Nu ne despărțim, de Han Kang
Ed. Humanitas Fiction, 2024, 296 pag, traducere de Diana Yüksel
Original: 작별하지 않는다, 2021 | Țara: Coreea de Sud
În loc să-i răspund, mi-am așezat o mână peste fotografia cu oase.Peste oamenii fără ochi și fără limbă.Peste cei ale căror organe și mușchi au putrezit.Cei care nu mai sunt oameni.Ba nu, peste cei care au rămas oameni.
O insulă cu mii de oameni uciși în numele eradicării comunismului. Marea care mătură trupuri, un puț de mină umplut la refuz cu cadavre. Brutalitatea ca sămânță latentă a firii umane. Neputința de a vorbi, trecutul ascuns, fisura dintre generații. Speranța. Existențe care se bifurcă, continuând ca două posibilități paralele. Tortura de a fi închis în propriul trup suferind. O pasăre captivă în colivie. O furtună de zăpadă, o cădere, un copac care-și agită brațele asemenea unui om. Umbra unei păsări pe perete, sunete dintr-o altă dimensiune. Un ochi întors spre lumea vie, un ochi privind spre cea de dincolo. Granița dintre vis și realitate, ștearsă.
Cel mai recent roman de Han Kang, tradus la noi cu titlul „Nu ne despărțim”, conține același amestec de duritate și gingășie care m-a impresionat când am citit „Disecție”. Acolo, autoarea coreeană vorbea despre sângeroasa revoltă din Gwangju, în anul 1980, când printre miile de victime s-au aflat femei, studenți și copii, uciși cu cruzime de armată. Aici, armata și poliția sunt responsabile pentru uciderea altor mii de civili, de data aceasta în insula Jeju, în anii 1948 și 1949. Ambele evenimente au fost mușamalizate, iar cei care ar fi putut să spună ce s-a întâmplat tăceau, de teamă să nu fie acuzați că simpatizează cu dușmanul. Însă adevărul găsește o cale să iasă la iveală, chiar dacă a fost sigilat într-o galerie de mină sau îngropat sub pista de aterizare a unui aeroport.
Este cruzimea imprimată în codul genetic al umanității? se întreba un personaj din „Disecție”, iar întrebarea își păstrează relevanța și în acest roman, unde suntem confruntați cu faptul că barbaria din om nu are finalitate și totul în materie de cruzime a fost născocit deja, iar ce urmează e doar o repetiție a unor fapte înainte petrecute.
Am regăsit aceeași scriitură atmosferică, cu un pronunțat iz poetic și accente fantastice, care tivește cu lirism imagini crude și fapte cumplite, pentru a surprinde fragilitatea omului în fața violenței statale. Oricât de frumoase ar fi frazele lui Han Kang, nu pot atenua povara masacrului petrecut în insula Jeju, când până și copiii și-au pierdut caracterul intangibil, de ființe care ar trebui ocrotite cu orice preț. E o decădere a ființei umane care se petrece ciclic de-a lungul istoriei, un abuz repetat al celor care dețin puterea și mânuiesc armele în numele unei ideologii fără inimă. Citind despre astfel de întâmplări cumplite și adevărate – și e bine să le cunoaștem, în limitele suportate de fiecare –, îmi cam pierd încrederea în bunătatea inerentă a ființei umane și devin convinsă că o distopie precum „Cântecul profetului” a lui Paul Lynch, cu previziunile sale sumbre, nu doar că se poate întâmpla, ci s-a întâmplat deja într-un colț din lumea asta imensă.
