Interviu: Marius Dobrescu despre Albania, Ismail Kadaré, comunism și tradiții albaneze

sursa foto: arhiva personală a lui Marius Dobrescu

Dacă ați citit măcar un roman de Ismail Kadaré, ați auzit probabil de Marius Dobrescu, cel care, de peste treizeci de ani, traduce scrierile autorului albanez în limba română. Într-o zi am descoperit un mesaj care stătea de mai bine de o lună în Spam. Marius Dobrescu îmi cerea acordul pentru a prelua recenzia mea despre Generalul armatei moarte în revista comunității albaneze, oferindu-mi drept „răsplată” două romane de Kadare. Cei care sunt familiarizați cu afinitatea mea pentru scriitorul albanez își pot imagina, pe bună dreptate, că am sărit în sus de bucurie - și asta numai la gândul că voi putea pune, în sfârșit, toate întrebările care s-au adunat de când am început să citesc cărțile lui Ismail Kadaré și am făcut o pasiune pentru tradițiile și legendele albaneze. Uite așa am avut eu șansa nesperată de a-l întâlni pe traducătorul lui Kadaré la o cafea și o discuție extrem de interesantă, care mi-a trezit alte zeci de întrebări și un chef nebun de a porni la drum spre Albania.

18

Olive Kitteridge – Elizabeth Strout

Olive Kitteridge: o personalitate complexă și furtunoasă, rece și schimbătoare, asemenea mării lângă care trăiește în Crosby, Maine. Viața ei este un șir de furtuni mai mici sau mai mari, care îi împing existența înainte. Uneori senină și calmă, alteori furioasă și amenințătoare, Olive stârnește neliniște și antipatie prin stările inconstante și prin părerile acide. Olive Kitteridge nu este o persoană comodă și plăcută, pe care să o poți îndrăgi cu ușurință; nu doar locuitorii din Crosby, Maine se confruntă cu această problemă, ci și noi, cititorii – iar Olive nu face aproape nimic pentru a trăi în armonie cu lumea. Este severă, drastică și neiertătoare, neclintită în părerile ei precum o stâncă, incapabilă să-și recunoască greșelile și să-și ceară iertare. Un munte de femeie, la propriu și la figurat, căci Olive împrumută ceva nu doar din firea mării, ci și din cea a munților, prin fermitatea părerilor ei tranșante și prin atitudinea neînduplecată în fața sorții.

7

Holes (Tabăra) - Louis Sachar

De multă vreme n-am mai citit o poveste pentru copii cu atâta plăcere! Ultima carte de acest gen a fost Jocul lui Westing de Ellen Raskin, însă Holes/Tabăra lui Sachar mi-a plăcut mai mult. Nici măcar nu știu ce anume să-i reproșez cărții, poate doar faptul că s-a terminat prea repede și că finalul mi s-a părut cam grăbit. Cu siguranță, Tabăra este o lectură minunată la vârsta potrivită (probabil de la 12 ani în sus, căci are câteva scene mai dure), dar uite că m-am bucurat și eu de această carte, chiar și la vârsta mea înaintată. N-are cum să nu-ți meargă la inimă un roman foarte bine legat și construit, care îmbină umorul, aventura și lecțiile de viață cu personaje interesante și povești bine ticluite. Pur și simplu am trăit o stare de bine pe tot parcursul lecturii, care intră la categoria „aș fi vrut să nu se termine prea curând”. Eu am citit cartea în engleză, dar sper că traducerea de la editura Arthur este pe măsura originalului. 

28

Concurs (încheiat): Roman rusesc de Meir Shalev

Roman rusesc de Meir Shalev a devenit una dintre cărțile mele preferate, nu doar la nivelul acestui an, ci de când m-am apucat eu de citit. Stilul autorului mi s-a potrivit ca o mănușă, iar acest lucru se întâmplă mai rar. Spuneam în recenzia cărții că „Roman rusesc” a fost tipul acela rar de poveste care ar fi putut continua mult și bine, pe mii de pagini, iar eu aș fi citit din ea până la adânci bătrâneți, fără a mă plictisi de umorul, imaginația și scriitura lui Meir Shalev. Am recitit acum citatele alese pentru recenzie și am fost învăluită de aceeași plăcere pe care am trăit-o pe tot parcursul lecturii. 

„Roman rusesc” a apărut la Editura Univers în 2015, în traducerea lui Gheorghe Miletineanu. Iată și descrierea „oficială” a romanului pe pagina Editurii Univers:

16

Da - Thomas Bernhard

De Thomas Bernhard am auzit pe Goodreads, căci la noi nu pare să fie un autor prea cunoscut, și cu atât mai puțin unul popular. Am ales acest mic roman, „Da/Ja”, pentru că Ágota Kristof îl menționează în cartea ei de memorii, L'analphabète: récit autobiographique, drept unul dintre romanele sale preferate. Autoarea de origine maghiară spune despre Thomas Bernhard că nu a încetat să îşi critice ţara, societatea şi epoca, cu ură şi dragoste, dar și cu mult umor. Dacă Ágota Kristof i-a putut aprecia umorul, nu același lucru se poate spune despre prietenii săi, cărora le-a oferit cartea: mulți dintre ei au abandonat-o, considerând-o prea deprimantă. Eu m-am regăsit undeva la mijloc: nu am perceput-o ca fiind apăsătoare, dar nici amuzantă (deși am remarcat ironia, pe alocuri). Însă romanul „Da” este, în mod clar, un exercițiu intelectual, care mi-a pus la treabă sinapsele ruginite.

5

Audiția - Ryū Murakami

Curiozitatea mea în ce-l privește pe Ryū Murakami a escaladat după discuția avută cu Gabriel și Răzvan la postarea J. Ființa sexuală, așadar iată-mă cu Audiția în brațe, devorând-o în câteva ore. Stilul acestui Murakami, foarte diferit de al lui Haruki (dacă nu punem la socoteală interesul pentru mâncare și muzică clasică), este simplu și rece, lipsit de lirism și calculat parcă la minim de cuvinte. Nu lipsesc scenele grafice de sex și violență, care explorează cele mai întunecate laturi ale societății japoneze. Eu am citit cartea în engleză, dar traducerea mi s-a părut cam plată și lipsită de farmec, încât m-am întrebat dacă nu cumva chiar acesta este stilul lui Ryu Murakami. Scriitorul nu m-a impresionat foarte tare, dar m-a intrigat îndeajuns de mult pentru a încerca și alte romane. Pentru viitoarele lecturi (cel mai probabil, Copii de aruncat și În supa miso) voi căuta totuși edițiile de limbă română.

10

Medeea și copiii ei - Ludmila Uliţkaia

Un caleidoscop colorat și amețitor de povești și personaje, Medeea și copiii ei mi-a lăsat senzația că mă aflu la răspântia dintre proză scurtă și roman. Episoadele și portretele disparate sunt unite de un loc și de un timp comun, dar mai ales prin firul sângelui care le leagă de personajul central, Medeea, în jurul căreia gravitează micile povești inedite atașate numeroaselor sale neamuri. 

Însă romanul nu cuprinde doar istoria unei familii, ci și istoria unui loc, Crimeea, unde muntele și marea se întâlnesc cu ofertantul mozaic cultural, al cărui farmec a fost în mare parte distrus de ideile obsesive ale tătucului Stalin. Romanul Ludmilei Ulițkaia capătă o nouă greutate în lumina recentelor dispute dintre Rusia și Ucraina legate de peninsula Crimeea, pământul care pare să nu-și găsească liniștea. Prin povestea Medeei, întinsă pe o mare parte a secolului 20, aruncăm o privire în inima acestui tărâm pustiit de conflicte și îngreunat de oseminte, cu spiritul ciuntit prin înlăturarea celor care au țesut cu migală sufletul Crimeei - grecii, tătarii și armenii.

7

Viața mea printre cărți (VII)

În ultima vreme nu mi s-a mai întâmplat nimic notabil, nu mi-a mai furat nimeni textele, n-am mai câștigat la vreun concurs, aproape că am și uitat de rubrica asta, până când mi-am amintit că nu am revenit cu poze după amenajarea bibliotecii și a colțului de citit la care visam în episodul VI.

Încă n-am dat jos perdele roșii, între timp m-am obișnuit cu ele.

De Crăciun am primit cadou elementele necesare confecționării unui colț de citit: un fotoliu, un lampadar și, bonus, un covor de care m-am îndrăgostit la prima vedere în Ikea. Le-am aranjat chiar într-un colț, lângă geamuri, adăugând și o masă găsită prin casă și transformată în birou incomod. Înainte să spuneți ceva, da, mi-am dat seama că nuanța fotoliului nu se asortează cu cea a mesei (în schimb se asortează cu cățelul), dar m-am gândit că mai degrabă îl vopsesc chiar eu, cu lac rămas de la rafturile bibliotecii, decât să luăm varianta maro, care costa cu vreo 200 de lei mai mult. Evident, nu l-am vopsit nici acum (mă refer la fotoliu, nu la cățel).

31

J. Ființa sexuală – Kenzaburō Ōe

Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii (1958), romanul de debut al lui Kenzaburō Ōe, mi-a trezit apetitul pentru lucrările mature ale scriitorului japonez, însă nu am ajuns prea departe în timp: J. Ființa sexuală a apărut în 1963, când autorul avea 28 de ani. Din câte am aflat de pe Wikipedia, perioada 1961-1964 a însemnat pentru Ōe trecerea de la temele preponderent sexuale la cele care explorează violența din societatea marginală, însă romanul de față pare să le îmbine pe amândouă: un sex ostentativ, uneori extrem, și o violență surdă, de multe ori aflată în fundal, de unde izbucnește la răstimpuri.

În prima parte a romanului, șapte oameni (J, soția și sora lui, un poet, un actor, o cântăreață de jazz și un cameraman) se îndreaptă spre casa de vacanță a lui J pentru a filma un scurtmetraj. Este noapte, iar o amenințare abia simțită plutește în aer. Într-un cătun din apropiere, femeile și bătrânii s-au adunat în fața casei unei femei adultere, pentru a o umili printr-o polarizare tacită și colectivă a furiei lor. Mai târziu, în cabană, cei șapte oameni - care evoluează ca pe o scenă de teatru - sunt urmăriți de un martor ascuns și tăcut.

35