Femeile lui Lazăr - Marina Stepnova

miercuri, 26 august 2015


Cătălina este un librar atât de priceput, încât, deși nu am intrat niciodată în librăria în care lucrează, m-a convins să citesc Femeile lui Lazăr. Nu pot decât să-i mulțumesc, pentru că n-am mai stat de multă vreme așa lipită de o carte, care nu este nici polițistă, nici de aventuri, ci pur și simplu o carte scrisă minunat, cu niște povești așa de bine ticluite încât îți dau lacrimile sau te pufnește râsul, dar indiferent n-ai cum să rămâi... Pe tot parcursul lecturii m-am minunat de scriitura savuroasă, plină și densă, a rusoaicei Marina Stepnova, și nu de puține ori am recitit frazele cu plăcere înzecită (primul capitol, chiar de trei ori, pentru că n-am avut timp și am tot întrerupt lectura). Aproape nimic nu este în plus sau redundant în romanul acesta, totul își are locul său, iar spre final mi-a părut rău că poveștile din friguroasa și pitoreasca Rusie s-au sfârșit. E de ajuns să deschideți cartea și să citiți primele pagini pentru a înțelege despre ce vorbesc - eu chiar sper să o faceți, căci presimt că n-o să vă pară rău.

Pe Lazăr cel din titlu l-am asociat involuntar cu Laur (roman care încă mă așteaptă în bibliotecă), gândindu-mă că este vorba de vreo poveste cu tentă religioasă - însă nu a fost nici pe departe așa: evreul Lazăr Iosifovici Lindt este un ateu convins, care nu are prea mult folos de pe urma evreității sale; el chiar disprețuiește acest popor sperios și pașnic, fără o moștenire culturală valoroasă - așa cum disprețuiește și moartea, regulile și ierarhiile, autoritatea și rangurile. Venit de nicăieri, cu o istorie personală sumbră, trecută sub tăcere, neînfricatul și jovialul Lazăr Lindt este un geniu veritabil - chiar dacă unul îndesat într-un trup mic, fragil, ca de copil -, destinat să ajungă pe cele mai înalte culmi ale științei sovietice. Însă genialitatea lui nu se extinde și asupra legilor simple, abia observabile ale vieții omenești cotidiene: el nu remarcă și nu înțelege nuanțele firii feminine, nici sentimentele care se zbat dincolo de fațada înșelătoare, nici dramele pe care ar fi putut să le împiedice cu o privire mai pătrunzătoare. 

E greu de spus de ce nu fusese folosit sau măcar închis. Poate pentru că era incredibil, aproape anecdotic, lipsit de simț practic și deloc orgolios, iar în toate dosarele staliniste, cum pui degetul, ies la lumină niște mici patimi banale, omenești - bani, onoruri, glorie care nu ajung niciodată pentru toți doritorii. Poate era vorba de simțul umorului [...] Dar poate că secretul se ascundea în renumita lui genialitate [...] Viteza cu care gândea. Râsul evident, puțin mecanic. Disprețul minunat pentru orice norme ale moralei umane obișnuite. Modalitatea de a-și scărpina repede, ca o maimuță, organele genitale bombate. Lindt era în mod clar altfel, făcut dintr-un alt aluat - se prea poate să fi fost diferit chiar și la nivel celular, biochimic. (pag. 68)

Lazăr Lindt este firul rezistent și trainic al cărții - nedespicat și nefrânt nici măcar de vremurile îngrozitoare pe care le traversează -, în jurul căruia se țes alte și alte povești, mărunte sau grandioase, aparținând oamenilor cu care-și întretaie existența - dar mai ales femeilor însemnate din viața sa, ale căror portrete sunt construite cu migală și iscusință de Marina Stepnova. Lazăr a iubit dintotdeauna femeile, iar ele l-au adorat la rândul lor pe micul monstru genial și fermecător - în afară de una. De la prima sa iubire, imposibilă, dar nestrămutată - a cărei lumină a căutat-o apoi pe chipul multor femei -, la soția mult mai tânără de care a fost îndrăgostit orbește, Lazăr și-a trăit viața în norișorii științifici și amoroși, fără a fi atins de persecuțiile, invidiile și răsturnările proprii comunismului sovietic - dar și fără a înțelege cu adevărat sufletul feminin. 

Romanul începe și se încheie cu povestea Lidocikăi, nepoata lui Lazăr Lindt, crescută în lumea unei neiubiri mari, absolute, un copil frumos și talentat al cărui destin luminos se frânge brusc: în anul 1985, Lidocika împlini cinci ani și viața ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika și viața ei... Chiar în primul capitol, fetița aurie, asurzitoare, simplă, cu tainițele pedagogice umplute pentru vecie de mămica, pășește peste pragul vieții sale, lăsând în urmă fericirea și mâinile fierbinți ale părinților pentru a trece în cele reci, indiferente ale bunicii Galina Petrovna. Bogată, frumoasă, glacială, crudă și surprinzător de tânără, bunica ascunde o existență nefericită străbătută de ură, repulsie și groază. Pe cât am detestat-o la început pe Galina Petrovna, pe atât am fost de mișcată aflând cum mâna destinului și cea a unui angajat zelos au smuls-o de pe traiectoria lină și fericită a viitorului său, așezând-o într-o altă viață, în care nimic nu mai era al ei. Lanțul nefericirii s-a rostogolit apoi și în viețile ființelor apropiate, ajungând până la Lidocika - cea care are șansa de se scutura de povara suferinței tăcute, docile, întinzând mâna după existența la care visase pe ascuns.

Pălăriuța din împletitură albă arunca o umbră vie, plină de găurele, pe obrajii bronzați ai Lidocikăi, dar umbra genelor ei era și mai transparentă și mai lungă - vai, ce frumușică fetiță mai aveți, ptiu, ptiu, ptiu, să n-o deochi. Mămica, recunoscătoare, primea lauda - cu două mâini, ca pe o pâine -, dar pe ascuns avea nu senzația, ci siguranța plină de bucurie, clocotitoare, de a ști că Lidocika nu e frumușică, ci Irepetabilă. Cel mai frumos copil din lume, cu cel mai frumos, ireproșabil, fericit destin. (pag. 9)

Lidocika, care încă nu apucase să se dezvețe de iubirea părintească, se lipea de Galina Petrovna instinctiv, ca un mic animal care se liniștește cel mai ușor nu prin cuvânt, ci printr-o lipire de corpul cald, de mirosul cunoscut, de respirația care-l încălzește - de toate lucrurile pe care Galina Petrovna nu le avea și care categoric nu pot fi obținute cu bani. (pag. 267) 

Toate istoriile feminine au fost extraordinare - cu veselia și tristețea lor uneori apăsătoare -, însă mi-a plăcut nespus de mult povestea Marusiei, rusoaica puternică și de o bunătate plină de sfințenie, cu familia ei minunată, în care fiecare copil care se năștea, fiecare pisică rătăcită sau musafir invitat la masă trebuia să facă eforturi pentru a câștiga iubirea și prietenia celorlalți - primind în schimb o bucățică dintr-o fericire omenească uriașă. A fi fericită însemna pentru Marusia să iubească, dar abia la bătrânețe, când s-a trezit în fața enormei suferințe a familiilor refugiate din multele și îndepărtatele colțuri ale imperiului, a înțeles că a iubi nu înseamnă deloc să-i iubească pe ai săi

M-a impresionat teribil bucata în care Marusia ajută femei și copii aflați la limita subzistenței, pagini întregi pe care le-am citit cu ochii încețoșați și sufletul zbârnâind de emoție - și culmea, în miezul lor se dezvăluie faptul că Elia-Elecika, o fetiță din Voronej, și Isaak-Isocika, un băiat născut în Basarabia, sunt, nici mai mult, nici mai puțin, decât viitorii părinți ai Marinei Stepnova. M-a cuprins o curiozitate așa de mare, încât am contactat-o pe scriitoare (pe Facebook, minunile vremurilor moderne) și am întrebat-o dacă povestea părinților săi este într-adevăr reală. Ea mi-a răspuns că este reală, însă doar pe jumătate. Nu am aflat și care este acea jumătate - poate nici nu ar trebui, căci istoria fabulată este minunată în sine - însă mi-a venit ideea să îi iau un interviu Marinei Stepnova. Dacă aveți și voi câteva întrebări interesante, cei care ați citit romanul, vă rog să nu vă sfiiți și să mi le trimiteți.

În fiecare seară, la masă se așezau cel puțin șapte oameni - fără s-o mai socotim pe Klara, nou-născuta, care pufăia liniștită lângă masă, în coș, tot încercând să-și dea seama cum trecuse ziua, Valia era extrem de atentă ca toți copiii să primească mâncare în porții egale, dar Marusia, cu niște ochi umezi de înduioșare, vedea cum Isocika îi strecoară pe ascuns Eliei cele mai apetisante bucăți din farfuria sa și deasupra ceainicului fumega un abur blând, iar Cealdonov, citind ziarul, îl mângâia mecanic pe cap pe Slavik care mâncase pe săturate, acum moleșit, adormit... Aceasta era fericirea, o fericire la care nimeni nu vrea să viseze, pentru că nimeni nu crede că ea e așa de domestică și de simplă. (pag. 133)

Femeile lui Lazăr atinge o sumedenie de subiecte (viața evreilor din URSS, condiția geniului captiv într-un regim totalitar, efectele dezastruoase ale comunismului sovietic, atmosfera de lagăr a școlii de balet din Ensk), dar, în primul rând, este o carte despre dragoste - filială, maritală sau patriotică - și despre putința sau imposibilitatea de a alege. De la familia ideală în care a crescut Marusia, la copilăria sterilă a Lidocikăi sau la condițiile inumane în care a trăit Nikolaevici, de la căsnicia luminoasă a Cealdonovilor la cea înnegurată de ură a familiei Lindt, cunoaștem tot atâtea fațete ale dragostei - sau ale lipsei ei. În viețile personajelor Marinei Stepnova intervin nepotriviri și dezacorduri, falii temporale ce zădărnicesc finalurile fericite - care, la fel ca dragostea, nu pot fi cumpărate nici măcar cu bogăție sau faimă. Nu este nimic siropos sau nefiresc în desfășurarea acestor vieți umane în contratimp, iar firele narative se așază cu abilitate în forma unor povești pentru oameni mari, care restituie cumva melanjul de farmec, teamă și înduioșare al celor ascultate în copilărie.

Romanul, ale cărui evenimente se întind pe aproape un secol, traversează istoria complicată a Rusiei din vremea țarilor până la revoluție, comunism și Perestroika, dar abia dacă simțim această călătorie îndelungată care trece iute ca gândul. Marina Stepnova nu pune accentul pe informații exhaustive, ci punctează evenimentele însemnate pe măsură ce povestea evoluează, iar pe multe le întrezărim din istoriile personale ce provin din toate păturile societății rusești. Deși personajele principale se învârt într-o lume din care nu lipsesc banii și tratamentele preferențiale, ducând o viață la adăpost de sărăcie și de groaza securii regimului - mai ales Lazăr, genial, unic, închis ca într-o capsulă protectoare -, istoriile mărunte ale personajelor secundare vin să completeze această salbă fastuoasă de povești, care se întinde din Moscova până în Ensk. Din loc în loc, din salbă se ițesc, strălucind viu, înțepătoare comentarii sociale și politice, spuse cu umor și ironie, de multe ori sub formă de alegorii.

[...] persoana imperială al cărei portret se afla în fiecare casă, la locul de onoare, cu imaginea unduitoare din cauza tămâiei iubirii poporului și a samovarului care clocotește întruna. (pag. 17)

Ea, ca mulți medici ce lucrau în acest gen de instituții, era buimacă în cea mai mare parte a zilei din cauza entuziasmului insuportabil și bine plătit pe care îl manifesta în fața pacienților sus-puși și se salva numai prin vehicularea bârfelor. (pag. 27)

Cei mai buni fii ai poporului evreu erau chiar ei participanți și instigatori ai revoltei ruse și, trebuie să spunem, niște participanți fără rost și niște instigatori nemiloși. Apropo, tocmai ei deveniseră și primele victime ale demonilor eliberați, când, peste câțiva ani străluciți, cu întrerupere, porcul uriaș al imperiului și-a ridicat botul din băltoaca seculară și s-a apucat să-și înfulece, indiferent, propriii purcei, fără să aleagă măcar care dintre ei sunt cușer și care nu prea. (pag. 31)

El respecta orice fel de credință, și mai ales pe a Marusiei, dar, vă rog, ce treabă are aici instituția Bisericii - monstruozitatea asta uriașă, ca un stat, capabilă să facă fărâme chiar cel mai bun material uman. (pag. 57)

Deși stilurile sunt diferite, poveștile Marinei Stepnova mi-au adus aminte de cele ale Ludmilei Ulițkaia prin temele abordate (nimic de mirare, doar este vorba despre același spațiu geografic) și tăișul ca de lamă al cuvintelor (totuși, incisivitatea Marinei este mai fină și predispusă la alegorii), dar mai ales prin atenția acordată personajelor feminine. Scriitura Marinei Stepnova este mult mai plastică și fluidă, iar frazele ei au o putere aproape magică de a stârni imagini și senzații, de a-l absorbi pe cititor în miezul întâmplărilor, printre fetițele gălăgioase și subnutrite de la școala de balet, în fumoarul înghețat al unui spital, ori pe plaja unde o copilă mușcă cu poftă dintr-o piersică. Mi-a plăcut faptul că obiectele și elementele naturii capătă trăsături umane pentru scurt timp, atât de scurt încât poți rata, clipind din ochi, momentul umanizării lor - și iată, degetele vântului s-au retras din păr, brațele copacului au redevenit imobile, ursulețul Galocikăi și-a dat ultima suflare odată cu cea din urmă pâlpâire a copilăriei. 

Ca nu cumva să credeți că doar laud acest roman, am remarcat la un moment dat și unele aspecte care pot deveni supărătoare: câteva personaje (ok, doar două dintre ele) au ceva special, o trăsătură rară care altora le lipsește, iar anumite cuvinte se repetă, cum ar fi faptul că lucrurile „pârâie” prea des sau sunt „cu atât mai înfricoșătoare”, dar mă întreb dacă nu este cumva și mâna traducătoarei în această repetiție care, odată observată, bate la ochi. În rest, cu câteva mici excepţii, traducerea mi s-a părut foarte bună.

Poate că unii cititori vor considera că scriitura este prea lucrată și complicată înadins, însă pentru mine a fost o încântare; mi s-a părut proaspătă și extrem de savuroasă prin metaforele și comparațiile surprinzătoare, prin interjecțiile și dialogurile înglobate în firul narativ, prin bogăția și densitatea frazelor, care devin un vehicul pentru emoții și imagini. N-am simțit că este prea mult, ci am înghițit cu lăcomie tot ce mi s-a dat, uitând de somn și de foame, minunându-mă de felul aparte în care pot fi spuse lucrurile. Acum îmi doresc teribil să citesc și celelalte cărți ale Marinei Stepnova, așa că sper să fie traduse și la noi - nu înainte de a fi reeditată Femeile lui Lazăr, deja epuizată la editură. 


PS: Mi-au plăcut numele de alint rusești, care delimitează granița dintre copilărie și maturitate (Lida-Lidocika, Galina-Galocika, Lazăr-Liosik, Isaak-Isocika), și pentru prima oară m-am gândit că limba rusă poate chiar e frumoasă și dulce, deși eu una m-am ferit de ea cât am putut. 



Editura: Curtea Veche, 2014
Număr pagini: 400
Traducător: Antoaneta Olteanu
Titlu original: Женшины Лазаря, 2011



16 comentarii

  1. wow, ce cronica frumoasa, ai vorbit despre cartea asta minunata mai bine decat as fi putut s-o fac eu vreodata! ma bucur mult ca ti-a placut, am avut ceva emotii. imi vine sa citesc cartea inca o data acum, simt ca mi-au scapat atatea amanunte.
    am citit un interviu al marinei stepnova si m-a surprins faptul ca a invatat limba romana in facultate si ca a tradus din mihail sebastian, dar si faptul ca a lucrat mult timp pentru reviste glossy. in loc de intrebare, as vrea doar sa o feliciti pentru cat de frumos sunt construite personajele feminine (si eu am cam urat-o pe galina petrovna, dar nu poti sa n-o intelegi).
    nu pot decat sa ma repet, "femeile lui lazar" este o carte minunata!

    apropo, acum citesc "laur" :D. desi mai am doar vreo 40 de pagini, nu stiu inca ce sa spun despre ea. de fapt, ma asteptam sa fie mai greu de citit si n-a fost deloc asa, cred ca asta a reprezentat o mica dezamagire :))

    am citit "vulpea albastra" de sjon. frumos, dar dincolo ("intre cer si pamant" a lui steffanson) era mai frumos. am descoperit doua scriitoare romance bune la debut (anca vieru si ligia ruscu) si pe paul auster (trebuie sa pun mana pe trilogia newyorkeza neaparat). m-am relaxat cu "inside out. o istorie personala a pink floyd" a lui nick mason, neasteptat de fermecatoare, insa mare pacat de traducere si de corectura (se creeaza niste confuzii groaznice).

    ps: scuze pentru absenta, am mai incercat sa comentez de pe telefon, insa fara succes :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu avem condincă de prezență aici (până și eu am absentat mai bine de o săptămână :P), dar mă bucur tare mult că ai fost prin preajmă tocmai astăzi, când am reușit să public recenzia! :D M-am chinuit un pic, recunosc - cartea a fost atât de faină încât cu greu am fost mulțumită de ceea ce am scris. Îți mulțumesc încă o dată pentru recomandare, Cătălina! :)

      Încerc să pregătesc astăzi întrebările pentru interviu, sper să găsesc unele interesante. :) Am citit și eu interviul respectiv (luat de Vasile Ernu, nu?) și m-am mirat că Marina Stepnova cunoaște limba română. Mi-ar fi plăcut să înțeleagă ce am scris eu aici, dar probabil că nu mai stăpânește limba la fel de bine ca în facultate, pentru că am comunicat în engleză. O să-i transmit părerea ta. :)

      Of, sper să ajung și eu la Laur până la finalul anului, deși, la ce ritm de melc am avut în ultima vreme cu lecturile, încerc să nu îmi mai fac planuri mărețe. N-am nicio așteptare de la acest roman - hihi, m-ai amuzat cu faptul că ți-ai dorit să fie greu de citit -, dar sunt tare curioasă de ce a stârnit atâta vâlvă.

      Ia uite, ai citit și ”Vulpea albastră”! Mda, și mie mi-a plăcut mai mult ”Între cer și pământ”, dar acum îmi dau seama că mi-au rămas pe retina memoriei multe cadre din cartea lui Sjon. Urmărirea aceea prin zăpadă a fost halucinantă... Clar, cartea a avut farmecul ei, unul bizar, e drept, dar nu-mi pare rău deloc că am citit-o (poate prind curaj și pentru ”Ochii tăi m-au văzut”, tot a lui Sjon). Păcat că nu s-au reeditat cărțile islandezului Halldor Laxness, sunt (aproape) sigură că ”Oameni independenți” ar deveni una dintre favoritele tale. :)

      Ștergere
    2. eu ma bucur mult ca ti-a placut! una din fricile mele constante este ca o sa se intoarca vreun client si-o sa-mi arunce-n cap cartile recomandate de mine :)) sigur, asta nu s-a intamplat inca, dar te poti astepta la orice...

      intr-adevar, interviul era al lui vasile ernu si din cate tin minte, marina stepnova recunostea ca n-a mai exersat limba romana de ceva timp.

      acum, ca am terminat "laur", pot doar sa spun ca faci bine sa nu ai asteptari. eu am avut unele mari... din pacate, nu pot sa zic ca m-a impresionat atat de tare. este o carte frumoasa, fara indoiala, doar ca nu m-a uimit (mai ales ultimele doua parti) si speram sa se intample asta. nu ma omor neaparat dupa carti complicate, din contra, apreciez un scriitor care nu vrea sa te chinuie, dar in acest caz personajul nu mi-a mers direct la inima. si acum o sa zic ceva ce poate o sa sune snob, dar laur nu-l intrece deloc pe parintele zosima din "fratii karamazov". tot batranul feodor e mai tare (aruncati rosiile).

      tin sa marturisesc ca, initial, am avut mixed feelings pentru "intre cer si pamant", dar abia acum realizez cat de buna e cartea, mi-a ramas undeva acolo in subconstient si lucreaza. nici mie nu-mi pare rau ca am citit "vulpea albastra", atmosfera este bizara, dar ador senzatia aia de suspendare pe care ti-o dau cartile nordice, de parca nu poti sa atingi ceva pentru ca imediat o sa bata vantul sau o sa fie acoperit de zapada. asa ca si eu iti multumesc pentru recomandari! am cautat laxness, dar nu am gasit momentan nimic de el si tare sunt curioasa, deci rabdare...

      spor cu interviul, abia astept sa-l citesc ;)

      Ștergere
    3. Scuze pentru răspunsul întârziat, Cătălina...
      Of, nu ai cum să nimerești pe toată lumea când recomanzi cărți, așa că trebuie să fii pregătită pentru acel moment mai puțin plăcut, just in case. Mă bucur însă că nu s-a întâmplat și sper să nici nu se întâmple. Poate chiar ai abilitatea de a simți ce i s-ar potrivi unui cititor - în cazul ăsta, vreau și eu o fărâmă din talentul tău! :D

      Hmm, îmi pare rău că nu ți-a plăcut Laur pe cât te-ai așteptat... A stârnit atât de multe păreri entuziaste! Dar asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. :) Mă mir doar că nu ai citit romanul mai repede - sau poate că a fost genul de roman (fericit) care s-a vândut ca pâinea caldă și nu a fost nevoie să convingi cititorii că merită cumpărat. :) Nu pot decât să rețin comparația dintre Laur și acel părinte Zosima, căci n-am citit Frații Karamazov (încă, dar sper să recuperez). Așa că din partea mea nu primești nicio roșie. :))

      Mă bucur că „Între cer și pământ” ți-a plăcut până la urmă! Aș vrea să citesc și celelalte două volume, așa că voi lua edițiile de limbă engleză dacă nu vor fi traduse la noi. Am recomandat cartea unei prietene catalane, căreia i-a plăcut atât de mult încât a cumpărat și a doua carte, plus că a mai convins o mulțime de oameni să o citească. Me happy! :D
      Cred că mai poți găsi „Sub ghețar” de Halldor Laxness, cea mai recentă ediție este cea de la ART, în colecția Nobel. Eu una aș reciti „Oameni independenți”, doar că timpul nu a fost prea generos cu mine în ultima vreme...

      Am trimis întrebările, a căror concepere mi-a luat o veșnicie! Nu știu când voi primi răspunsurile, dar le voi publica imediat pe blog. M-am bucurat să aflu că Femeile lui Lazăr va apărea și în engleză la toamnă - urmează deci o nouă campanie de convingere a prietenilor care citesc în engleză. :))

      Ștergere
  2. Am citit si eu aceasta minunata carte la recomandarea Catalinei si nu pot sa spun decat impresionant! Cronica ta Ema este minunata vorbesti atat de frumos despre aceasta carte! Va multumesc amandurora!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îți mulțumesc pentru vizită și pentru apreciere, Ioana!
      A, ce fain că ai citit și tu cartea la recomandarea Cătălinei! Eu sper să ne tot recomande cărți, căci are gusturi excelente. :)

      Ștergere
  3. Se scrie deliNcventa, nu delicventa, asa cum ati scris in recenzia catii "Ai toata viata inainte", d.na Ema. Cu respect, de altfel.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, voi corecta. Mă întreb, însă, de ce nu ați comentat chiar la acea recenzie, ci la aceasta? Am fost nedumerită pe moment, căci nu-mi aminteam să fi folosit termenul în legătură cu cartea Marinei Stepnova.

      Ștergere
  4. Comentariile tale sunt ca niste poezii. Mi-ai starnit curiozitatea in legatura cu cartea asta si astept cu nerabdare intoarcerea acasa sa o achizitionez si sa o citesc. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se pare că sunt cam obosită, pentru că inițial am citit „ca niște prostii”. :))
      Mulțumesc tare mult! Cred că va fi o carte pe gustul tău - dacă ești acea Eugenia pe care o cunosc și pe Goodreads. :)
      Ediția românească se mai găsește doar în unele librării, din păcate este epuizată la editură. În octombrie va apărea însă ediția de limbă engleză, poate îți va fi mai ușor să faci rost de aceasta (deși cred că tot traducerea românească se va dovedi mai savuroasă).

      Ștergere
  5. Se mai intampla ca privirea sa ne joace feste! :)) Eu sunt, desi apar anonim. Mai am multe de invatat cum sa postez un comentariu.
    O voi imprumuta de la Biblioteca Metropolitana Bucuresti, in cazul ca nu se va mai gasi in librarii. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  6. Azi am terminat-o, si Doamne, nici n-am cuvinte să exprim toate trăirile prin care m-a făcut să trec această carte. M-am simţit ba răvăşită, ba buimăcită, ba îngrijorată, ba amuzată (rareori). Curioasă, de cele mai multe ori. Şi, mai ales, m-a făcut să plâng, şi nu doar o dată. Lucru rar la mine, fiindcă întotdeauna rămân conştientă că e “doar o carte”, nimic nu e real, e pură fantezie. Şi totuşi, acum am fost ca absorbită în altă dimensiune şi totul mi-a părut atât de real, încât am trăit efectiv alături de personaje toate dramele lor, cu sufletul la gură. Ştii ce-am făcut acum? Am ìnceput să citesc iar primul capitol, cu alţi ochi, bineînţeles. Nici nu ştiu dacă mă voi putea opri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eeei, ce mă bucur că ai citit cartea și că ți-a plăcut atât de mult! :D Și pe mine m-au răvășit poveștile Marinei Stepnova, iau uneori mi-au dat lacrimile și mie - și, la fel ca tine, sunt destul de greu de impresionat de o carte. Dacă mi se pare că autorul (sau autoarea) încearcă să manipuleze emoțional cititorul, imediat mă desprind de dramele cărții și acestea nu mai au mare efect asupra mea. Dar la Stepnova totul a părut credibil, firesc, am fost complet absorbită de viețile personajelor ei! Așadar, am avut cam aceeași experiență de lectură. :))

      Ștergere
  7. Da, se pare că am perceput-o la fel :) Și eu am savurat metaforele şi comparaţiile surprinzătoare, cum bine ai zis tu, şi tare mult mi-a plăcut cum ai spus aici: „(…) obiectele și elementele naturii capătă trăsături umane pentru scurt timp, atât de scurt încât poți rata, clipind din ochi, momentul umanizării lor - și iată, degetele vântului s-au retras din păr, brațele copacului au redevenit imobile, ursulețul Galocikăi și-a dat ultima suflare odată cu cea din urmă pâlpâire a copilăriei.” Exact, de multe ori mă trezeam că trebuie să reiau o frază sau un fragment tocmai fiindcă ratam momentul şi nu mai ştiam la cine se referă, şi descopeream că era o casă, sau un copac, sau cine mai ştie ce… Dar nu m-a deranjat niciodată acest lucru, din contră. Ce să mai, e o carte deosebită, eu mai-mai că o voi citi din nou! :p

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, uite cum unele cărți ne „verifică”, pentru a testa cât de atenți (sau neatenți) suntem atunci când citim. :)) Eu citesc oricum destul de lent, dar când dau peste o carte care-mi place foarte mult, ritmul devine și mai lent, mai ales că tot revin și recitesc pasajele faine. Dar unele chestii tot îmi scapă.
      Eu una îmi doresc foarte, foarte mult să mai apară la noi ceva de Marina Stepnova! Când am fost la Vasile Ernu pentru „Bibliotecă de scriitor”, Ernu mi-a spus că a citit (în rusă) un alt roman al Marinei, care e chiar mai bun decât „Femeile lui Lazăr”. I-am sugerat că ar fi grozav să îl și traducă :D - însă totul depinde de editură.

      Ștergere
    2. Oh, wow, se poate un roman mai bun decât “Femeile lui Lazăr”? Nici nu-mi pot închipui, sunt tare curioasă, să sperăm că editura va binevoi să-l publice şi la noi, ar fi păcat să nu...

      Ștergere

Un produs Blogger.