Matei Vișniec, două piese de teatru

„Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt” ● „Femeia-țintă și cei zece amanți”, de Matei Vișniec

Ed. Paralela 45, 2009, 176 pag. | Țara: România

---

Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar – iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la o imagine mai bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța, unde s-a stabilit încă din 1987. Titlurile pieselor lui m-au atras întotdeauna ca un magnet (deși sunt destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsura titlurilor, curiozitate exista – mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă –, dar iată că abia acum am reușit să citesc ceva de Vișniec. A trebuit să împrumut cartea de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. 

Matei Vișniec vine des în România, își scrie romanele și poemele în limba maternă, dar, din câte am observat, este un scriitor neglijat de publicul român. Iată numai un exemplu, poate nu foarte concludent: pe pagina de Goodreads a acestei cărți îmi apare numai nota dată de prietena care mi-a împrumutat-o. În rest, recenzii și note mari de la cititori de limbă arabă (This guy is crazy, a mad genius writer, scrie un tip, în persană). Nu că eu aș fi mai brează, căci, după cum se vede, abia acum m-am învrednicit să citesc ceva de Vișniec, deși lecturasem mai demult câteva pagini din romanul „Sindromul de panică în Orașul Luminilor”, care mi s-a părut foarte interesant și e musai să-l reiau. 

14

Revista iocan

Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată – Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu – care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; cele din primul număr îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care – habar n-aveam – stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* – cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).

*Între timp, am întâlnit un citat foarte simpatic la Radu Pavel Gheo:

Când e vorba de scriitori, preferăm romancierii. Poeți nu am susținut niciodată. Pentru ei se găsesc destule burse, programe și proiecte. Toată lumea simte nevoia să protejeze poezia, așa cum simte nevoia să se ducă la operă. Nu le place, dar au învățat că e o artă importantă, pentru rafinați și sensibili, așa că o finanțează, ca să nu pară neciopliți și insensibili. („Noapte bună, copii!”, pag. 161) 

17

O dimineață la vânătoare - Ligia Ruscu

Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.

22

Lindenfeld - Ioan T. Morar

Dacă vă hotărâți să citiți Lindenfeld de Ioan T. Morar (eu sper să o faceți, este una dintre cărțile românești bune - deși nu perfecte) și nu vă plac spoilerele, trebuie să vă avertizez de la bun început: evitați pe cât posibil prezentarea de pe ultima copertă, Goodreads sau site-ul editurii, care dezvăluie o parte din intrigă și - pe-asta n-am înțeles-o - chiar și o răsturnare de situație de la final. Pentru ca micile sau marile surprize să rămână intacte, ar fi bine să știți cât mai puțin despre subiect, așa că n-o să vorbesc nici eu prea mult despre asta, străduindu-mă totuși să vă trezesc interesul pentru această carte, care merită citită fie doar și pentru a afla istoria și destinul satului Lindenfeld - cea reală și cel imaginar. Dar nu numai din acest motiv.

4