Room (Camera) - Emma Donoghue

Dacă nu ați citit romanul irlandezei Emma Donoghue, sunt șanse foarte mari să fi auzit câte ceva despre subiectul lui, răscolitor prin implicații, original prin abordare și perspectivă. Am fost roasă de curiozitate multă vreme, dar mi-era teamă că lectura va deveni ori deprimantă, ori enervantă din cauza naratorului, un băiețel de numai cinci ani - sau ambele. Îmi plac cărțile scrise din perspectiva copiilor, însă vocea lor trebuie să fie autentică și credibilă, și nu toți autorii reușesc să se achite onorabil de această misiune. Emmei Donoghue i-a reușit într-o măsură destul de mare, însă nu în totalitate; în cea de-a doua parte a poveștii, intruziunea gândirii adulte se face simțită într-un mod deranjant. Din câte am înțeles, autoarea a scris Room (Camera) când băiatul ei avea tot cinci ani, fapt care a ajutat-o, într-o oarecare măsură, la o creionare veridică a personajului principal. 

9

Cina blestemată - Ismail Kadaré

Evenimentele din Cina blestemată se derulează în Gjirokastra, un oraș-fortăreață aflat în partea de sud a Albaniei, foarte aproape de granița cu Grecia. În Gjirokastra - un oraș arogant care se consideră uneori mai deștept decât toată țara la un loc -, bârfa, discuțiile și supozițiile sunt la loc de cinste. Localnicii analizează minuțios evoluțiile pe scena politicii europene, raportând jocurile de putere la relațiile dintre doi medici ai orașului - care, fără a fi înrudiți, poartă același nume. Între cei doi există însă o diferență notabilă: Gurameto cel mare studiase în Germania, iar Gurameto cel mic în Italia, astfel că opinia publică îi transformă în adevărate simboluri care oglindesc relațiile dintre cele două țări. Popularitatea și superioritatea medicilor fluctuează în funcție de statutul țărilor cu care oamenii îi asociază, iar presupusa dușmănie dintre ei este așteptată să iasă la iveală în orice moment. 

17

Roman rusesc – Meir Shalev

► „Roman rusesc”, de Meir Shalev ◄

Ed. Univers, 2015, 458 pag. | Traducere: Gheorghe Miletineanu

Titlu original:  רומן רוסי (Un roman rusesc), 1988 | Țara: Israel

---

  

„Roman rusesc” nu este o carte perfectă, dar mi-a plăcut extrem de mult; parcă a fost scrisă special pentru mine. De fapt, este tipul acela rar de poveste care ar fi putut continua mult și bine, pe mii de pagini, iar eu aș fi citit din ea până la adânci bătrâneți, fără să mă plictisesc de umorul, imaginația și scriitura lui Meir Shalev. Și fără să mă roadă curiozitatea în legătură cu finalul. Într-adevăr, finalul nu a fost extraordinar, iar romanul nu are un punct culminant propriu-zis, ci este, mai degrabă, o înlănțuire de povești și portrete – dar ce povești și ce portrete! 

„Roman rusesc” cuprinde istoria unei așezări evreiești din valea Jezreel, întemeiată de o mână de imigranți ruși la începutul secolului 20. Povestea se întinde pe trei generații, de la străbunii care au îmblânzit natura Palestinei până la nepoții care continuă munca lor în statul Israel. Portretele unor oameni remarcabili se împletesc cu evenimente inedite, banale sau absurde, care virează adeseori înspre tărâmul mitului și al fanteziei. Figurile giganților întemeietori și identitatea poporului israelian sunt prezentate de Shalev cu căldură și umor, dar și cu ironie, într-o narațiune extrem de densă și deloc ușor de parcurs. 

Istoria așezării nu este una liniară, căci timpul este îmbucătățit în fărâme mici, sclipitoare, care sunt amestecate și așezate apoi într-un mozaic fabulos de vocea naratorului Baruch, nepotul unuia dintre părinții întemeietori ai micii așezări agricole. Mai puțin un cronicar și mai mult un păstrător al amintirilor trăite și auzite, Baruch deșartă sacul lui plin cu povești și vedenii, dând glas tuturor vocilor care, de-a lungul timpului, i-au istorisit gândurile și pățaniile lor în Ereț-Israel. 

8

Lunetistul - Marin Mălaicu-Hondrari

S-a scris destul despre Lunetistul, multă lume l-a și citit, așa că hop și eu, cuprinsă de curiozitate la adresa lui Marin Mălaicu-Hondrari, autor pe care nu l-am încercat până acum (deși am în bibliotecă, încă de anul trecut, Cartea tuturor intențiilor). Sentimentele mele sunt destul de indecise cu privire la Lunetistul; deși multe aspecte mi-au plăcut, am observat că altele nu s-au potrivit sau au fost exploatate în exces de către autor. La prima vedere, romanul are calități de netăgăduit și recunosc că l-am citit pe nerăsuflate. Lectura stă sub semnul unui ușor mister, scriitura curge fluid, aparent lipsită de efort, avem o seamă de tablouri pitorești și accente poetice, plus o răsturnare de situație la final, când suntem nevoiți să reexaminăm dintr-un alt unghi tot ceea ce am citit până atunci. Însă o mare parte din efectul romanului se bizuie tocmai pe această manevră postmodernistă, iar calitatea lui se confundă adeseori cu numeroasele referințe livrești, un luciu de erudiție ireal pe care scriitorul l-a întins cu generozitate asupra multora dintre personajele sale.

4

Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii - Kenzaburō Ōe

Îmi doream de multă vreme să citesc ceva de Kenzaburō Ōe, iar întâmplarea a făcut ca primul contact cu scriitura japonezului să fie nu prin intermediul unei cărți, ci al unui audiobook în limba engleză. Așadar, pentru prima oară în viața mea de adult, am ascultat o carte citită de altcineva - lucru de care m-am ferit până acum. Dar, în ciuda reținerilor mele față de cărțile audio, trebuie să recunosc că vocea versatilă a lui Edoardo Ballerini a adus un plus de dramatism și atmosferă acestei proze saturate de grotesc, violență și vulgaritate. 

Nu mă voi hazarda să-mi fac, deocamdată, o părere despre Kenzaburō Ōe. Acesta este primul roman al scriitorului (apărut în 1958, când el avea numai douăzeci și trei de ani) și, din câte am înțeles, stilul său se schimbă foarte mult în cărțile publicate ulterior. Pentru un roman de debut, Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii mi s-a părut foarte bine scris, poate un pic prea lucrat în ceea ce privește comparațiile și metaforele, care abundă la orice cotitură a textului, și prea centrat pe o împărțire clară a binelui și a răului. Mi-a plăcut, totuși, acest lirism care contrabalansează substratul dur și violent al poveștii, netezindu-i spinii și făcând romanul un pic mai ușor de suportat. 

17

Muzeul inocenței - Orhan Pamuk

M-am îndreptat spre un nou roman de Orhan Pamuk cu bucurie și încredere, convinsă că nimic nu poate merge prost (convingere bazată pe o singură carte citită, Mă numesc Roșu, care m-a cucerit iremediabil). Ei, iată că m-am înșelat: Muzeul inocenței m-a adus, în unele momente, la exasperare. Cu o verbozitate proprie fie unui autor mediocru, fie unuia autosuficient (cartea a fost publicată în 2008, la doi ani după primirea Premiului Nobel), Pamuk lăbărțează inutil textul, spunând în șase sute de pagini ceea ce ar fi putut transmite în aproape jumătate. Nu este vorba, însă, de o dezamăgire profundă, totală: scriitura lui Pamuk este în continuare minunată, am gustat toate detaliile despre Turcia tradiționalistă și viața în Istanbulul anilor '70-'80, am rămas cu dorința de a vizita muzeul adevărat, cu miile sale de obiecte ce transcend ficțiunea, însă minuțiozitatea cu care autorul diseacă o dragoste obsesivă se apropie, mult prea adesea, de redundanță.

21

Câmpia în flăcări - Juan Rulfo

Notorietatea mexicanului Juan Rulfo se sprijină pe numai două cărți: romanul Pedro Páramo (1955) și colecția de proză scurtă Câmpia în flăcări (1953). Mă așteptam să regăsesc în aceste povestiri lumea magică și obsedantă din Pedro Paramo, romanul care a inspirat Veacul de singurătate al lui Marquez; am găsit, în schimb, o lume brutal de realistă, în care Rulfo surprinde spiritul arhaic al Mexicului, cu crimele, revoltele și paradoxala lui resemnare. Este o lume care pendulează între pasivitate și impulsivitate; o lume încărcată de violență, zbârnâind de tensiune și frustrare, cu personaje simple, legate de pământul natal, dar mai puțin unite prin legăturile de sânge dintre ele. Sărăcia, munca epuizantă, crima, lupta, dragostea, moartea alcătuiesc tot atâtea fire din care se împletește viața oamenilor de rând din Mexicul începutului de secol XX, unde nedreptatea bogaților și ostilitatea naturii par primite în dar odată cu nașterea.

10