Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza
Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România
În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.
După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.
Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.
