Milioanele arlechinului (Bohumil Hrabal) & Țoc țoc (Roald Dahl)

Fără îndoială v-am spus că, de-a lungul anilor, am început numeroase impresii de lectură, am scris la ele o vreme și-apoi le-am abandonat pentru că n-a fost timp să scriu acea cronică perfectă, care să atingă TOATE aspectele despre care aș fi vrut să vorbesc. Și uite-așa, în culisele blogului s-au strâns o mulțime de texte în Drafts, mai lungi sau mai scurte, pe care m-am hotărât să le „exorcizez”: ori le scot la lumină, așa scurte și imperfecte cum sunt (deși unele nu sunt scurte deloc), ori le șterg și la revedere, să nu le mai târâi după mine ca pe niște tinichele de care mă-mpiedic la tot pasul.

Azi scot din limbo două cărți, ambele citite în 2020 și ambele discutate la clubul Bibliobibuli, în acea perioadă ținut doar pe Zoom, din cauza pandemiei: romanul Milioanele arlechinului de Bohumil Hrabal și volumul de proză scurtă Țoc țoc, de Roald Dahl, citit și prin 2013 în engleză, sub un alt titlu – cert e că uitasem povestirile aproape cu desăvârșire. (Apropo, am impresia că limba în care citești o carte și gradul de familiaritate cu această limbă joacă un rol în crearea unor imagini memorabile peste ani și în persistența amintirilor.)

Milioanele arlechinului, de Bohumil Hrabal

Editura Art, 2019, 314 pag., traducere de Sorin Paliga

Original: Harlekýnovy miliony, 1981 | Țara: Cehia

Că tot am participat recent la Clubul flecarilor, dedicat lui Hrabal – unul dintre autorii mei favoriți, după cum declaram aici –, mi-am reamintit de acest roman mai puțin cunoscut al scriitorului ceh, care mie mi-a procurat o plăcere fantastică. E în top trei-ul meu personal, alături de O singurătate prea zgomotoasă și L-am servit pe regele Angliei. Au trecut șase ani de la lectură, detaliile s-au șters între timp, iar impresiile de mai jos se bazează pe însemnările rămase în Drafts. Țin minte însă cu mare precizie momentul în care Andreea ne-a expus la club felul cum interpretează ea finalul, variantă la care eu nu mă gândisem și m-a luat cu totul prin surprindere. Merită să recitesc cândva Milioanele arlechinului, pentru a privi povestea în această nouă cheie de lectură.

2

Convorbiri telefonice – Roberto Bolaño

► „Convorbiri telefonice”, de Roberto Bolaño ◄

Ed. Leda, 2011, 222 pag. | Traducere: Dan Munteanu Colán 

Titlu original: „Llamadas telefónicas”, 1997 | Țara: Chile

Mi se făcuse dor de proza lui Bolaño (câteva dintre povestirile din Târfe asasine au rămas printre cele mai bune pe care le-am citit până acum) și, cum încă nu mă încumet să încep „Detectivii sălbatici” și în niciun caz „2666”, am optat tot pentru un volum de proză scurtă. „Convorbiri telefonice” mi-a fost dăruit de Sebastian, când ne-am întâlnit la Iași prin octombrie, și mi-a plăcut chiar mai mult decât „Târfe asasine”, citit în urmă cu patru ani (hmm, chiar așa de mult a trecut de la prima mea lectură din Bolaño?).

În marea lor majoritate, povestirile din „Convorbiri telefonice” sunt relatate la persoana întâi și au finaluri deschise, fiind lipsite de un deznodământ. Chiar și atunci când finalul pare inevitabil (moartea, cea cu care s-ar zice că se sfârșește totul), personajul în cauză se eschivează și dispare din propria poveste, evitând cu încăpățânare acel punct de încheiere indubitabil. Însă nu doar finalul ne lasă o umbră de incertitudine, ci și varii aspecte ale narațiunii care, la prima vedere (adeseori, și la a doua), nu-și găsesc o explicație clară.

4

Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

► „Ce-am pierdut în foc”, de Mariana Enriquez ◄

Ed. Art, 2017, 258 pag., Colecția Musai | Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari Titlu original: „Las cosas que perdimos en el fuego”, 2016 | Țara: Argentina

După o lungă pauză de la blog, nici nu știu despre ce să scriu mai întâi. Sunt o grămadă de cărți despre care nu v-am vorbit, însă una dintre ele mă bântuie cu persistență, cerând să fie scoasă la iveală: e vorba de „Ce-am pierdut în foc”, un volum de proză scurtă al scriitoarei argentiniene Mariana Enriquez, care a ajuns la noi prin excelenta traducere a lui Marin Mălaicu-Hondrari.

Pentru cititorul potrivit, „Ce-am pierdut în foc” e genul de carte care acaparează total și nu se uită prea curând. Deși au trecut vreo două luni de când am terminat-o (ceva mai înainte de a apărea la noi), o mulțime de imagini din aceste proze sunt încă proaspete, ca și cum le-am fost martoră sau am locuit în poveștile autoarei – ceea ce într-un fel este adevărat, având în vedere fascinația cu care le-am citit. Pentru mine, a fost o experiență foarte intensă: îmi venea să citesc încontinuu, sub imperiul unei atracții irezistibile, iar dacă, doamne ferește, trebuia să fac și alte lucruri în ziua respectivă, stăteam cu gândul numai la povestirile Marianei Enriquez și la amestecul de plăcere, frică și dezgust, sub semnul căruia a stat relația mea cu această carte, așteptând ca pe ghimpi să reiau lectura. Da, prozele autoarei oripilează, inspiră teamă și aversiune, dar în același timp nu m-am putut opri din citit, pentru că e ceva special și obsedant în scriitura Marianei Enriquez. (Nu garantez, însă, că toată lumea va simți la fel.)

12

Copilăria lui Kaspar Hauser – Bogdan-Alexandru Stănescu

► „Copilăria lui Kaspar Hauser”, de Bogdan-Alexandru Stănescu 

Ed. Polirom, 2017, 252 pag., colecția Ego. Proză ◄

În 12 proze unite printr-un narator comun, dar și prin personaje și locuri care revin, Bogdan-Alexandru Stănescu spune povestea unui băiat devenit adult, care, din lumea meschină și brutală a unui cartier bucureștean, face saltul spre o carieră strălucită de agent literar, fără a fi părăsit niciodată de spectrul ratării. Printr-o sinceritate dusă la extrem, dezvăluind detalii incomode și chiar șocante, Bogdan-Alexandru Stănescu disecă fără milă și fără jenă intimitatea personajului său, de care este strâns legat prin firele propriei biografii. Însă, dincolo de amănuntele autobiografice recognoscibile, nu putem ști cu certitudine ce este real și ce este inventat în povestea lui Bogdan-Bobiță-Bobby; după cum am constatat la finalul lecturii, cel mai potrivit ar fi să privim „Copilăria lui Kaspar Hauser” drept ceea ce este ‒ o lucrare de ficțiune, ale cărei rădăcini pornesc uneori din substratul realității.

Rânduite în ordine cronologică, din copilărie până la maturitate, relatările fac dese incursiuni în trecut, revenind obsesiv la episoade străbătute de nostalgie, care gravitează cu precădere în jurul Mamei și al Tătuțului ‒ tatăl vitreg ce l-a substituit pe cel biologic. E mai greu de înțeles acest atașament față de trecut, căci copilăria naratorului nu este nici pe departe idilică, ci mai degrabă dură și traumatizantă: Bobiță pare a fi un magnet pentru umilințe și agresiuni, un permanent inadaptat la lumea cartierului (unde e „băiatul lu' doamna profesoară”) și la cea a școlii (unde, prin prisma unui incident, este etichetat drept poponar); băiatul se învârte într-un mediu plin de șmenari, brute și țigani, care îl tratează ca un ciudat ‒ iar el se străduiește, inconștient, să devină astfel.

0

Dincolo de ferestre – Irina Georgescu Groza

► „Dincolo de ferestre”, de Irina Georgescu Groza ◄

Editura Casa de Pariuri Literare, 2016, 142 pag. | Ilustrații de Kiki Georgescu

---

Anul trecut, tot prin iunie, am auzit prima oară de Irina Georgescu Groza, care debutase cu un volum de proză scurtă destul de lăudat, „Dincolo de ferestre”; în scurt timp, am întâlnit-o pe scriitoare pentru a-i lua un interviu despre biblioteca personală. Iată că a trecut un an până am reușit să ajung și eu la cartea Irinei, dar întâmplarea fericită a făcut să o citesc la Constanța, orașul în care autoarea a trăit mai bine de 20 de ani și unde se petrec o parte din poveștile ei. Câteva chiar s-au insinuat în plimbările mele prin tenta lor fantastică și înțelesurile ambigue, mai cu seamă Casa de pe țărm, pe care o citisem deja în iocan 1.

N-am trișat și am mai citit o dată povestirea, de data aceasta atentă la detalii. Ceva mai târziu, plimbându-mă prin Constanța, m-am întrebat dacă nu cumva acea casă de pe faleză este una dintre frumoasele clădiri părăsite, învăluite într-un aer misterios și ușor amenințător, care privesc marea din centrul orașului. La geamul unei astfel de case am fotografiat cartea, parcă așteptându-mă ca, din clipă în clipă, o mână zbârcită să înlăture brusc un colț al perdelei prăfoase, speriindu-mă de moarte. Să fiu despărțită doar printr-o pereche de geamuri și o bucată de pânză îngălbenită de o cameră veche în care s-au petrecut lucruri neștiute, în care cineva a iubit și poate chiar a murit, e de ajuns pentru ca imaginația mea să o ia razna.

5

Eram singur și fericit – Paweł Huelle

„Eram singur și fericit”, de Paweł Huelle 

Ed. Polirom, 2014, 206 pag. | Țara: Polonia

Traducere: Radosława Janowska Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean

---

După experiența dezamăgitoare de care am avut parte cu „Valurile” Virginiei Woolf, am tânjit după o carte caldă și plină de emoție, și iată că am avut marele noroc de a deschide „Eram singur și fericit”, volumul de povestiri al polonezului Paweł Huelle. Să ne înțelegem: nu căutam ceva lacrimogen și siropos – nu prea suport cărțile de acest gen –, ci o lectură care să vibreze de o frumusețe firească, naturală, cu o dimensiune umană pe care să o pot percepe atât cu mintea, cât și cu inima. Poveștile lui Paweł Huelle m-au învăluit în dulceața saturată de melancolie a unei proze excelente, în care am găsit cam toate ingredientele pe care le prefer: emoție, umor, sensibilitate, atenție pentru detalii, o plasticitate uimitoare, ba chiar și o doză de realism magic, care m-a încântat peste poate. La toate acestea s-au adăugat informații interesante despre istoria, natura și arhitectura unui loc de care m-am îndrăgostit înainte de a-l cunoaște în realitate: Gdańsk, orașul natal al scriitorului, unde e musai să ajung în viitorul apropiat, mai ales că n-am fost niciodată în Polonia.

Unii scriitori au talentul – aproape magic, aș zice – de a crea o lume nu doar tridimensională, ci și încărcată de senzații olfactive, auditive, ba chiar și gustative. De obicei, nu pot să trec printr-o carte fără să-mi imaginez locurile și oamenii despre care citesc, iar în cazul lui Paweł Huelle nu a fost nevoie de niciun efort mental, căci imaginile, sunetele și mirosurile par că țâșnesc pur și simplu din pagină, eliberate din strânsoarea cuvintelor. De la parfumul de lăcrămioare ce o însoțește pe bunica Maria, ca și cum ar fi purtat mereu în geantă buchetul de la nuntă, la izul de ciuperci, rășină și pământ reavăn, care saturează aerul pe timp de ploaie, de la acordurile de pian ce pătrund prin fereastra deschisă, la melodiile triste cântate de ucrainieni pe malul râului Tuja, acompaniați de acordeon, Paweł Huelle reușește să creeze o atmosferă extraordinară, fără a face excese de metafore. A fost unul dintre rarele cazuri în care am trăit și am simțit lumea despre care povestește autorul, cu personajele și întâmplările ei uneori ieșite din comun, pe care nu le voi uita prea curând.

5

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0

Ai uitat să râzi - Bogdan Munteanu

Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate. 

M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.

5

Revista iocan

Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată – Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu – care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; cele din primul număr îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care – habar n-aveam – stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* – cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).

*Între timp, am întâlnit un citat foarte simpatic la Radu Pavel Gheo:

Când e vorba de scriitori, preferăm romancierii. Poeți nu am susținut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe și proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, așa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învățat că e o artă importantă, pentru rafinați și sensibili, așa că o finanțează, ca să nu pară neciopliți și insensibili. („Noapte bună, copii!”, pag. 161) 

17

Dama de pică și alte povestiri - Aleksandr S. Pușkin

Poate că nu aș fi citit prea curând Dama de pică și alte povestiri de Aleksandr Pușkin dacă romanul „Frații Karamazov” nu mi-ar fi trezit interesul pentru literatura clasică rusă și dacă nu aș fi constatat recent că n-am mai pus mâna de multă vreme pe un volum de proză scurtă. Chiar dacă la început am avut o oarecare reținere față de subiectele și personajele atât de diferite de vremurile noastre, povestirile au început să-mi placă din ce în ce mai mult, pentru ca la final să-mi pară rău că s-au terminat (am aflat ulterior că există un alt volum apărut la Editura Corint, care conține mai multe proze de Pușkin). 

Unele povestiri își fac simțită vârsta, însă majoritatea au un aer atemporal, rămânând la fel de interesante și de captivante și astăzi, la aproape două secole de la conceperea lor. Printre favoritele mele se numără Dubrovski, Dama de pică, Domnișoara țărăncuță, Căpitanul de poștă și Dricarul, însă fiecare poveste are câte un subiect neobișnuit sau un final surprinzător, toate sunt presărate cu vorbe de duh și cu umor, iar câteva au accente fantastice - o diversitate care a făcut lectura mult mai antrenantă și mai satisfăcătoare decât mă așteptam la început.

6

Câteva cărți de proză scurtă

Volumele de proză scurtă pe care le am în bibliotecă (deschideți fotografia în altă fereastră pentru a o vedea la dimensiune mai mare)

Sursa de inspirație a acestui articol se datorează Laviniei, de la care am aflat că mai este luna prozei scurte. Se pare că, în cazul meu, este nevoie ca cineva să mă tragă de mânecă pentru a-mi reaminti că n-am mai trecut de multă vreme prin ograda acestui gen literar. M-am uitat pe Goodreads și am constatat că ultima colecție de povestiri a fost Armele secrete de Julio Cortázar, citită în august 2015. De atunci, n-am mai pus mâna pe o carte de proză scurtă și nici n-aveam de gând s-o fac prea curând, până am citit articolul Laviniei.

Am profitat de ocazie pentru a scormoni prin bibliotecă și a scoate la iveală cărțile de proză scurtă. Unele se aflau pe rândurile din spate și aproape că uitasem de existența lor, iar când teancul a fost gata mi s-au părut cam puține, în comparație cu numărul cărților pe care le dețin. În timp ce le căutam, am încercat să înțeleg de ce citesc atât de rar povestiri. Poate că nu mă atrag în mod special? Poate că am rețineri din cauza scurtimii lor și a amalgamului de personaje și situații care se regăsesc într-o singură carte? Îmi lipsește o genă esențială pentru a le aprecia așa cum se cuvine? O cauză există, chiar dacă nu o pot identifica și formula în mod elocvent. Cu toate că nu-mi displace acest gen literar, ba de-a lungul timpului am întâlnit o mulțime de povestiri excelente, adevărul este că prefer să citesc romane sau nuvele, iar când aleg proză scurtă o fac în mod deliberat, de parcă aș lua un medicament necesar.

25

Dansatoarea din Izu (Yasunari Kawabata) & Onoarea pierdută a Katharinei Blum (Heinrich Böll)

Humanitas, 2008, 224 pag.,
trad. Flavius Florea

Dansatoarea din Izu - Yasunari Kawabata

Prozele care alcătuiesc volumul Dansatoarea din Izu s-au dovedit o experiență mai degrabă neplăcută: deși au fost două-trei povestiri cu care am rezonat, altele au reușit să mă deprime, iar una, în mod special, mi s-a părut îngrozitoare. Citind cartea lui Kawabata, m-am simțit precum un cititor superficial și neinițiat, care s-a aflat la picioarele unei lucrări complexe, pe care nu a fost în stare să o înțeleagă. Mai mult, am îngăduit slăbiciunilor mele să îmi influențeze percepția scriiturii lui Kawabata, judecând-o și condamnând-o pentru senzațiile inconfortabile sau de-a dreptul insuportabile pe care mi le-a trezit. 

Nu există nici măcar un singur suflet fericit în această colecție de proză scurtă, care abordează teme precum alienarea și singurătatea, pierderea și lipsa, decepția sau cruzimea. Soția unui om de știință, care este obsedat de dorința de a avea copii, este nefericită în căsnicie și se simte atrasă de o fată mult mai tânără; un bărbat, literalmente în flăcări, este adus într-un spital plin de muribunzi, fiecare cu propria poveste dezolantă; o fată părăsită de iubit vorbește cu sufletul acestuia după ce el a murit; supraviețuitori ai războiului, înfometați și lipsiți de adăpost, nu își mai pot găsi locul într-o Japonie ce abia a ieșit din război; o văduvă își amintește cum proiecta lumea într-o oglindă, spre alinarea soțului ei aflat pe patul de moarte.

11

Armele secrete – Julio Cortázar

► „Armele secrete”, de Julio Cortázar ◄

Ed. Humanitas, 2007, 194 pag. | Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

Titlul original: „Las armas secretas”, 1959 | Țara: Argentina

---

„Armele secrete” este prima carte de Julio Cortázar pe care o citesc, la recomandarea lui Alin. Cred că am început multe recenzii în felul acesta și o voi mai face, pentru că sunt o mulțime de autori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, la care ajung pentru prima oară. Nu mă încumet deocamdată să încep „Șotronul” – care, privit de la distanță, mi se pare teribil de alambicat și dificil –, în schimb voi mai citi proză scurtă de Cortázar, care mi-a plăcut și observ că s-a tradus la noi în cantități mulțumitoare. 

Într-o primă fază, povestirile scriitorului argentinian m-au nedumerit cu începutul lor abrupt și complex – căci autorul vorbește despre întâmplări și persoane pe care încă nu le cunoaștem –, cu scriitura lui mai degrabă intelectuală decât pasională, cu parantezele în care subliniază sau dezvăluie lucruri ce uneori sunt mai dificil de înțeles. N-a fost dragoste la prima vedere, dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă foarte mult atmosfera lucidă și bizară a poveștilor lui Cortázar.

4

Ludmila Petrușevskaia - There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor's Baby

Titlul acestei colecții de proză scurtă și foarte scurtă, care vine la pachet cu subtitlul „Scary Fairy Tales”, este cel puțin bizar și trezește sentimente de tot soiul - ba curiozitate, ba reticență, dar cu siguranță nu și indiferență. Pe mine m-a nedumerit și m-a intrigat un asemenea titlu, care pare conceput în redacția unei reviste de scandal (cartea a fost promovată și ca „evenimentul literar al Halloween-ului” și s-a bucurat de recenzii pozitive), și, până la urmă, m-a determinat să citesc cartea Ludmilei Petrușevskaia acum aproape doi ani. Bineînțeles, am descoperit că nu există o povestire cu un astfel de titlu - în schimb, există una cu ideea respectivă, botezată mult mai puțin șocant: Răzbunare. Autoarea rusă mai are o carte în limba engleză, al cărui titlu este parcă și mai ostentativ (ca să nu zic de prost gust): There Once Lived a Girl Who Seduced Her Sister's Husband, and He Hanged Himself. Haida de! Oare aceste strategii de marketing chiar funcționează la cititorii străini? 

11

Mircea Cărtărescu, Nostalgia: Ruletistul, Mendebilul, Gemenii

Recunosc că, din cauza unei impresii deformate rămase din adolescență, am ezitat mereu să mă apropii de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Pe la 18 ani m-am chinuit să citesc Orbitor-aripa stângă, iar de atunci am rămas cu convigerea că scriitura lui Cărtărescu este prea complicată și ermetică pentru mine. Poate că „Orbitor” este, într-adevăr, o carte dificilă, dar aș fi putut încerca altceva. Abia acum, bătută la cap de prietenul irlandez Declan, mi-am făcut curaj pentru Nostalgia. Ei, și ce surpriză am avut! Cu mintea de acum, m-am îndrăgostit imediat de scriitura lui Mircea Cărtărescu, bogată și fluidă, cu tentă fantastică și un imaginar fabulos, injectând cititorul cu acea voluptate a cuvintelor bine alese și a frazelor meșteșugite. Nostalgia mi-ar fi plăcut cu siguranță la 18 ani, poate chiar mai mult decât Proza fantastică a lui Eliade, la care m-am gândit adeseori în decursul lecturii. Singura mea consolare este că acum o înțeleg, poate, mai bine și o gust mai intens. Cum lectura cărții va fi întreruptă de o mică vacanță, m-am hotărât să scriu despre primele trei proze citite (Ruletistul, Mendebilul și Gemenii), lăsând REM și Arhitectul pentru mai încolo (oricum, ar fi ieșit un text kilometric). 

30

Tristeți de lămâie – Julian Barnes

► „Tristeți de lămâie”, de Julian Barnes ◄

Ed. Nemira, 2015, 264 pag. | Traducere: Mihai Moroiu

Titlu original: „The Lemon Table”, 2004 | Țara: Anglia

---

De Barnes îmi propusesem să citesc „Privind în soare” – în schimb, drumul livresc, care se sustrage oricărei planificări, m-a condus la „Tristeți de lămâie”. Spre surprinderea mea, această colecție de proză scurtă are destule în comun cu „Sentimentul unui sfârșit” – roman a cărui recenzie am început-o cu următoarele cuvinte: Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. 

Asemenea lui Tony Webster, personajele din „Tristeți de lămâie” se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții – oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii, încercând să își trăiască bătrânețea așa cum și-au trăit maturitatea: cu virilitatea intactă, cu inima deschisă spre iubire, fără a se supune decrepitudinii și neputinței, fără a accepta că există un sfârșit. Poate nu întâmplător, majoritatea protagoniștilor sunt bărbați, care se agață, cu o urmă de disperare, de potența și putința lor, contestând moartea și nevolnicia, obținând mici victorii prin care își confirmă că sunt încă în viață. 

6

Olive Kitteridge – Elizabeth Strout

Olive Kitteridge: o personalitate complexă și furtunoasă, rece și schimbătoare, asemenea mării lângă care trăiește în Crosby, Maine. Viața ei este un șir de furtuni mai mici sau mai mari, care îi împing existența înainte. Uneori senină și calmă, alteori furioasă și amenințătoare, Olive stârnește neliniște și antipatie prin stările inconstante și prin părerile acide. Olive Kitteridge nu este o persoană comodă și plăcută, pe care să o poți îndrăgi cu ușurință; nu doar locuitorii din Crosby, Maine se confruntă cu această problemă, ci și noi, cititorii – iar Olive nu face aproape nimic pentru a trăi în armonie cu lumea. Este severă, drastică și neiertătoare, neclintită în părerile ei precum o stâncă, incapabilă să-și recunoască greșelile și să-și ceară iertare. Un munte de femeie, la propriu și la figurat, căci Olive împrumută ceva nu doar din firea mării, ci și din cea a munților, prin fermitatea părerilor ei tranșante și prin atitudinea neînduplecată în fața sorții.

7

Câmpia în flăcări - Juan Rulfo

Notorietatea mexicanului Juan Rulfo se sprijină pe numai două cărți: romanul Pedro Páramo (1955) și colecția de proză scurtă Câmpia în flăcări (1953). Mă așteptam să regăsesc în aceste povestiri lumea magică și obsedantă din Pedro Paramo, romanul care a inspirat Veacul de singurătate al lui Marquez; am găsit, în schimb, o lume brutal de realistă, în care Rulfo surprinde spiritul arhaic al Mexicului, cu crimele, revoltele și paradoxala lui resemnare. Este o lume care pendulează între pasivitate și impulsivitate; o lume încărcată de violență, zbârnâind de tensiune și frustrare, cu personaje simple, legate de pământul natal, dar mai puțin unite prin legăturile de sânge dintre ele. Sărăcia, munca epuizantă, crima, lupta, dragostea, moartea alcătuiesc tot atâtea fire din care se împletește viața oamenilor de rând din Mexicul începutului de secol XX, unde nedreptatea bogaților și ostilitatea naturii par primite în dar odată cu nașterea.

10

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet - Gabriel García Márquez

Pentru că timpul meu de lectură a fost aproape inexistent în ultima vreme, am citit această micuță carte în decurs de două săptămâni, dar subiectele povestirilor au fost atât de neobișnuite și de surprinzătoare încât mi s-au imprimat adânc în memorie. Drept să spun, nu am știut inițial că această carte este, de fapt, o colecție de proză scurtă (oare aș mai fi luat-o de pe raft dacă știam?), dar talentul extraordinar al lui Marquez m-a făcut să uit repede de reținerile mele față de acest gen literar. 

Am avut parte de o nouă porție delicioasă de realism magic și de acea vrajă tipic marqueziană, care m-a determinat să înghit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. 

7

Suflet de femeie - povestiri portugheze

O carte fără cititori poate la fel de bine să nu existe. Până să o întâlnesc pe traducătoarea Georgiana Bărbulescu, nu știam că Editura Muzicală publică și literatură - de fapt, uitasem că o astfel de editură există. Foarte pasionată de cultura și limba portugheză, Georgiana Bărbulescu a tradus și a publicat pe cont propriu câteva lucrări de pe acele meleaguri: povestirile de față, sonete de Florbela Espanca, precum și o biografie a cântăreței de fado Amália Rodrigues. 

În volumul ”Suflet de femeie”, traducătoarea a selectat nouă povestiri ale unor autori portughezi care au trăit și au creat în secolul al XIX-lea, toate având un numitor comun - femeia în diferite ipostaze și la diferite vârste. Însă, mai mult decât femeia universală, cunoaștem din aceste povestiri femeia portugheză, în varii roluri atribuite de viață: logodnică, soție, mamă, doică, prostituată sau războinică care luptă cot la cot cu bărbații.

11