Cina – Herman Koch

sâmbătă, 22 februarie 2020

Recenzie Cina Herman Koch neerlandez carte
„Cina”, de Herman Koch
Ed. Polirom, 2015, 298 pag., traducere de Gheorghe Nicolaescu
Original: „Het diner”, 2009 | Țara: Olanda/Țările de Jos

În urmă cu ceva vreme, am împrumutat „Cina” lui Herman Koch și am dus-o înapoi, necitită, apoi am uitat de ea. Recent, am ascultat un interviu cu autorul la emisiunea All You Can Read, iar alegerile muzicale mi s-au părut atât de trăznite pentru un scriitor de 60+, încât mi-am zis: gata, vreau neapărat să citesc „Cina” – și de data asta chiar am făcut-o. Cartea m-a prins de la prima pagină, prin vocea ursuză și plină de sarcasm a naratorului, o voce care pe mine m-a cucerit imediat și mi s-a părut unul din punctele forte ale romanului. Dacă te lași sedus sau nu de această voce influențează foarte mult percepția asupra a ceea ce se întâmplă ulterior, iar din câte am observat citind opiniile de pe Goodreads, multă lume a detestat cartea asta și personajele ei.

Nu știam absolut nimic despre subiect, în afară de ceea ce-mi sugera titlul, și mă bucur nespus pentru ignoranța mea, fiindcă impactul narațiunii a fost mult mai puternic. Așteptările îmi erau oarecum influențate de un film pe care-l văzusem mai demult și care-mi plăcuse (Carnage, regizat de Roman Polanski – abia acum am observat că are la bază o piesă de Yasmina Reza) și îmi imaginam că personajele se vor reuni în jurul unei mese, iar pe parcursul serii vor ieși la iveală tot felul de secrete și amănunte dezagreabile. Însă „Cina”, care a beneficiat și ea de vreo trei ecranizări, mi-a oferit o experiență diferită și cu totul neașteptată.

Spuneam că povestea m-a prins de la prima pagină: după încă două, simțeam cum mă mănâncă rău degetele – fiind o carte împrumutată, nu-mi puteam permite să subliniez nimic, dar nici nu mă înduram să întrerup lectura pentru a lua notițe. După încă o pagină, am cedat nervos: la naiba, o să cumpăr un alt exemplar! M-am întors la prima pagină și am început să subliniez cu o plăcere de nedescris. (Pentru cine nu a făcut niciodată asta, senzația este destul de greu de înțeles.)
2

Schiță – Rachel Cusk

duminică, 16 februarie 2020

Recenzie carte Schiță Rachel Cusk Litera
„Schiță”, de Rachel Cusk
Ed. Litera, 2019, 238 de pagini, traducere de Adriana Bădescu
Original: „Outline”, 2014 | Țara: Marea Britanie / Canada

După ce am terminat „Schiță”, am rămas destul de nedumerită: în cartea asta nu se întâmplă mai nimic, și cu toate astea ceva nedeslușit m-a atras la proza lui Rachel Cusk, un soi de curiozitate amestecată cu plăcere și cu o urmă de disconfort emoțional, trezit de temele pe care autoarea le atinge pe parcurs. Deși în general pot identifica motivele pentru care mi-a plăcut o carte (fie o scriitură excelentă, fie personaje memorabile, fie momente revelatorii sau toate laolaltă), de data asta n-aș fi putut spune cu exactitate ce anume m-a captivat. Poate faptul că „Schiță” nu mizează pe acțiune, ci pe idei și pe acumularea progresivă a unor teme care devin tot mai evidente în următoarele volume; sau faptul că te poate răscoli profund când te aștepți mai puțin, printr-o poveste care seamănă izbitor cu a ta. 

Îți poate menține interesul o carte lipsită de intrigă, în care urmărești confesiunile unor străini și părerile lor imperfecte, cu care nu ești întotdeauna de acord? De la un roman ai așteptări diferite, nu vrei să dai peste o simulare a realității de care îți dorești, poate, să te desprinzi. După ce am recitit pasajele subliniate și toate ideile s-au adunat într-un ghem compact, am simțit dorința puternică să mă apuc imediat de „Tranzit”, unde am regăsit același stil și aceeași narațiune alcătuită în principal din conversații, redate printr-o combinație de dialog și vorbire indirectă. Acum, că am trecut și la „Kudos”, al treilea volum din seria „Outline”, îmi dau seama cât de mult mă atrage stilul autoarei britanice și, mai ales, subiectele aparent banale pe care le abordează într-un mod atât de neconvențional.
12

Cartea fetiței-vampir – Adina Popescu

duminică, 9 februarie 2020

Recenzie Cartea fetiței-vampir Adina Popescu O istorie secretă a Țării Vampirilor

„O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea fetiței-vampir”, de Adina Popescu
Ed. Arthur, 2019, 564 pag. | Ilustrații de Alex Horghidan

Fiecare cititor are o listă, cât de scurtă, cu cărți în pregătire pe care le așteaptă cu mare nerăbdare. Pe lista mea se regăsea și „Cartea fetiței-vampir”, al doilea volum al trilogiei „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, pe care l-am început imediat după publicare, dornică să mă întorc în lumea fantastică imaginată de Adina Popescu. Am așteptat aproape trei ani cartea asta (e drept că celor care au citit Cartea Pricoliciului” încă din 2015 li s-au lungit urechile mai ceva ca ale Împăratului Verde), însă așteptarea a meritat, fiindcă am devorat cele peste cinci sute de pagini cu aceeași încântare. Și oare mi se pare mie, sau „Cartea fetiței-vampir” are mai mult umor decât „Cartea Pricoliciului”?

Când e vorba de o serie, există riscul ca următoarele volume să nu se mai ridice la înălțimea primei cărți, care are avantajul noutății: odată ce cititorul s-a obișnuit cu universul închipuit de autor, ineditul se uzează treptat și e nevoie de noi și noi elemente, întorsături și surprize pentru a-i menține treaz interesul. Ei bine, „Cartea fetiței-vampir” m-a mulțumit pe deplin. Am regăsit aceeași scriitură fluidă, capabilă să înduioșeze sau să stârnească râsul, și o narațiune complexă, întinsă pe mai multe planuri urmărite alternativ, am cunoscut personaje noi și m-am bucurat să le reîntâlnesc pe câteva din primul volum (Pricoliciul! ♥), am avut parte de o minunată incursiune în istoria basmului și am călătorit în tot felul de locuri neobișnuite, ajungând, spre final, chiar pe Tărâmul Celălalt.
0

Lecturile favorite din 2019

duminică, 2 februarie 2020

Cărțile preferate citite în 2019 recomandări de lectură

Cartea Magdei Szabó e de vină pentru că public cu atâta întârziere bilanțul lecturilor preferate din 2019: o împrumutasem și a durat un pic până am recuperat-o. (Mereu îmi găsesc scuze – între timp puteam măcar să scriu textul.) Pentru poza de grup, am luat din nou de la bibliotecă „Ultima lume” și cu ocazia asta m-am hotărât să nu mai fac tradiționala statistică anuală, care acum mi se pare cam searbădă, ci să scriu o listă detaliată cu zece cărți citite în 2019 care mi-au plăcut foarte mult. Le-am trecut în ordinea în care le-am citit, unde există o recenzie am pus un link, iar la final am notat și câteva date. Măcar în felul ăsta am scăpat de clasicele lamentări legate de cât de puțin am citit și cât de rar am scris pe blog anul trecut. 

(Ed. Albatros, 1974, 234 pag., traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă)

Nu știu dacă are vreo influență faptul că acest roman, deopotrivă emoționant și amuzant, se găsește extrem de greu, însă am început să țin și mai mult la el pe măsură ce a trecut timpul. Mă gândesc cu drag la Zsófi, fetița stângace și timidă care, în decursul unei veri, își confruntă fricile și slăbiciunile, având parte de câteva experiențe importante. Deși începe ca o dramă, povestea are momente pline de umor, iar atenția autoarei pentru viața interioară a personajelor sale îi conferă o profunzime aparte. De fapt, este o carte cu multipli naratori, în care privim întâmplările și oamenii din mai multe unghiuri. „Spuneți-i Zsófiei” are o căldură, o naturalețe și un discurs narativ care par să țină de alte timpuri, dar am impresia că romanul ăsta nu se va demoda prea curând – numai de s-ar reedita odată!
2
Un produs Blogger.