Sorgul roșu - Mo Yan

duminică, 22 iunie 2014


Sorgul roșu este prima mea incursiune în universul lui Mo Yan (acest ”nu vorbi” al literaturii), fiind totodată și primul roman publicat de scriitorul chinez în 1987. M-am apropiat nu fără oarecare teamă de această carte zdravănă, iar la început am înghițit-o cu noduri, căci Mo Yan aruncă în cititor cu membre, mațe, ochi, carne putrezită, muci, pișat și orice altceva ne mai poate provoca scârbă și fiori de groază pe șira spinării. Citind acest roman, aproape că experimentăm și noi, într-o mică măsură, momentele atroce prin care au trecut chinezii în anii 1930-1940, când țara era sfâșiată din interior de Războiul Civil dintre naționaliști și comuniști, iar japonezii au venit și ei, colac peste pupăză, să ocupe partea de nord a Chinei. 

Dacă ar fi să descriu acest roman într-un singur cuvânt, aș spune că este exploziv, căci scriitorul ne poartă din explozie în explozie de culoare și mirosuri, violență și cruzime, iar cartea se transformă într-un râu de sânge în care nu te poți scufunda fără să nu te sufoci. Am sfârșit prin a citi romanul pe bucăți, cu pauze în care mi-am limpezit mintea de imaginile insuportabile, dar, în mod ciudat, mă gândeam de fiecare dată intens la povestea lui Mo Yan, și nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o las baltă. Puternic vizual, copleșitor cromatic și olfactiv, Sorgul roșu este un adevărat test de anduranță pentru cititor.

Naratorul scrie cronica neamului său, dar nu o face liniar și coerent, ci fragmentar și intercalat, mergând înainte și înapoi pe firul istoriei, prin valuri de sorg, de sânge și rachiu. Lăsându-se purtat de amintiri și de istorisiri auzite de la rude și străini, naratorul amestecă adevărul istoric cu fantasticul și mitologicul, țesând o poveste pe cât de pitorească, pe atât de înfiorătoare. În această poveste, dragostea are un loc al ei, iar naratorul îi face o monografie dulce-amară cu cele trei etape tipice familiei lui, etape legate indisolubil de manifestările fizice: iubirea fanatică și durerea sfredelitoare, iubirea crudă și critica nemiloasă, iar în final, iubirea rece ca gheața și muțenia prefăcută. 

Avem un triptic în acest roman, trei figuri emblematice care poartă pe umerii lor faima și soiul deosebit al oamenilor din ținutul Gaomi din nord-est: tatăl Douguan (aprig și viteaz, dar superficial în gândire), bunicul Yu Zhan'ao (suflet de bandit, iscusit și mândru, cu o gândire profund filozofică) și bunica Dai Fenglian (frumoasă și focoasă, o precursoare a emancipării sexuale). Povestea-cult a acestor figuri de legendă se împletește cu măreața dar stângacea cultură a Chinei, o țară care altele n-are, dar oameni are din belșug - după cum spune un bătrân. Centrul poveștii este același - scena unei bătălii de la 1939, în care tatăl Douguan (pe atunci în vârstă de 14 ani) și bunicul Yu Zhan'ao pregătesc o ambuscadă trupelor japoneze - scenă la care naratorul se întoarce iar și iar, lărgind cadrul narațiunii cu noi și noi fragmente. Spre final, el adaugă un al patrulea personaj la triptic - bunica de-a doua, Iubita - însă eu, ca cititor, nu i-am putut percepe cu adevărat aura și influența, ci am privit-o mai degrabă ca un intrus în magica poveste a celor trei. 

Mo Yan s-a născut și el în regiunea Gaomi de nord-est, iar vocea naratorului, intensă și plină de sentimente contradictorii, pare a fi chiar vocea scriitorului, căci legăturile lui cu pământul și istoria ținutului mă fac să cred că romanul este, în parte, autobiografic. Sorgul roșu este o cronică a bărbaților adevărați și a femeilor înzestrate, a vremurilor de vitejie și sacrificiu de mult apuse, care nu își mai găsesc un corespondent în prezentul ciuntit în care trăiește naratorul, prezent pe care bunăstarea și progresul l-au transformat într-un deșert palid lipsit de memorabilitate. Pervertit de oraș și de modernitate, naratorul nu se mai poate conecta la forțele misterioase ale cugetului decât prin imersiunea în trecutul de legendă al familiei, singurul care îi poate deschide calea către lumea necunoscută și nevăzută. 

Iubisem peste măsură ținutul Gaomi din nord-est, urâsem peste măsură ținutul Gaomi din nord-est, dar până la urmă, după ce m-am făcut mare și-am studiat cu hărnicie marxismul, m-am deșteptat: fără îndoială că ținutul Gaomi din nord-est este locul cel mai frumos și locul cel mai urât de pe pământ, cel mai altfel și cel mai lumesc, cel mai neprihănit și cel mai întinat, cel în care bărbații sunt cei mai viteji și cei mai nemernici, cel în care se poate bea cel mai bine și se poate iubi cel mai bine. (pag. 8)

Zilele trecute vorbeam despre violența din Suflete cenușii, care m-a făcut să-l urăsc pe scriitor. În Sorgul roșu, Mo Yan întrece pe oricine la capitolul cruzime și scene hardcore, greu de citit și de digerat. Dar iată că, surprinzător, nu l-am urât pe Mo Yan și acum mă întreb de ce. Este violența lui una credibilă, cumva justificată de istorie? Sau are el un talent de a convinge cititorul că această carte nu putea fi scrisă altfel? Limbajul puternic vizual al lui Mo Yan ne face să experimentăm, foarte viu și teribil de intens, scenele atroce - altfel greu de imaginat - care au avut loc, cu miile și sutele de mii, în timpul Războiului Civil și al ocupației japoneze din China. Însă limbajul este totodată liric, iar poezia își găsește loc chiar și în scenele cele mai sângeroase, încât violența capătă uneori un aspect de carton colorat, o plasticitate ce o apropie de artă, iar asta face ca totul să fie mai ușor de acceptat. 

Soldații au fost izbiți în plin de rafale, care i-au făcut să înflorească spendid precum florile, în zece mii de nuanțe de violet și o mie de roșu, prinși din nou cum erau în câmp deschis și fără nici o apărare. (pag. 389)

Sunt și câteva lucruri care nu mi-au plăcut la acest roman. Ultimul capitol mi s-a părut rupt de poveste, iar Mo Yan a mai înghesuit aici vreo două personaje noi și a scos din pălărie o istorie cu bunica de-a doua posedată de duhul unei nevăstuici, pentru ca apoi să ne „delecteze” cu o lungă descriere a celei mai crunte zi din viața ei, pe care chiar n-am mai avut stomac să o înghit. Un alt lucru care m-a nemulțumit a fost că povestea tatălui și cea a bunicului sunt neterminate, cu unele fire narative care nu au mai fost reluate și detaliate, încât acum trăiesc cu senzația că trebuie, dar trebuie să fie o continuare la Sorgul roșu (iar din câte știu eu, nu există). 

***

Nu vreau să spun foarte multe despre subiectul din acest roman, însă voi vorbi mai jos despre câteva lucruri care mi se par mai importante sau care mi s-au întipărit în memorie. Citiți cu grijă, căci unii dintre voi ar putea considera spoilere ceea ce urmează.

Sorgul roșu, ciclicitatea vieții 
Toamna, când se coace sorgul, ținutul Gaomi din nord-est devine o întinsă mare sângerie, acoperit de spice dese și înalte în care omul se poate pierde cu ușurință. În lanurile de sorg, sătenii găsesc ascunzătoare și loc de amor, sursă de hrană și materie primă pentru rachiu, dar tot aici își găsesc și moartea adusă de diavolii japonezi, hrănind prin valuri de sânge spicele de sorg. Sorgul pare un personaj omniprezent, un organism însuflețit care geme și suspină, îmbrățișează și lovește, șopăcăiește și tălăzuiește, într-o desfășurare de sunete și manifestări care îl umanizează. După cum spune Mo Yan, firele de sorg sunt făpturi spirituale ce cunosc semnele cerului și rânduielile pământului, fiind conectate la amândouă. Spicele aveau fețele coapte într-un roșu adânc și toate se uneau într-un întreg viguros, formând un gând de nesfârșită înțelegere. 

Sorgul hibrid și degenerarea oamenilor
La finalul cărții, Mo Yan ne spune că urăște sorgul hibrid, căruia îi lipsește sufletul și grația sorgului roșu, înlăturat de revoluția culturală a lui Mao Zedong. Progresul a adus cu el degenerarea seminței - atât a plantei, cât și a omenirii, care, în năzuința ei de a avea o viață prosperă și confortabilă, și-a pierdut superioritatea obținută prin trierea naturală. Odată cu sorgul roșu, a dispărut și sămânța bună a oamenilor din ținutul Gaomi din nord-est, cu firi puternice, curaj și spirit de sacrificiu, iar naratorul recunoaște că, în comparație cu bunica, e posmăgit ca un păduche care-a flămânzit trei ani de zile

Războiul dintre oameni și câini
Cred că imaginea care îmi va rămâne în minte pentru totdeauna este mormanul de cadavre din care se înfruptă câinii și ciorile. Câinii care au mâncat carne de om și-au recăpătat sălbăticia și instinctele primitive, revoltându-se împotriva oamenilor care i-au ținut în sclavie atâția mii de ani. Mo Yan îi înzestrează cu o inteligență aproape omenească, orchestrând cu abilitate războiul dintre ei și o mână de copii, în care este greu de spus ce tabără va ieși învingătoare. Istoria oamenilor și istoria câinilor s-au țesut laolaltă, iar în ținutului Gaomi din nord-est cele două specii vrășmașe au un imens mormânt comun, în care craniile lor își dorm somnul de veci în devălmășie. Nimic de mirare într-un ținut în care rudele și prietenii s-au omorât reciproc în războiul civil.

Ironia și scenele burlești în miezul atrocităților
La un moment dat, am observat scenele tragi-comice care se petrec în momentele crâncene, în care parcă nu e loc de zâmbete și chicoteli, dar iată că Mo Yan a strecurat aici ridicolul, numai că lucrurile sunt povestite cu seriozitate iar umorul este abia ghicit, încât aproape că îl treci cu vederea. Cele mai multe astfel de scene sunt legate de procesiunea funerară a bunicii. Yu Zhan'ao zărește un șoarece alb în mormânt și începe să arunce în el cu bulgări de pământ, iar ceilalți bărbați îi urmează exemplul, umplând cadavrul de țărână. Când tatăl și fiul încearcă să ridice scheletul, acesta se frânge în zeci de bucăți. În cortul în care se află sicriul bunicii (care nici măcar nu este al ei, căci este furat), Yu Zhan'ao este atacat, iar el începe să tragă orbește, cortul ia foc și decorul funerar este distrus, într-o comedie grotescă prin care Mo Yan, de la înălțimea omniprezenței sale, pare să dea o palmă invizibilă protagoniștilor. 


Alte recenzii la Alin și la Șerban Tomșa


Editura: Humanitas Fiction, 2012
Traducere: Dinu Luca
Număr de pagini: 474


20 de comentarii

  1. Foarte buna cronica. Unul din romanele mele preferate. Tragand cu ochiul si la lecturile in curs (Pamuk) nu pot spune decat ca ai inceput sa citesti chestii serioase :p

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Gabriel, mă bucur că ți-a plăcut ce am scris. Văd că tu nu ai apucat să vorbești de acest roman pe blogul tău (dar am găsit altceva de la Mo Yan).
      Hihi, chestii serioase... Recunosc că am împrumutat ”Sorgul roșu” și ”Mă numesc Roșu” (mda, ce conexiuni) pentru că, dacă le aveam în biblioteca personală, le-aș fi amânat tot timpul, așa cum am făcut cu ”Zăpada” lui Pamuk. Tu mi-ai zis de ”Mă numesc Roșu”, dacă nu mă înșel (de data aceasta m-a prins cartea încă de la început, se pare că acum câțiva ani eram prea necoaptă la minte). N-am uitat nici de Aitmatov, îl testez anul acesta. Și, apropo, am mai făcut rost de două cărți cu povestiri ale Ludmilei Ulițkaia, așa că citește repede ce ai prin bibliotecă, să nu ți-o iau înainte. :P

      Ștergere
    2. Am citit Sorgul Rosu inainte de mai 2010, adica data la care a luat nastere blogul meu. Dupa cum vezi citesc autorii de Nobel inainte ca ei sa obtina acest premiu :)

      Ștergere
  2. Știi, până acum n-am reușit să-mi fac nici curaj, nici chef de a citi o carte a unui scriitor asiatic. N-aș putea explica reticența mea. Poate de la filmele acelea pe care alții le urmăreau hipnotizați, iar pe mine mă enervau, nu știu unde și cum s-a instalat această reținere. Abia acest autor mă tot tentează cu un alt titlu al său, pe care îl invoc de multe ori, aproape fără să vreau și, zic eu, ar fi cazul să-i dau o șansă. Nu știu dacă ar fi potrivită cartea prezentată de tine pentru a-mi face acest curaj, dar o dată și o dată va trebui să încerc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adreea, te înțeleg în ceea ce privește reținerile, și eu am destule, iar de cele mai multe ori nici măcar nu pot să identific ce anume le-a declanșat. Să înțeleg că n-ai citit nici scriitori japonezi, care s-au publicat cu toptanul la noi (nu că eu aș fi citit prea mulți)?
      Nici eu n-aș zice să începi cu Sorgul roșu, dar sunt sigură că Mo Yan are și altfel de cărți, lipsite de violența exacerbată din acest roman. Mie mi-a trezit interesul și vreau să mai citesc și altceva de acest scriitor, dar habar n-am ce anume să aleg. Ultima apariție, Broaștele, pare interesantă...

      Ștergere
    2. Nu, n-am citit nici din scrierile japonezilor nimic. În pofida popularității și a opiniilor foarte favorabile pe care le-am citit, am rămas deoparte până acum. Dintre cărțile lui Mo Yan, eu am Baladele usturoiului din paradis. Încă așteaptă...

      Ștergere
    3. Nici măcar Murakami? :P Of, și am mâncat „n”-ul din Andreea.

      Nu știu dacă ție îți surâde ideea, dar eu am început să-mi fixez challenge-uri privind reținerile „literare”. Am început cu reținerea față de literatura românească și reținerea față de cărțile de peste 400-500 de pagini. Am făcut progrese mici, dar tot e ceva. Haha, sună a workshop motivațional. :)

      Baladele usturoiului din paradis... M-am uitat un pic pe Goodreads: „this epic novel of beauty and brutality” (uh!), „the prisoners languish in horrifying conditions in their cells” (oh!), „savage and unforgettable consequences” - mda, nici acest roman nu pare foarte potrivit pentru a inaugura periplul tău prin literatura asiatică. Romanul perfect pentru Andreea, anybody? :)

      Ștergere
    4. Greu de găsit un astfel de roman, nu?
      Eu aveam multe rețineri și față de literatura rusă și totuși, impresiile mi-au fost neașteptat de bune. Nu credeam că voi fi atât de încântată, deși le-am citit ceva mai greu. În urmă cu câțiva ani, pe când erau pe val cărțile polițiste din țările nordice, fugeam și de acelea, iar apoi le devoram una câte una. Așa că e posibil să fiu încântată și de data aceasta.

      Ștergere
    5. Hihi, cred că Gabriel ți-ar putea da un sfat referitor la cel mai potrivit roman asiatic, am observat că a citit multe cărți din acea parte a lumii.
      Ai dreptate, reținerile sunt, de cele mai multe ori, nejustificate. Eu zic să-ți iei inima-n dinți și să te-arunci în cartea lui Mo Yan. :) Sau poate apare ceva mai potrivit între timp.

      Ștergere
    6. Andreea, pana la urma m-am intors acasa cu Baladele usturoiului de la o intalnire cu schimb de carti. Prietena care a citit-o ne-a spus ca a avut cosmaruri din cauza ei, asa ca sunt foarte curioasa daca poate fi mai rea decat Sorgul. Trebuie sa-mi fac curaj pentru a o citi, dar, fiind imprumutata, va trebui s-o fac pana la urma. :)

      Ștergere
    7. Depinde. Unele cărți, chiar și atunci când sunt împrumutate și trebuie să te grăbești să le citești ca să le returnezi, refuză să devină abordabile. :) Acum, nu mă speria, că are o copertă atât de atrăgătoare.

      Ștergere
    8. Haha, coperta induce în eroare în acest caz. Dacă tot am trecut cu bine de Sorgul roșu, am prins încredere, ba chiar mă roade curiozitatea, drept să spun. Poate fi ceva mai rău decât Sorgul? Nu voi afla decât citind Baladele... Uite-așa mă motivez. :) Oricum, mă bucur că mi-a crescut toleranța la scene hardcore, însă doar în scris, pentru că cele vizuale sunt în continuare insuportabile pentru mine.

      Ștergere
  3. Bravo, frumos! Mai că-mi vine să-mi adun curajul să-l abordez și eu pe Mo Yan. ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mihaela, multumesc pentru vizita!
      Prima oara este mai greu, asa ca aduna-ti tot curajul disponibil si ia-te la tranta cu Mo Yan. :)
      Acum sunt curioasa sa vad cat de crunta poate fi Baladele usturoiului pe care mi-a imprumutat-o Raluca. Daca nici Alin nu avea chef de un al doilea test de anduranta...

      Ștergere
  4. Minunata recenzie ai scris. Mie mi-a placut romanul lui Mo Yan, dar l-am gasit putin prea alambicat. Yan a fost influentat de Marquez si al sau Veac de singuratate, dar si de Toamna patriarhului atat din punctul de vedere al tehnicii narative, cat si din punctul de vedere al subiectului, istoria national-universala imbinandu-se cu istoria catorva generatll dintr-o familie chineza. As mai adauga si faptul ca bunicile din Sorgul rosu au cateva reminiscente in matriarhele marqueziene, Ursula, Pilar Ternera, Petra Cotes etc.Violenta din Sorgul rosu aduce aminte de teroarea si violenta din Toamna patriarhului. Romanul chinezului, in sine, este o importanta realizare si un important eveniment editorial pe piata de carte romaneasca, piata in care, in sfarsit, au inceput sa apara traduceri valoroase fara decalaje mari de timp fata de momentul in care au fost scrise originalele. Ii indemn pe toti sa citeasca aceasta minunata carte, iar pe tine te felicit pentru aceasta recenzie realizata mai mult decat profesionist.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dan, multumesc pentru cuvintele frumoase si pentru comentariul interesant. Recunosc, sunt in urma cu Marquez, asa ca nu am facut o legatura intre Sorgul rosu si romanele mentionate de tine (pe care nu le-am citit). Dar ai dreptate, acum aud si eu ceva ecouri din scriitura lui Marquez (la mine functioneaza de obicei memoria auditiva, dar uite ca nu m-a ajutat in acest caz).
      Sunt sigura ca bunica de-a doua, iesita din mainile magice ale lui Marquez, mi-ar fi placut mult mai mult ca personaj. Nu inteleg de ce Mo Yan o dezvolta abia spre final si un pic in graba, in loc sa o introduca armonios in povestea de baza.
      Despre violenta nu stiu ce sa zic, chiar poate fi un scriitor mai violent decat Mo Yan in Sorg? Voi citi Toamna patriarhului, m-ai facut curioasa. Stiu ca romanele lui Cormac McCarthy sunt extrem de dure, dar n-am citit niciunul.

      Ștergere
    2. Ai dreptate, romanele lui Mc Carthy, cel putin unele dintre ele, sunt extrem de violente, dar si foarte faulkneriene si greu de citit. Meridianul sangelui, tradus la Polirom contine multa violenta si mi se pare ca e construita intr-un mod mult mai diabolic decat cea care apare la Yan. Personajul Judelui e de-a dreptul infiorator. Cand am citit nu mi-am dat seama cum un scriitor a putut crea unele dintre acele scene...Si da, Veacul de singuratate al lui Marquez te prinde intr-o vraja din care cu greu poti iesi. Prima data l-am citit in clasa a 11-a, fara sa inteleg mare lucru. Totul s-a schimbat cativa ani mai tarziu...L-am citit de cinci ori si pana si acum gasesc lucruri pe care nu le observasem anterior. Ti-l recomand cu caldura...Pe mine m-a marcat

      Ștergere
    3. Sper sa adun destul curaj pentru a-l citi pe McCarthy... Am vazut ultimul film realizat dupa scenariul sau si pur si simplu nu am putut privi unele scene de o violenta ingrozitoare. In scris tolerez mult mai bine violenta, dar cu toate acestea ezit sa incep o carte a acestui scriitor (e drept, nici nu stiu daca scrie bine, daca merita 'chinul'). Pe de alta parte, am trecut deja de un hop cu Sorgul rosu (nu stiam ca are atatea scene crunte, recunosc), asa ca ma pot considera mai 'calita'. :)
      Dan, mi-ai facut o pofta teribila de Marquez, asa ca, dupa ce ma intorc din vacanta, ma apuc de Un veac de singuratate!

      Ștergere
  5. Chiar acum citesc Sorgul roşu. A propos de scenele de cruzime (jupuirea de viu, că n-am ajuns deocamdată decât până la ea), o scenă absolut identică veţi găsi la Oskar Davičo (vol. POEZIA, ed. Univers, 1970, trad. Gellu Naum). Iar o tragere în ţeapă minuţios descrisă, la Ivo Andrić (E UN POD PE DRINA, Nobel, 1961).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, a trecut mai bine de o lună și eu nu v-am răspuns la comentariu. :(
      Vă mulțumesc pentru semnalări, însă mă îngrozesc numai la gândul unor astfel de torturi. Am tendința să evit cărțile cu scene pline de cruzime și prefer să nu știu ce mă așteaptă, fiindcă e mai greu să dau înapoi odată ce-am început cartea. Cu toate acestea, vreau să citesc cartea lui Ivo Andrić și la un moment dat mă voi apuca de ea, doar că voi aștepta cu inima strânsă scena la care faceți referire.

      Ștergere

Un produs Blogger.