O săptămână în care nu voi mai scrie

duminică, 17 august 2014



Astăzi aveam de gând să vorbesc despre cartea lui Stephen Vizinczey, dar o veste teribilă mi-a curmat orice zel de a-mi continua planurile neînsemnate. Poate că nu aș fi spus nimic, ci doar aș fi dispărut pentru o vreme, dacă acest blog nu ar fi devenit între timp un fel de locaș imaterial al gândurilor mele. 

Am aflat, fără a putea crede, că o prietenă dragă a părăsit această lume. Mâine ar fi împlinit douăzeci și șapte de ani. Când, în urmă cu o săptămână, am auzit că se afla în spital cu arsuri grave, m-am gândit că acest om minunat nu poate, nu trebuie să moară. Atunci, viața mea mi s-a părut mult mai lipsită de importanță decât a ei, urma pe care am lăsat-o până acum în lume mi s-a părut derizorie. Luana chiar a încercat, în scurta ei existență, să aducă acea schimbare pe care noi doar ne limităm să ne-o dorim. Medic veterinar, a salvat sute de animale în campaniile în care s-a implicat cu trup și suflet, dar a ajutat totodată și oamenii năpăstuiți pe care i-a întâlnit în peregrinările ei, strângând pentru aceștia haine și alimente. 

Cei care au cunoscut-o știu prea bine că un om asemenea ei există mai rar. Luana a fost una dintre cele mai inimoase și mai altruiste persoane pe care am avut norocul să le întâlnesc. Și ar fi putut face mult mai mult, pentru că avea multe idei și o grămadă de planuri. Și eu sunt plină de idei și de planuri, însă prea puține sunt îndreptate spre schimbarea în bine a lumii, ci mai degrabă spre mulțumirea personală. Cu toate acestea, pe majoritatea nu le duc la îndeplinire. Cu alte cuvinte, trăiesc în virtutea faptului că m-am născut și încă exist, dar trăiesc într-o lume limitată, egoistă, banală.


Luana, într-un decor care acum mi se pare morbid,
o imagine neterminată dintr-un proiect neterminat
 


Mi se pare nelalocul lui faptul de a continua astăzi cu micile și neînsemnatele mele preocupări, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, nici nu aș putea să-mi aștern cu detașare gândurile despre cărțile citite, pentru că ele se vor întoarce mereu la Luana și, mai apoi, la posibilul meu eșec ca ființă umană. Pentru o săptămână, voi menține tăcerea în această casă virtuală; poate că, între timp, voi reuși să găsesc un sens mai altruist existenței mele. Mă voi întoarce aici, pentru că îmi place ceea ce fac, însă îmi dau seama că nu este de ajuns. Simt că din această întâmplare nenorocită trebuie să învăț ceva și să aduc o schimbare felului meu de a trece prin lume. Căci da, viața aceasta poate fi foarte scurtă și este păcat să ne-o petrecem în lene, egoism și indiferență. Nu realizările personale, ci binele pe care l-am făcut celorlalți va da măsura existenței noastre; binele trecut sub tăcere, făcut cu sinceritate și altruism.

Mă uit la puiul de vrabie pe care l-am adunat acum câteva zile de pe stradă și mă întreb dacă sunt în stare să am grijă de el până își va reveni și își va lua zborul. Pornirea altruistă de la început a fost înlocuită de gândul că mi-am complicat viața. Aș fi vrut să o pot suna pe Luana pentru a-i cere sfaturi, dar atunci se afla între viață și moarte, iar acum nu mai pot ajunge la ea. Dacă fiecare dintre cei care au cunoscut-o ar prelua un singur fir din ghemul de bunătate pe care Luana avea de gând să îl desfășoare în lume, s-ar putea spune, cumva, că îi vom continua și îi vom onora existența. 


De astăzi te vei numi Lu


11 comentarii

  1. Îmi pare rău pentru Luana! :( Orice am încerca acum să spunem e de prisos, iar durerea își are și ea timpul ei. Te așteptăm să revii când te vei simți în stare, știind că și ceea ce faci tu aici schimbă lumea în bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Mihaela... Trebuie să mă obișnuiesc cu ideea și o voi face, dar astăzi este la fel de greu, căci ar fi fost ziua Luanei. Mulți prieteni și necunoscuți au promis că-i vor dărui un copac pe care îl vor planta în memoria ei. Eu sper ca, în amintirea Luanei, să devin un om mai bun - deși, hmm, nu este prea ușor de luptat cu toate pornirile care mă trag, dacă nu în sens opus, măcar în neglijență.

      Ștergere
  2. Cred ca deja faceti ceva altruist. Stabilind punti între carti si cititori puteti schimba si chiar salva vieti.
    Legat de Luana, am sa postez doua citate din doi autori portughezi care sper sa va schimbe un pic felul de a privi PLECAREA ei.

    "Nu, capătul logic al vieţii nu e moartea, e viaţa veşnică, e ascensiunea eternă. Până unde? Până la Dumnezeu." (Raul Brandão, HÚMUS)

    "Si-n ziua când doar pulbere voi fi,
    As vrea sa-mi fie noaptea zori de zi...
    Sa ma stiu pierde ... ca sa ma pot afla!"
    (Florbela Espanca, SA IUBESC!)

    Si daca a plecat atat de devreme, poate chiar era vremea sa se "piarda" ca sa se poata afla... (GB)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc pentru încurajare și pentru cele două citate, care cuprind o viziune optimistă. Probabil că demersul meu ar fi cu adevărat altruist dacă nu s-ar infiltra și așteptări sau ambiții. Câteodată îmi vine să mă revolt asupra psihicului uman, cu multiplele lui nuanțe, contradicții și frământări - dar, după cum spune Viktor Frankl, ar trebui să tindem spre atingerea unor valori morale și spre un comportament curajos și altruist, chiar și în cele mai dificile condiții de existență. Mă întreb de ce, într-o viață obișnuită, nu pare să fie mult mai ușor...

      Ștergere
    2. Pentru ca omul stie prea putine despre sine si despre viata...

      Ștergere
    3. Probabil că aveți dreptate. Omul e centrat pe propriul eu, dar, cu toate acestea, nu-și poate recunoaște și asuma defectele, impulsurile, și - în unele cazuri - nici măcar calitățile. Eu una am citit prea puțină filozofie, cred că ar fi momentul să mă îndrept și în această direcție.

      Ștergere
    4. cred ca da... in ce priveste defectele si calitatile, depinde cine si cu ce le masoara...

      Ștergere
  3. :( să se desfăşoare firul bunătăţii fiecăruia dintre noi...spontan, altruist şi pe neaşteptate..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Eliza, ar fi frumos să se întâmple așa ceva... Și, chiar dacă sună idealist, mi-ar plăcea ca lumea să fie cuprinsă, brusc, de o desfășurare fără precedent de fapte bune. Asta îmi aduce aminte de Saramago, cu ale lui societăți atinse de plăgi sau consensuri ideologice nemaiîntâlnite.

      Ștergere
  4. Dumnezeu s-o ierte! imi pare rau ca treci prin momente grele. orice pierdere a unui om drag ne face sa ne punem intrebari, sa ne gandim care-i rostul nostru pe lume si daca ne meritam viata. tata a murit de Rusalii si dincolo de partea emotionala, am aceleasi fel de ganduri ca tine. simt ca nu mi-am gasit menirea, ca sunt egoista si ca partea mea altruista e mult prea mica. atat deocamdata. sper ca dupa saptamana auto-impusa sa ai raspunsuri si sa te simti mai bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru gândul bun, roberts... Îmi pare foarte rău să aflu că treci prin momente atât de grele, mai grele decât ale mele, dacă suferința s-ar putea contoriza. Sper din tot sufletul să găsești rezolvări la dilemele care te frământă și putere de a face față acestei perioade sumbre.
      În ceea ce mă privește, s-au petrecut mici schimbări, deși mai sunt multe de făcut. Mai important este ca ele să dureze, să nu fie doar impulsuri de moment.

      Ștergere

Un produs Blogger.