Revenită la București, închei Satantango. Ploaia m-a urmărit peste tot, acompaniind lectura cărții. Nu aș fi putut alege un decor mai potrivit pentru acest roman mohorât şi absurd, care m-a târât printr-o lume aflată într-o stare accentuată de degradare. La început, am avut senzația că civilizația a fost eradicată și oamenii decimați de o boală necunoscută, rămânând o singură comunitate izolată, care a supraviețuit unei apocalipse fără nume.
Pentru multă vreme, am fost lipsită de noțiunea timpului şi a spațiului, fără a cunoaște prea bine sensul prezenței mele acolo. Nicio explicație, nicio cauză, doar un gust acru pe limbă, ca semn prevestitor al unei morți ce se apropie neîndoielnic. Puținii oameni rămași în colonie se retrag, lipsiți de putere, din fața unei boli abstracte, incapabili să se apere sau să se salveze. Totul în jurul lor se macină și putrezește: pereții se surpă, acoperișurile se prăbușesc, un mucegai fără leac ia în stăpânire, pretutindeni, zidurile. Păianjeni nevăzuți își țes pânzele în tăcere, imobilizând oameni şi obiecte deopotrivă, într-o încercare de conservare și de oprire a timpului în loc.
Este o viață în derivă, o Sodoma și Gomora la scară redusă – bărbații râvnesc la nevestele vecinilor, fetele tinere își vând trupurile, directorul școlii nu îi mai învață pe cei tineri, doctorul nu îi mai vindecă pe bolnavi. Nimic nu mai funcționează în colonie – moara și atelierele sunt lăsate în paragină, câmpurile sunt abandonate. Singurul loc care își continuă existența este cârciuma, unde oamenii se adună pentru a bea și a dansa nebunește până în zori. Locuitorii visează la plecare, la o evadare din viața mizeră a coloniei, însă planurile de a începe o viață mai bună în altă parte se destramă din momentul în care iau naștere. Singura lor speranță rămâne ipotetica salvare pe care o așteaptă din afară.
Într-o zi, o tragedie se abate asupra lor, urmată de un miracol, însă oamenii sunt incapabili să citească semnele; mințile lor sunt prea amorțite, sufletele lor prea împietrite pentru a înțelege. Iar când salvatorul mult așteptat sosește, în sfârșit, oamenii abandonează orice urmă de judecată și îl urmează orbește. În mâinile sale, păpușile – odinioară lipsite de putere – se reîntorc la viață, pe măsură ce salvatorul le insuflă speranță şi energie. Docili, oamenii urmează calea pe care vicleanul păpușar le-o așterne în față.
Proza lui Krasznahorkai este una hipnotică, de o putere covârșitoare. M-am lăsat purtată de cuvintele cu sclipiri lirice și de ritmul frazelor lungi, întortocheate. Treptat, m-am scufundat în universul sufocant, dar fascinant, al coloniei; am putut distinge geamătul caselor șubrezite, lamentația unei ploi nesfârșite, mucegaiul acaparând zidurile. Aproape că am simțit în nări mirosul de noroi și putrefacție emanat pretutindeni, care a impregnat până și pielea ființelor vii.
În doisprezece pași ai unui dans executat în cerc, narațiunea începe şi se termină cu sunetele unui clopot misterios. În spatele unei ferestre, bine ascunsă sub pături, se află o mână care scrie în jurnal. Realitatea şi imaginația încep să se întrepătrundă – este fie o coborâre înspre nebunie, ori o ascensiune către adevăr.
*O divulgare, cel mai probabil*
Din foarte multe puncte de vedere, Satantango nu este o distopie. Este, de fapt, viața reală, cea crudă și neiertătoare, în care – prin ignoranță, indolență și depravare – ne putem provoca propria apocalipsă. Pagină după pagină, am început să înţeleg că acea boală misterioasă, acel dezastrul incert nu s-au întâmplat din cauze exterioare. Aşa-zisa catastrofă a fost provocată chiar de locuitorii coloniei, prin lene, viciu şi fatalitate. Dezumanizați, lipsiți de speranță, cu voința paralizată, ei vegetează într-o stare de letargie. Este o boală care îi roade din interior, ei s-au condamnat singuri. În loc să se bizuie pe propriile puteri, așteaptă salvarea din altă parte; în cele din urmă, se supun unei voințe mai puternice, pentru că este întotdeauna mai ușor să te lași condus decât să conduci. În mod ironic, salvarea mult așteptată poate însemna, în final, o adâncire în infern.
Editura: Curtea Veche, 2012
Traducere: Anamaria Pop
Număr de pagini: 316
Niciun comentariu