Personale

24 august 2016

De când mi-a dispărut, în mod miraculos, răul de mașină, am început să stau cu nasul într-o carte la fiecare călătorie cu autobuzul. Însă acum nu pot citi, este înghesuială și sunt aproape lipită de pieptul generos al unei doamne corpolente, îmbrăcată într-o rochie albă, de pânză. După câteva stații, doamna coboară, iar eu îi preiau locul privilegiat din spatele unui rând de scaune, unde se mai poate respira cât de cât. Dau să scot cartea, dar atunci o văd, și mă opresc. Văd mânuța diformă care gesticulează, împinge ochelarii pe nas, sprijină trupul la frânele bruște, în timp ce perechea ei, o mână obișnuită, ține telefonul la ureche. Urmăresc fascinată bumbii de carne rozalie, nu mai mari decât o alună, excrescențe zadarnice, acolo unde ar fi trebuit să se afle degete lungi și articulate. Trebuie să fie un defect din naștere, mă gândesc. Bărbatul care stă pe scaun, întors spre mine, a trăit toată viața împreună cu această mânuță grotescă, se vede în gesturile degajate cu care își scarpină nasul, plimbând gogoșile cărnoase în sus și-n jos, în jos și-n sus. Simt un val de greață, deși ar trebui să-mi fie milă, și totuși nu-mi pot întoarce privirea de la mânuță, parcă aștept ca unul dintre bumbi să se desprindă și să se rostogolească pe podeaua autobuzului. Cobor la prima, mi-e rușine, și nu-mi pot scoate din minte palma mică și plată, asemenea unui cactus trandafiriu plin de muguri, pe cale să se desfacă. 

8 octombrie 2014

Asta este tot ce-am păstrat de la tine, o jumătate de baton de susan în zahăr caramelizat, pe care am descoperit-o pe fundul unui buzunar. Mi-a amintit de începutul primăverii și de ultima noastră călătorie la munte. Mi-ai dat jumătate din batonul tău cu gust amărui de susan aproape ars, dar eu l-am pus la păstrare într-un buzunar, mințind că nu am poftă de el chiar atunci, pentru a nu-ți strica pofta cu care mușcai dintr-al tău. Și am uitat de el. A venit toamna, am îmbrăcat din nou haina pe care o pusesem între timp în dulap, iar degetele mele au găsit batonul pe jumătate topit. Mi-a adus în nări miros de brândușe și de zăpadă topită, iar în fața ochilor mei ai răsărit tu, cu pielea netedă ca de copil, cu ochii mari și senini, cu zâmbetul tău ștrengar. Aș fi vrut tare mult să te sun și să-ți povestesc ce am găsit eu în buzunar, și apoi să râdem împreună. Dar nu se mai poate. Acolo unde ești, probabil că susanul și-a pierdut din importanța pe care o are aici, la noi, pe pământ. 

august 2014

Se spune că cei care pleacă primii sunt oamenii buni. Înseamnă că răutatea este un bilet pentru viață? Poate că nouă, celor rămași, ne este frică să fim buni, pentru a nu pleca, la rândul nostru, înainte de vreme. Să fim răi, deci, și poate vom trăi mai mult. Dar celor cu adevărat buni nu cred că le este frică de moarte. 

1 martie 2014

Scara rulantă cade în dizgrație odată ce s-a oprit din rotirea-i lentă, care aduce la suprafață, din străfundurile călduțe ale metroului, oameni prea obosiți sau prea leneși pentru a urca pe propriile picioare. Neclintită și inutilă, scara rulantă își pierde menirea, nu trece nici măcar drept o scară adevărată. Oameni neatenți se opresc derutați în fața primei trepte de metal imobile, câțiva își retrag pasul și se îndreaptă dezamăgiți spre scările de ciment, pe care le urcă cu năduf. Altfel stau lucrurile în cazul scărilor rulante oprite de cine știe când, care nu au mai fost văzute în mișcare de multă vreme; pe măsură ce menirea lor inițială începe să cadă în uitare, ele capătă valențe de scară adevărată, sunt fixe acum și pot fi urcate, nu mai sunt ocolite și înjurate. 

27 februarie 2014

O fată și un băiat așteaptă la semafor, trei lalele roșii își scot capetele roșii din ghiozdanul lui, chipul ei este pe jumătate întors. Poate că sunt iubiți sau doar prieteni buni, nu putem ști cu siguranță, pentru că mâinile lor nu se văd, poate că se țin de mână și , în acest caz, relația dintre ei este certă, dar lipsa atingerii nu înseamnă că ei nu pot fi iubiți sau chiar soți. Florile sunt pentru ea sau pentru altcineva, poate că el merge la o întâlnire și cei doi se despart acolo, la semafor, iar lalelele își continuă călătoria spre mâinile fetei care le va primi, sau poate mâinile mamei, căci rostul lor este să aducă un zâmbet pe chipul cuiva. Chiar și eu am zâmbit, deși nu erau pentru mine, fiindcă purtau în ele o fărâmă de dragoste și de joacă. 

24 februarie 2014

O cană albă de porțelan sau, poate, de ceramică ordinară, cu o bordură de flori și romburi albastre, în care mama îmi aduce cafeaua în fiecare dimineață. Are un defect pe latura fără toartă, și, așa cum țin eu cana atunci când beau, cu toarta întoarsă spre mine, degetele găsesc și pipăie excrescența de ceramică, o mică porțiune în relief, neașteptată și vie pe suprafața altfel netedă a cănii. Mângâi mica umflătură cu buricele degetelor și devin conștientă de prezența cănii în mâna mea, o cană veche, care a scăpat intactă din lupta cu gravitația. Este banală și chiar urâtă, dar iată, eu o privesc și o simt. Și o țin strâns.

11 februarie 2014

Este un soare minunat de februarie și m-am oprit la ieșirea din pasajul de la Universitate, pe treptele dinspre Teatrul Național, unde îmi place să stau și să observ oamenii din când în când. La câțiva pași de mine, în dreapta, sunt două femei la vreo patruzeci de ani, care au mutre de lesbiene. Am impresia că vorbesc în franceză, și tare aș vrea să intru în vorbă, dar nu pot găsi o frază potrivită. Altădată eram mai îndrăzneață, acum îmi înghit cuvintele. La câțiva metri spre stânga, un boschetar cântă din frunză. Zâmbesc, pentru că se pricepe, iar melodia săltăreață se potrivește grozav cu primăvara timpurie. Destul de repede, însă, trilurile ascuțite pătrund prin pelicula de soare ce-mi glazurează ochii, este același cântec repetat la infinit, încât devine sâcâitor. Mă ridic, pentru că momentul solar este de-acum ruinat, îi dau boschetarului un leu și îi spun să mai învețe și alte cântece. El râde cu gura-i știrbă și-mi spune să mai trec pe acolo, pentru că o să cânte și altceva. Pe când cobor treptele spre întunericul pasajului, el începe deja o nouă melodie sprințară la frunză, iar eu mă întreb de ce nu a făcut-o mai devreme. Dar nu mă mai întorc.