Gustul, mirosul și amintirea – Anamaria Smigelschi

„Gustul, mirosul și amintirea” în camera de zi a Anamariei Smigelschi 

► „Gustul, mirosul și amintirea”, de Anamaria Smigelschi ◄

Editura Humanitas, 2013, 272 pag. | Colecția: Memorii/Jurnale

---

Am avut parte de o surpriză nemaipomenită cu volumul de memorii al Anamariei Smigelschi. În primul rând, pentru că l-am primit în urma unui blind date, pus la cale de Booktopia și librăriile Humanitas, pe 14 februarie. În al doilea rând, pentru că nu auzisem nici de scriitoare, nici de carte. M-am și speriat un pic citind cuvintele lui Andrei Pleșu de pe ultima copertă, din care am aflat că Anamaria Smigelschi este plastician, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la „chirurg plastician”, și trebuie să recunosc că memoriile unei vedete autohtone nu prea-mi trezeau interesul. Dar, frunzărind cartea, mi-a venit inima la loc: autoarea este, de fapt, artist plastic-grafician, iar primele paragrafe au fost de ajuns pentru a-mi spulbera reticența. 

Abia mai târziu, căutând mai multe informații despre artista-scriitoare, am aflat cu mare surprindere că Anamaria Smigelschi este cea care a creat poveștile cu Luna Betiluna și Dora Minodora, păpușile surori care m-au fascinat în copilărie (cartea mai există pe undeva, în biblioteca de acasă, dar numele autoarei îl uitasem între timp). Eh, păi altfel stă treaba în acest caz! Recunosc însă că nu-mi place să acumulez prejudecăți – poate că și amintirile unui chirurg plastician ar fi fost la fel de captivante și demne de citit, dar iată că, de data asta, am scăpat la mustață.

14

L'analphabète: récit autobiographique (Analfabeta) – Ágota Kristof

Analfabeta, de Ágota Kristof | Ungaria / Elveția
 Original: L'analphabète: récit autobiographique, 2004, 57 pag.

Cum ar fi arătat viața mea dacă nu mi-aș fi părăsit țara? Mai dură, mai săracă, mă gândesc, dar și mai puțin solitară, mai puțin sfâșiată, fericită probabil. Faptul de care sunt sigură, însă, este că aș fi scris, oriunde aș fi fost și indiferent în ce limbă.*

A fost o întâmplare fortuită faptul că, pentru prima mea lectură în limba franceză, am ales „L'analphabète: récit autobiographique” – o carte de memorii în care Ágota Kristof își mărturisește cu atâta modestie condiția de analfabetă. M-am legat astfel, în mod simbolic, de această scriitoare despre care spuneam, în recenzia la „Trilogia gemenilor”, că a trăit un război, dar își scrie romanele ca și cum ar fi desprinse din vise – fapt care poate explica surpriza mea când am întâlnit următoarele fraze în „L'analphabète”: Ceea ce mi se pare straniu sunt puținele amintiri pe care le-am păstrat din acea perioadă. Ca și cum totul s-ar fi întâmplat într-un vis, sau poate într-o altă viață.

Ágota Kristof își scrie memoriile în același stil simplu și precis pe care l-am întâlnit în „Trilogia gemenilor”. Folosește cuvinte puține, dar bine alese – cartea are puțin peste cincizeci de pagini, însă narațiunea este înzestrată cu o puternică încărcătură emoțională. Aflăm despre copilăria autoarei într-un sat din Ungaria și despre dragostea ei precoce pentru literatură. Pe atunci, nu își putea imagina că o altă limbă ar putea exista; limba țiganilor o percepe ca pe un limbaj inventat, asemenea celui pe care ea îl vorbește cu fratele mai mare, Yano. Sărăcia și climatul politic fărâmițează peste ani familia: tatăl este închis, iar Ágota și Yano sunt trimiși la internat, unde se confruntă cu singurătatea și lipsurile.

0

Inimă atât de albă – Javier Marías

► „Inimă atât de albă”, de Javier Marías ◄

Ed. RAO, 1998, 316 pag. | Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Titlu original: „Corazón tan blanco”, 1992 | Țara: Spania

---

Nu știu cum pot vorbi despre acest roman, altfel decât prin frazele-i lungi, meandrate, întinzându-se la nesfârșit între trecut și viitor, prin repetițiile care ne fixează adevăruri pe care le-am cunoscut cândva, sau poate doar le-am întrezărit, fără să le putem înțelege pe de-a-ntregul, prin frumusețea prea plină a unor fraze care nu poate fi cuprinsă la o primă lectură, prin tresărirea inimii care recunoaște întâmplări sau senzații trăite și surghiunite într-un cotlon al memoriei, un amănunt uitat în distrugerea sistematică la care ne supune timpul, iată, acesta este stilul narativ al lui Javier Marías, pe care am ajuns să-l îndrăgesc și să-l caut, pe care unii îl numesc pretențios, dar care mie îmi vorbește așa cum puțini scriitori o pot face.

Romanul începe cu o moarte neașteptată, o sinucidere care nu respectă ordinea firească a celor vii și a celor morți, iar motivele din spatele acestui gest le aflăm abia spre final, când cunoaștem și cuvintele care au provocat-o. Vorbele nu au mai multe urmări nefaste decât cele pe care le au de obicei, spune Marías, iar eu încerc să înțeleg pe deplin ce poate însemna acest lucru.

0

Trilogia gemenilor – Ágota Kristof

~ The Notebook, The Proof, The Third Lie: Three Novels ~
(Grove Press, 1997, 480 pag., traducere de Alan Sheridan, David Watson și Marc Romano) 
~ Trilogia gemenilor: Marele caiet. Dovada. A treia minciună ~
(Editura Trei, 2007, 504 pag., traducere de Aliza Ardeleanu)

Dacă cineva mi-ar cere o singură recomandare de lectură, aș alege, fără urmă de șovăială, Trilogia gemenilor. De ce tocmai această carte? Pentru că e aproape necunoscută la noi și o consider o carte excepțională, scrisă într-o manieră aparte, singulară (mai ales în Marele caiet), care te antrenează într-o avalanșă de senzații și emoții puternice.

Tonul hipnotic al scriiturii aruncă peste cititor plasa unei fascinații inexplicabile și un pic morbide. Devii captiv în interiorul poveștii, care se derulează cu impactul unui film în fața ochilor tăi, spectator imobilizat într-un scaun de cinema. De multe ori, m-am trezit cu mâna acoperindu-mi gura, de șoc sau surpriză, ca și cum m-aș fi întrupat acolo, în lumea dezarticulată a gemenilor Claus și Lucas, trăind alături de ei ororile războiului, dar și dezumanizarea lor progresivă.

Iar asta nu este totul – fiecare dintre cele trei părți ne prezintă o nouă versiune a adevărului, care ne zdruncină convingerile de mai înainte, însă toate aceste îndoieli și confuzii se adaugă plăcerii și groazei care ne încearcă pe rând. Poate că vom reuși, în final, să pătrundem prin vălul mistificărilor, întrezărind un crâmpei de adevăr – însă nu vom ști cu certitudine dacă ne aflăm în dimensiunea corectă: în vis sau în lumea reală. Chiar dacă unele aspecte par exagerate și greu de crezut, narațiunea reușește să fie întotdeauna convingătoare – în ce mă privește, a fost o lectură care m-a tulburat profund.

17

Balada de la Narayama - Shichirō Fukazawa

Nuvela japonezului Fukazawa este ca o lovitură de pumn în stomac. Am citit-o cu înfiorare, cuprinsă de o covârşitoare repulsie, dar şi de o teribilă fascinaţie. Este o poveste cutremurătoare, imposibil de uitat, care m-a răscolit până în cotloanele ascunse ale sufletului; o poveste care, odată încheiată, mi-a dat impulsul să-mi îmbrăţişez părinţii - dar ce păcat că sunt atât de departe de mine!

Inspirată de o legendă de pe meleagurile natale ale autorului (regiunea muntoasă Yamanashi), Balada de la Narayama relatează povestea neobişnuită şi, totodată, macabră, a unei comunităţi din Satul de Dincolo, un cătun izolat de munte. Lipsa constantă a hranei şi teama perpetuă de înfometare este drama ancestrală care a pătruns în fibrele cele mai intime din sufletul localnicilor, transformându-le umanitatea în ceva primitiv, monstruos. 

0

Satantango - László Krasznahorkai

Citesc Satantango în casa părinţilor mei. Un bloc comunist, cu camere meschine şi pereţi subţiri, prin care zgomotul unui televizor pătrunde de la vecinul de deasupra. Ceva mai târziu, mama intră în cameră şi, după ce schimbăm câteva vorbe, adoarme pe pat. În curând, sunetele înăbuşite ale televizorului se amestecă cu uşoarele sforăituri ale mamei. Sunt expulzată din adâncurile misterioase ale romanului; las în urmă colonia, camerele fetide, sălciile bătute de vânt, revinind la realitatea mea comodă. Arunc o privire în jur, devenind conştientă de camera ordonată, căldura de sub pătură, prăjitura pe jumătate mâncată. Ţin cartea deschisă cu ajutorul tălpilor şi îmi astup urechile cu degetele. Treptat, cuvânt cu cuvânt, pot să aud din nou huruitul tunetului şi răpăitul interminabl al ploii. Mâini nevăzute mă trag, cu putere, înapoi în universul sumbru al cărţii. Mă reîntorc în colonie, reintrând într-un ameţitor tangou al decadenţei. 

0