Spuneți-i Zsófiei – Magda Szabó

Editura Albatros, 1974, 234 pag.
Traducere de Eugen Hadai și Horia Aramă
Original: „Mondják meg Zsófikának”, 1958

Minunat și acest roman al Magdei Szabó, autoarea care mă cucerise cu prima mea lectură din literatura maghiară, Ușa. Emoționant și comic, plin de profunzime și cu o intrigă complexă, „Spuneți-i Zsófiei” are ceva important de spus atât adulților, cât și cititorilor mai tineri, ba îi poate învăța un lucru sau două chiar pe unii părinți și profesori, fiindcă aduce în prim plan jocul înșelător al percepțiilor și al presupunerilor, al orgoliilor și al așteptărilor nerealiste, vorbind despre importanța observării atente și despre căutarea acelui resort intim care duce la descifrarea unei persoane. Este multă psihologie și o profundă înțelegere a firii umane în această poveste stratificată care o are în centru pe Zsófi, o fetiță de unsprezece ani care și-a pierdut tatăl de curând. Deși începe ca o dramă, „Spuneți-i Zsófiei” devine pe parcurs o tragi-comedie a neînțelegerilor și a încurcăturilor, cu multe situații care mi-au stârnit râsul. 

M-a surprins faptul că romanul începe cu sfârșitul, dezvăluind de la bun început deznodământul prin câteva hotărâri oficiale care marchează puncte de cotitură în viața personajelor principale. Însă nici vorbă ca asta să strice în vreun fel plăcerea lecturii sau să facă mai ușor de ghicit în ce fel se va ajunge acolo; ba e chiar antrenant să urmărești cum Magda Szabó încurcă ițele poveștii cu tot felul de istorii, personaje și detalii noi, strecurând și câteva coincidențe bine plasate (care, din fericire, nu sunt supărătoare și nici nu întind limita credibilității), pentru a ajunge în final la ceea ce am aflat încă din primele pagini ale cărții. 

Totul se petrece în decursul unei singure veri, când lumea își pierde reperele pentru Zsófi și în cele din urmă și le recapătă, iar fetița se confruntă cu spaimele și slăbiciunile ei, dar și cu etichetele pe care ceilalți s-au grăbit să i le aplice. Nătângă, fricoasă, bună de nimic... Tatăl, un medic apreciat, era singurul căruia nu-i era rușine cu ea, era cel care o cunoștea și o înțelegea cel mai bine, fără să aibă nevoie de explicații; însă el a murit pe neașteptate în timpul unei consultații. E de ajuns ca Zsófi cea stângace și timidă să facă un singur pas care nu-i stă în caracter pentru a declanșa un lanț de întâmplări neobișnuite, atunci când pornește în căutarea ultimului pacient al tatălui ei, cel care a fost martor la cuvintele pe care acesta le-a rostit înainte de a muri: „Spuneți-i Zsófiei...”

22

Jocuri literare – provocarea lunii

Zilele trecute mă gândeam la planurile de lectură pentru 2019 și mi-a venit o idee poznașă: ce-ar fi să merg în fiecare lună la Biblioteca Metropolitană și să aleg câte o carte despre care nu știu absolut nimic? Un autor de care n-am auzit, o carte jerpelită pe care nimeni n-o mai bagă în seamă de cine știe când... M-a amuzat ideea, pentru că-mi plac provocările care au o doză de imprevizibil. După aceea mi-a venit o idee și mai nostimă: ce-ar fi să găsesc un joc literar pentru fiecare lună și să vă invit și pe voi să participați? Cu siguranță, ar fi mult mai distractiv dacă schimbăm păreri și povești despre experiențele pe care le-am avut la fiecare provocare. Plus că e musai să reiau Luna literaturii mioritice, pe care n-am mai organizat-o în 2018 și, ce să vezi, la finalul anului mi-am dat seama că am citit mult mai puține cărți românești.

Nu m-au atras niciodată provocările de lectură găsite pe net, în genul „citește o carte cu un număr în titlu” sau „care conține culoarea favorită în titlu” sau „o carte cu o copertă urâtă”. Nu mă îndoiesc că pe alți cititori îi amuză și îi ajută să citească mai mult și mai variat (ceea ce e grozav), dar în cazul meu e nevoie de alt gen de provocări pentru a-mi stârni cu adevărat interesul – așa că m-am gândit la propriile jocuri literare. N-a fost prea dificil să găsesc treisprezece (unul în plus pentru ianuarie viitor, o idee care-mi venise de vreo doi ani), fiindcă m-am inspirat chiar din viața mea de cititor, cu temerile, prejudecățile și situațiile cu care mă confrunt adeseori. 

Fără alte introduceri, iată jocurile literare la care m-am gândit (s-ar putea să mai modific mici chestii pe parcurs, dar deocamdată ar fi cazul să pun punct, pentru că m-a cam luat valul la unele prezentări și în ritmul ăsta n-o să mai public niciodată articolul):

30

Statistica lecturilor din 2018

Chiar dacă în 2018 am scris rar pe blog și nici cu lecturile nu mă pot lăuda (bilanțul de pe Goodreads arată că am citit un număr mai mic de pagini ca în anii precedenți), nu se putea totuși să sar peste tradiționala statistică de final de an. Numărul cărților citite mi se pare irelevant, fiindcă o bună parte au fost cărți pentru copii & adolescenți și cam o cincime au avut sub o sută de pagini. Dacă-mi doresc ceva pe plan literar pentru anul care tocmai a început, ar fi să citesc mai des și să reintroduc în lista de lecturi mai multă literatură „serioasă”. Cel mai bun an din punctul ăsta de vedere rămâne 2013, când am redescoperit plăcerea lecturii și am citit mult și foarte variat.

Înainte de a mă ocupa de statistică, iată un scurt bilanț:

• Planurile de lectură – am citit „G.” al lui Berger, o carte scrisă de un autor bulgar („Un roman natural”, de Georgi Gospodinov) și mare parte din cărțile împrumutate (au mai rămas „Bufnița oarbă”, „Pierdutul paradis” și încă două primite ulterior). Am citit cam jumătate din „Swann”, dar a trebuit să întrerup lectura la un moment dat și n-am mai reluat-o, deși scriitura lui Proust îmi plăcea foarte mult. 
• Am citit o carte în franceză („Le Cœur de l'homme”, de Stefánsson), restul au fost în engleză și în română. 
• N-am mai ascultat audiobook-uri. 
• Am citit mult mai puțină literatură română – se pare că Luna literaturii mioritice îmi era mie de folos, în primul rând, fiindcă mă mobiliza să citesc mai multe cărți autohtone. Din cele șapte cărți citite, cinci au fost cărți ilustrate pentru copii. Slăbuț. 
• Cum spuneam mai sus, am abordat mai puține lecturi dificile. „G.” și „Swann” au fost singurele provocări serioase în 2018.
• Am ajuns în sfârșit la câțiva autori în jurul cărora mă învârteam de ceva ani: Italo Calvino, Kurt Vonnegut, Yalom, Cehov (cu o singură povestire, „Kaștanka”), frații Strugațki, Proust.
• Am descoperit un autor preferat de cărți pentru copii: Roald Dahl. Am citit nu mai puțin de cinci cărți – dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut „Vrăjitoarele”.
• Surpriza anului a fost o carte fără cuvinte: „Mommy?”, de Maurice Sendak.
• Am citit o autoare din Alaska (Eowyn Ivey, cu „Spre marginea luminoasă a lumii”) și un autor din Scoția (John Burnside, cu „The Dumb House”), țări în care nu mai călătorisem literar până acum.

Mai jos sunt cărțile favorite și cele care merită menționate, împărțite pe diverse categorii. Nu este neapărat un clasament, cam tot ce am trecut aici cred că merită citit (cu excepția dezamăgirilor, evident). Unde există o recenzie, am pus un link în titlu.

19