de unde se așteaptă mai puțin: de la șobolanii din vecinătate, care s-au comportat întotdeauna cam ciudat, iar în ultima vreme par să lucreze la niște planuri învăluite în mister.

Am mai citit în ultimele luni cărți pentru copii (într-o zi, chiar două, pentru că am fost babysitter și am profitat de biblioteca băiețelului cu care am stat), însă niciuna nu m-a captivat cu adevărat, nu așa cum au făcut-o Tabăra sau Jocul lui Westing. Asta până am deschis cartea lui Robert O'Brien, care mi-a plăcut de la prima pagină. Ori celelalte erau pentru copii prea mici, ori nu erau prea grozave (excepție: „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” a lui Matei Vișniec, care e minunată), cert e că începusem să mă îndoiesc de plăcerea mea de a citi literatură pentru copii. Să fi dispărut, oare, peste noapte? Ei, se pare că n-a dispărut, e tot acolo, doar că trebuie să dau peste cărțile potrivite.

Succeed – Heidi Grant Halvorson

vineri, 29 iunie 2018

Succeed Heidi Grant Halvorson carte psihologie recenzie
„Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson
Hudson Street Press, 2010, 288 pag.

Dacă tot m-a ajutat cartea asta să-mi recuperez o parte din cheful de a scrie pe blog, e firesc ca, după trei luni de abs(tin)ență, să vorbesc mai întâi despre ea. Sper să iasă o recenzie scurtă și la obiect, cum este și „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson.

Serios, am fost uimită de concizia autoarei, cercetător în domeniul psihologiei sociale și profesoară la Universitatea Columbia. Îmi imaginez că nu-i deloc ușor să sintetizezi sute de studii și o tonă de informații, pentru a obține în final o lucrare curată, redusă la esență, bine structurată și scrisă pe înțelesul tuturor. Chiar dacă este multă teorie și informația e pe alocuri cam abstractă, vă asigur că volumul nu duce lipsă de puncte culminante și întorsături de situație, mai ales în momentele când te lovește brusc câte o revelație despre modul (greșit) în care ai făcut lucrurile până atunci.

Sunt multe observații de bun simț în cartea asta, lucruri care, pentru cineva obișnuit cu introspecția, s-ar putea să fie deja cunoscute – măcar la nivel intuitiv, dacă nu în termeni științifici. Sunt, însă, destule informații noi și unghiuri surprinzătoare de abordare a unor probleme vechi, care m-au făcut să înțeleg o seamă de aspecte legate de mentalitatea mea și de ceea ce aș putea schimba prin punctele esențiale. 

Am înțeles de ce am abandonat foarte ușor proiecte care m-au entuziasmat enorm la început; de ce am luat decizii pe care ulterior le-am regretat; de ce spun „Da” și mă trezesc că voiam să spun „Nu”; de ce nu reușesc să mă ocup de mai multe proiecte în paralel; de ce uneori mă demoralizez foarte repede. Unele răspunsuri sunt simple și poate că le-aș fi găsit mai devreme, dacă aș fi reflectat mai profund asupra acelor situații; alte răspunsuri țin de noțiuni de psihologie pe care sunt bucuroasă că le-am aflat măcar acum. 

Bye, bye, Facebook

duminică, 24 iunie 2018

Lecturile Emei blog de carte
Cam de unde a pornit pasiunea mea pentru cuvinte:
unul din multele vocabulare din școala generală.

N-am mai scris de mult, poate ați observat, poate nu. N-o să mă ascund după scuze din categoria „am fost extraordinar de ocupată și n-am avut timp de blog”, pentru că nu e așa. Pur și simplu, într-o zi de aprilie, m-am trezit că nu mai am nicio motivație să scriu pe blog, așa că am luat o pauză pe termen nedefinit. De atunci au trecut aproape trei luni, mda. Pariasem că pauza va dura măcar până-n toamnă, dar iată că m-am înșelat. Într-o noapte de iunie, pe la 12 și ceva, am simțit deodată cheful să scriu, am luat laptopul și m-am pus pe tastat.

În noaptea asta, am înțeles subit de ce mi s-a evaporat pasiunea care a propulsat blogul vreo patru ani, on and off, în limita timpului liber. Revelația s-a produs datorită unei cărți pe care o citesc acum, „Succeed: How We Can Reach Our Goals”, de Heidi Grant Halvorson, care m-a făcut să pricep o seamă de lucruri despre mine și felul în care funcționez. Să ne înțelegem: autoarea nu mi-a spus ad litteram ceea ce voi scrie în continuare. Cartea conține multă teorie legată de psihologia socială, care uneori poate fi destul de abstractă, dar n-a fost greu ca, pornind de la exemplele oferite de autoare, să fac asocieri cu situațiile în care mă găsesc eu.
Un produs Blogger.