Ready Player One – Ernest Cline

Ready Player One, de Ernest Cline

Ed. Nemira, 2016, 448 pag. | Traducere: Mihai Dan Pavelescu

Titlu original: Ready Player One, 2011 | Țara: SUA

---

Cu câtă înfrigurare am citit „Ready Player One”! Mi-am luat notițele la recitit pentru a scrie despre romanul lui Ernest Cline, căci recenziile din ultima vreme par să reflecte doar o parte a lecturilor mele, iar eu citesc destul de variat – am în meniu și science-fiction, distopii, fantasy și cărți pentru copii & adolescenți –, dar se pare că reușesc să scriu doar despre cărțile mai „serioase”. N-aș vrea să vă faceți o părere greșită despre mine, așadar voi adăuga la final și câteva rânduri mai personale. :)

„Ready Player One” mi s-a părut un science-fiction foarte reușit, pe care l-am devorat cu sufletul la gură, chiar dacă n-am fost niciodată un gamer pasionat, și nici nu am vreo afecțiune deosebită pentru cultura anilor 1980. Aflasem de roman dinainte să fie tradus la noi, însă am tot ezitat să-l încep, temându-mă că nu voi rezona cu subiectul. Între timp, m-am lămurit că nu e nevoie de cunoștințe specializate pentru a înțelege ce se întâmplă în cartea asta, care se adresează practic tuturor celor aflați în căutarea unei povești captivante și deconectante din categoria „ușor de citit”, o poveste care este totodată bine scrisă și ținută în frâu, fără goluri în logica narațiunii. Acum pot să înțeleg de ce romanul a avut un asemenea succes, dincolo de publicul țintă – geeks, pasionații jocurilor pe calculator sau cei care și-au trăit adolescența în anii 1980. Anul viitor va apărea și o ecranizare în regia lui Steven Spielberg, pe care de-abia aștept să o urmăresc (sper ca până atunci să mai uit din subiect), pentru că vreau să văd transpuse în imagini toate acele universuri virtuale prin care se plimbă Wade Watts, naratorul și protagonistul romanului.

16

Jurnal de lectură – martie

Pentru că, până apuc eu să scriu recenziile, uneori am poftă să împărtășesc unele impresii despre cărțile pe care le citesc, m-am gândit să deschid un jurnal de lectură. Să vedem cât timp voi reuși să mă țin de el. Pentru prima postare, am notat impresii retroactive. Așadar, a se citi de jos în sus. :)

25 martie

Cât de mișto este „Casa Heap” a lui Edward Carey! Mi-a plăcut cartea ca obiect de când am văzut coperta, iar apoi am descoperit că are în interior și desene ale autorului (fiecare capitol începe cu o ilustrație alb-negru), dar nu mă așteptam să fiu atât de încântată de poveste. Am citit câteva pagini și am fost fermecată pe loc – deja am ajuns la jumătate, dar pe de altă parte n-aș vrea să se termine. Nu-i tocmai o carte pentru copii, ci mai degrabă pentru adolescenți și adulți, căci are mult umor negru și întâmplări macabre, care pe alocuri sunt surprinzător de dure. Mie-mi place la nebunie și mă amuză de numa-numa – plus că și scriitura e foarte faină și nu-i pot găsi niciun cusur cărții ăsteia. Mi se pare povestea perfectă pentru un adult care păstrează încă un spirit de copil și gustă totodată umorul negru și scenele grotești – cred că tocmai mi-am făcut un profil sumar de cititor. :))

Momentan, am lăsat deoparte „Simpatizantul”, dar observ că sunt ceva mai interesată să continui lectura – are totuși și destule părți faine.

20

Eram singur și fericit – Paweł Huelle

„Eram singur și fericit”, de Paweł Huelle 

Ed. Polirom, 2014, 206 pag. | Țara: Polonia

Traducere: Radosława Janowska Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean

---

După experiența dezamăgitoare de care am avut parte cu „Valurile” Virginiei Woolf, am tânjit după o carte caldă și plină de emoție, și iată că am avut marele noroc de a deschide „Eram singur și fericit”, volumul de povestiri al polonezului Paweł Huelle. Să ne înțelegem: nu căutam ceva lacrimogen și siropos – nu prea suport cărțile de acest gen –, ci o lectură care să vibreze de o frumusețe firească, naturală, cu o dimensiune umană pe care să o pot percepe atât cu mintea, cât și cu inima. Poveștile lui Paweł Huelle m-au învăluit în dulceața saturată de melancolie a unei proze excelente, în care am găsit cam toate ingredientele pe care le prefer: emoție, umor, sensibilitate, atenție pentru detalii, o plasticitate uimitoare, ba chiar și o doză de realism magic, care m-a încântat peste poate. La toate acestea s-au adăugat informații interesante despre istoria, natura și arhitectura unui loc de care m-am îndrăgostit înainte de a-l cunoaște în realitate: Gdańsk, orașul natal al scriitorului, unde e musai să ajung în viitorul apropiat, mai ales că n-am fost niciodată în Polonia.

Unii scriitori au talentul – aproape magic, aș zice – de a crea o lume nu doar tridimensională, ci și încărcată de senzații olfactive, auditive, ba chiar și gustative. De obicei, nu pot să trec printr-o carte fără să-mi imaginez locurile și oamenii despre care citesc, iar în cazul lui Paweł Huelle nu a fost nevoie de niciun efort mental, căci imaginile, sunetele și mirosurile par că țâșnesc pur și simplu din pagină, eliberate din strânsoarea cuvintelor. De la parfumul de lăcrămioare ce o însoțește pe bunica Maria, ca și cum ar fi purtat mereu în geantă buchetul de la nuntă, la izul de ciuperci, rășină și pământ reavăn, care saturează aerul pe timp de ploaie, de la acordurile de pian ce pătrund prin fereastra deschisă, la melodiile triste cântate de ucrainieni pe malul râului Tuja, acompaniați de acordeon, Paweł Huelle reușește să creeze o atmosferă extraordinară, fără a face excese de metafore. A fost unul dintre rarele cazuri în care am trăit și am simțit lumea despre care povestește autorul, cu personajele și întâmplările ei uneori ieșite din comun, pe care nu le voi uita prea curând.

5

Povestiri de pe Calea Moșilor – Adina Popescu

► „Povestiri de pe Calea Moșilor”, de Adina Popescu ◄

Ed. Casa de Pariuri Literare,  2014, 248 pag. | Țara: România

---

A trecut ceva vreme de când am terminat „Povestiri de pe Calea Moșilor”, însă prozele din acest volum și-au păstrat și acum aura de candoare, iar unele episoade mi-au rămas bine întipărite în memorie, căci Adina Popescu are un minunat talent de a povesti într-un stil simplu, natural și totodată savuros, transformând întâmplări oarecum banale în povești interesante și pline de haz. Sunt fragmente de copilărie – copilăria Adinei, deși nu pare să fie o carte autobiografică, ci mai degrabă o împletire de amintiri și ficțiune – care lasă senzația unui roman, căci povestirile sunt legate prin personaje și întâmplări care revin, dar mai cu seamă de un loc comun: Calea Moșilor și străzile dimprejur, un spațiu bine delimitat în care se învârte naratoarea, de la vârsta preșcolară până la finalul clasei a opta.

Am început cartea fără mari așteptări, dar scriitura Adinei Popescu m-a cucerit de la primele pagini cu verva, naturalețea și umorul ei, iar povestirile mi-au plăcut atât de mult, încât primul impuls a fost să le devorez pe loc – însă m-am abținut. Cu un efort de voință, am păstrat câte un capitol, maxim două pentru fiecare dimineață, astfel că, timp de o săptămână, ziua a început cu zâmbete, chicoteli și o ceașcă matinală de candoare. Îmi plac poveștile scrise din perspectiva unui copil, iar „Povestiri de pe Calea Moșilor” este o carte care binedispune și aduce la suprafață propriile pățanii și amintiri. Am lungit lectura cât de mult am putut, dar până la urmă n-am avut ce face, volumul s-a terminat, iar eu am simțit o undă de melancolie când am părăsit universul copilului ce se îndreaptă spre maturitate.

0