Noaptea dintre lumi – Irina Georgescu Groza

joi, 13 august 2020

Noaptea dintre lumi, de Irina Georgescu Groza
Ed. Nemira, colecția n'autor, 2018, 266 pag. | Țara: România

În urmă cu trei ani citisem colecția de debut a Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unde am întâlnit și câteva povestiri fantastice, și eram tare curioasă cum va fi primul ei roman, Noaptea dintre lumi; m-am întrebat dacă voi regăsi ceva din duritatea care m-a surprins la prima întâlnire cu proza Irinei sau dacă nu cumva stilul autoarei s-a mai înmuiat între timp. Și oare cât de suprarealist și de ciudat va fi romanul ăsta? Văzusem deja câteva păreri pe Goodreads, în care unii cititori și-au exprimat preferința pentru partea realistă a cărții, nefiind însă prea încântați de dimensiunea ei fantastică. Curiozitatea mea a crescut, mai ales că mă atrag poveștile ireale și stranii – totul e să fie bine scrise și fără mari cusururi în logica narativă.

După această lectură, m-am lămurit că Irina Georgescu Groza chiar scrie bine: nu m-am împiedicat de nicio construcție stângace, scriitura curge fluid și își păstrează limpezimea cu care mă familiarizasem din proza scurtă a autoarei, însă aici am observat ceva mai multe figuri de stil, care din fericire sună natural și nu au acel aer chinuit de artificiu îndelung căutat. Și dialogurile mi s-au părut foarte reușite, iar structura cărții este neașteptat de complexă: mi-am dat seama de asta abia după ce am citit cea din urmă pagină și am început să mă gândesc la tot ce aflasem înainte, la dilemele care (aparent) și-au găsit un răspuns și la noul sâmbure de îndoială care se strecoară chiar la final, tocmai când credeam că piesele împrăștiate alandala prin narațiune s-au grupat într-o imagine logică, recognoscibilă, cu fiecare explicație la locul său.

Sunt anii '80 în Constanța, Ana are aproape cincisprezece ani și de șase luni s-a mutat la periferia orașului împreună cu bunica ei, Sofica, într-un bloc nou ale cărui geamuri se deschid spre cimitirul ciumaților. Din viața ei dinainte n-a mai rămas aproape nimic – nici casa veche din Piața Ovidiu, unde locuiseră până în iarnă, nici tatăl, care a dispărut într-o zi, nici prietenii din copilărie care acceptau firesc o particularitate neobișnuită a fetei: Ana are părul alb, strălucitor ca luna. Pentru ei, Ana era un fel de zână, însă colegii de la liceu o consideră ciudată și o evită, iar derbedeii de la bloc îi strigă că e vrăjitoare, o necăjesc și o bruschează cu orice ocazie. Mama adolescentei, plecată în căutarea tatălui, dispare și ea treptat din existența Anei, care rămâne aproape singură în confruntarea cu o lume ostilă, la vârsta când nici n-a apucat să afle cine este și ce își dorește. Fata își găsește refugiul în cimitirul de peste drum, unde se plimbă nestingherită și citește ascunsă într-o criptă cu o lespede ciudată, pe care este săpat un cărăbuș cu șase picioare și aripi. Însă un alt fel de refugiu prinde contur odată cu sosirea noului profesor de engleză, un tânăr atrăgător care îi împrumută Anei „De veghe în lanul de secară”.
4

Luna literaturii mioritice (Ed. III)

sâmbătă, 1 august 2020

Luna literaturii mioritice 2020 autori romani

Pe la începutul anului mi-am propus să reiau în august Luna literaturii mioritice, după doi ani în care m-am fofilat de la această provocare, distrasă de vacanțe și alte activități estivale care mi-au lăsat mai puțin timp pentru lectură și discuții on-line. Vă spun drept, în ianuarie n-aș fi pariat pe mine că îmi voi duce planul la îndeplinire, fiindcă mă cunosc cât de cât și m-am lămurit că, dacă-i rost de plimbare, greu mă mai ține cineva legată de laptop și dusă-i disciplina necesară unei provocări.

Însă anul ăsta atipic, în care multe planuri s-au pierdut pe Apa Sâmbetei, m-a transformat într-o persoană ceva mai organizată (nu știu dacă e o schimbare temporară sau de durată, voi afla doar în timp) și, culmea, m-a ajutat să-mi ordonez un pic prioritățile și să devin mai conștientă de ceea ce-mi doresc să fac: de pildă, să reiau interviurile pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, pe care le-am întrerupt de mai bine de un an (ultimul interviu publicat a fost cel cu Nora Iuga, în noiembrie 2018) și nici n-am fost prea motivată să le continui după ce Bookaholic-ul a intrat într-o pauză pe termen nedefinit. M-am gândit o vreme să mut rubrica pe blogul meu, deși n-ar mai fi avut aceeași expunere (ăsta-i adevărul, un site mare are și o audiență pe măsură, pe când un blog personal va rămâne ceva de nișă, cu un public restrâns), dar între timp am primit propunerea de a continua interviurile pe blogul Cărturești. Am tot amânat decizia, fiindcă simțeam că am o datorie morală față de Bookaholic, unde am inițiat rubrica, dar în cele din urmă mi-am luat inima în dinți, am vorbit cu fetele de la Bookaholic și am obținut acordul lor pentru această schimbare.

Ce-i drept, contextul actual nu este cel mai favorabil pentru vizite în casele scriitorilor, dar am lansat din nou invitații, iar între timp am și făcut primul interviu, pe care o să-l editez zilele următoare. Ba chiar am început să fantazez timid că, după ce situația se va redresa și vor fi din nou bani de investit în cultură, voi avea poate ocazia să ajung și la scriitori care locuiesc prin alte colțuri de țară, lucru care înainte se putea realiza doar cu propriul meu buget. Sper să nu rămân doar cu visele, ci planurile astea chiar să capete o formă concretă la un moment dat.
35
Un produs Blogger.