Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Umbra vântului

După ce m-am întors din Barcelona și am început să scriu acest articol, mi-am dat seama cât de neglijent mi-am făcut temele. Am plecat numai cu câteva repere extrase din Jocul îngerului și cu un traseu cu locații importante din Umbra vântului, traseu care s-a aflat până nu demult pe website-ul scriitorului. Nu-mi explic de ce PDF-ul a dispărut între timp, dar nu-i problemă, se poate găsi la alții (de exemplu, aici). Ba, mai mult, întreprinzătorii organizează chiar tururi ghidate pe urmele locațiilor din Umbra vântului - contra cost, desigur (cam 14 euro pentru 2 ore și jumătate de plimbare și povești). De ce spun că m-am organizat prost? Păi, în primul rând, n-am luat cărțile la puricat pentru a scoate mai multe locații, și abia adineaori am realizat că am trecut foarte aproape de multe dintre ele, cum ar fi Calle Flassaders din cartierul El Born, unde, la numărul 30, s-ar fi aflat sumbra casă cu turn în care a locuit David Martín în Jocul îngerului. Și mai sunt destule pe lângă care am trecut în necunoștință de cauză. 

13

Viața mea printre cărți (VIII)

Dolors citește în orice minut liber
(aici se chinuia cu o trilogie de Sigrid Undset) 

Povesteam mai demult despre întâlnirile mele cu doi cititori pe care i-am cunoscut pe site-ul de literatură Goodreads: englezoaica Knig și irlandezul Declan, doi oameni foarte simpatici, cu care încă țin legătura. Anul acesta am reușit să întâlnesc o a treia cititoare, cu care am schimbat, în ultimii ani, o mulțime de impresii legate de literatură și invitații reciproce de a ne vizita. Nu numai că am cunoscut-o pe catalana Dolors, dar am și locuit în apartamentul ei din Torredembarra, o micuță localitate aflată la malul mării, cam la o oră depărtare de Barcelona. Dacă cineva mi-ar fi spus că voi reuși să leg astfel de prietenii pe un site de literatură, n-aș fi crezut în ruptul capului. Dar iată că, prin nu știu ce conjunctură fericită a sorții, am aterizat, pentru trei zile, în viața unui om pe care nu-l mai întâlnisem niciodată până atunci. 

28

Călărețul suedez & Palatul Viselor

Călărețul suedez - Leo Perutz

Humanitas, 2006, trad. Ana Popa, 232 pag.

Călărețul suedez, cea mai cunoscută carte a lui Leo Perutz, este un amestec interesant de ficțiune istorică, alegorie, fantastic și mister, cu o atmosferă stranie care m-a absorbit. Realitatea se împletește cu miturile și credințele populare, până în punctul în care acestea nu mai pot fi deosebite. Romanul lasă senzația unui basm medieval, căci fundalul pe care se desfășoară acțiunea este Silezia secolului al XVIII-lea (o regiune istorică a Europei centrale, aflată în mare parte pe teritoriul Poloniei, cu mici porțiuni în Cehia și Germania). 

12

Ludmila Petrușevskaia - There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor's Baby

Titlul acestei colecții de proză scurtă și foarte scurtă, care vine la pachet cu subtitlul „Scary Fairy Tales”, este cel puțin bizar și trezește sentimente de tot soiul - ba curiozitate, ba reticență, dar cu siguranță nu și indiferență. Pe mine m-a nedumerit și m-a intrigat un asemenea titlu, care pare conceput în redacția unei reviste de scandal (cartea a fost promovată și ca „evenimentul literar al Halloween-ului” și s-a bucurat de recenzii pozitive), și, până la urmă, m-a determinat să citesc cartea Ludmilei Petrușevskaia acum aproape doi ani. Bineînțeles, am descoperit că nu există o povestire cu un astfel de titlu - în schimb, există una cu ideea respectivă, botezată mult mai puțin șocant: Răzbunare. Autoarea rusă mai are o carte în limba engleză, al cărui titlu este parcă și mai ostentativ (ca să nu zic de prost gust): There Once Lived a Girl Who Seduced Her Sister's Husband, and He Hanged Himself. Haida de! Oare aceste strategii de marketing chiar funcționează la cititorii străini? 

11

Căpitanii nisipurilor - Jorge Amado

O carte publicată în 1937 și interzisă de guvernul Braziliei, sub acuzația că este propagandă comunistă - 800 de exemplare au fost arse atunci în piața publică din Salvador, iar cartea a fost scoasă de pe rafturile librăriilor din Rio de Janeiro -, Căpitanii nisipurilor poate părea astăzi un pic demodată prin avântul revoluționar care se desprinde din paginile sale. Însă, din păcate, subiectul central al romanului este și astăzi de actualitate: viața copiilor orfani sau abandonați, care preferă întotdeauna libertatea străzii și o existență de borfași, fugind de tratamentul inuman din școala de corecție și din orfelinate. Pornind de la fapte reale, Jorge Amado a conceput o poveste uneori indulgentă și romanțioasă, dar întru totul memorabilă, care m-a purtat între râs și plâns, între uimire și neîncredere, între emoție și revoltă. Nu ai cum să rămâi indiferent la povestea unor copii care supraviețuiesc cum pot, luptând din răsputeri pentru cea mai prăpădită viață posibilă - viața de copil părăsit.

8

Mircea Cărtărescu, Nostalgia: REM, Arhitectul

După ce am citit și ultimele două proze ale volumului, pot spune că Nostalgia este o carte extraordinară, poate cea mai bună carte românească pe care am citit-o până acum. Lectura a decurs de multe ori sub semnul unei fascinații covârșitoare, care m-a făcut să uit de lumea din jur, cu posibilitățile ei limitate, cu realitatea ei finită și îngustă. Ficțiunea, locul în care visele cele mai nebunești se împlinesc, devine în proza lui Mircea Cărtărescu un tărâm posibil, palpabil, lipsit de granițe și constrângeri - însă el se deschide doar cititorului pregătit să renunțe la neîncredere și îndoieli, abandonându-se cu voluptate imaginarului fabulos.

Despre primele trei proze ale Nostalgiei - Ruletistul, Mendebilul și Gemenii - am scris aici, unde mă întrebam dacă această carte este un roman sau o colecție de proză scurtă, pentru că legătura dintre povești nu era una evidentă. Spuneam acolo că Ruletistul mi se pare proza esențială a cărții, dar îmi dau seama acum că ceea ce contează, de fapt, sunt câteva idei care se leagă până la final, precum și temele-simbol (visul, scriitorul, creatorul) care revin în fiecare proză.

23

O delicatesă – Muriel Barbery

► „O delicatesă”, de Muriel Barbery ◄

Ed. Nemira, 2015, 145 pag. | Traducere: Adrian Pătrușcă

Titlu original: „Une Gourmandise”, 2000 | Țara: Franța

---

„O delicatesă” este un mic roman „pe fugă”, care s-ar citi foarte repede, dacă nu te-ai întrerupe la fiecare pagină pentru a înghiți în sec și a-ți imagina cum vei găti rețeta de blanquette de vițel sau de pot-au-feu, ori, de ce nu, chiar o salată mechouia. Pentru cei care iubesc gastronomia, cartea lui Muriel Barbery este un festin imaginar al papilelor gustative. Din acest motiv, cititul ei pe burta goală este contraindicat, altfel te pomenești cu niște pofte chinuitoare – sau, dacă ai noroc, cu un chef teribil de gătit, chiar dacă nu ești foarte priceput în bucătărie.

Eu nu prea mă remarc la acest capitol, dar mi-am propus să încerc măcar unul dintre felurile de mâncare prezente în această carte – cu rețete care, după cum reiese din minuțioasele note de subsol ale traducătorului, nu par a fi foarte complicate. Cum anul trecut am gătit pentru prima oară în viața mea ardei umpluți, de care mi-a făcut poftă cartea lui Ovidiu Verdeș, Muzici și faze, sper că „magia” literaturii va funcționa și de această dată.

12

Geamantanul Hanei - Karen Levine

Geamantanul Hanei este o poveste simplă, dar emoționantă - pentru că este o poveste adevărată. Adresată în primul rând copiilor, cartea se citește ușor și repede (are doar 112 pagini, din care o treime este ocupată de fotografii), însă lectura decurge cu un nod în gât, însoțit de o umbră de speranță. Eu am citit cartea în întregime în parc, în două ore și un pic: m-am oprit să mănânc ceva și, după „cina” luată pe o bancă, mi-am zis să citesc câteva pagini înainte de a merge acasă. Ei, și în parc am rămas până am terminat cartea, pentru că trebuia să aflu atunci și acolo cum avea să se încheie povestea. 

Scrisă simplu și concis, pe înțelesul copiilor și fără detalii inutile, cartea lui Karen Levine reconstituie povestea Hanei Brady, o fetiță din Cehoslovacia anilor 1930-1940, care a avut neșansa de a se naște într-o familie de evrei. Destinul ei s-a schimbat prima oară în 1939, când naziștii au început să impună restricții evreilor, pentru ca apoi să treacă la acțiuni din ce în ce mai crunte - iar a doua oară în anul 2000, când geamantanul ei ajunge, întâmplător, la Centrul Holocaustului din Tokyo. Prezentul și trecutul alternează în capitole scurte care se completează reciproc, urmărind, în paralel, parcursul Hanei și pe cel al japonezei Fumiko, directoarea centrului, cea care încearcă să dezlege povestea închisă, timp de aproape șaizeci de ani, în acest geamantan inscripționat cu Waisenkind – adică „orfan”.

11