O dimineață la vânătoare - Ligia Ruscu

Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.

Nu prea am auzit vorbindu-se despre O dimineață la vânătoare și probabil că aș fi trecut cu vederea romanul, dacă nu mi-l recomanda călduros Cătălina, pe la începutul anului (multe, multe mulțumiri, Cătălina! :D). A fost prima carte de care m-am apucat pentru provocarea Luna literaturii mioritice, în parte pentru că eram foarte nerăbdătoare să o citesc, în parte pentru că am vrut să iau taurul de coarne și să încep cu o carte voluminoasă. Deși cele 570 de pagini ar putea fi un motiv de îndelungată amânare pentru un cititor care ocolește cărțile mari, romanul are o atmosferă atât de faină, iar istorioarele sunt atât de savuroase, încât nici n-a mai contat că mă îmbarcasem într-o lungă călătorie. 

Începutul a mers un pic mai greu, până m-am familiarizat cu numeroasele personaje (eu mi le-am notat pe fiecare, și bine am făcut) și cu atmosfera unor vremuri despre care știam destul de puține lucruri. Istoria nu este punctul meu forte (dacă n-ar fi fost menționat Regulamentul organic - o lege de prin 1831-1832 -, n-aș fi reușit să identific de una singură perioada în care se desfășoară acțiunea), și am apreciat faptul că Ligia Ruscu mi-a oferit o bucățică de istorie împachetată într-un mod foarte plăcut și ușor de înțeles - taman pe dos față de lecțiile de care am avut parte la școală. E drept că unele discuții pe teme politice pot lăsa impresia că se lungesc prea mult, dar, pentru un pasionat de istorie, cartea se va dovedi o reală încântare și o cutie plină de comori.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la O dimineață la vânătoare - și sunt multe, multe aspecte care mi-au plăcut - este felul în care este construită. M-au uimit complexitatea acestei cărți de debut și îndemânarea cu care autoarea manevrează numeroasele și încâlcitele ițe ale narațiunii, cu straturi peste straturi de povești și detalii. Nu cunoaștem de la bun început protagoniștii, căci Ligia Ruscu ne introduce treptat în societatea bucureșteană a anilor 1830, prezentându-ne, în tușe generoase, atent lucrate și înțesate de amănunte pitorești, climatul social, cultural și politic, personaje mai mult sau mai puțin importante, stiluri de viață și moravuri, plimbându-ne, în tot acest timp, prin conacele boierilor și casele rechiziționate de administrația rusă, pe la petreceri, baluri și sindrofii, jocuri de cărți și nopți de beție, totul condimentat cu intrigi politice și amoroase, rivalități și invidii, ifose și crize de budoar.

Cafeneaua lui Mihalache, faţă în faţă cu hanul Elias, era una din cele mai căutate cafenele noi din tîrg. (...) Cei care înfruntau opreliştile scării înguste şi abrupte a lui Mihalache, ale preţului cafelei şi tutunului şi ale firii ursuze a gazdei însăşi aveau parte de o cafea cum rar găseai în tot Bucureştiul, precum şi de un loc ferit unde se putea sta de vorbă în tihnă. De aceea mai ales boierii erau cei care frecventau cafeneaua lui Mihalache şi de aceea se făcea aici mai multă politică decît în oricare alta dintre cafenelele bucureştene, oricum vestite drept cadru pentru discuţii politice. 

Mi-au plăcut foarte mult și dialogurile spumoase, adeseori ironice, înțepătoare și pline de umor, mi-au plăcut vocile și personalitățile bine individualizate, care se construiesc practic pe tot parcursul cărții, dar și faptul că autoarea conduce cu abilitate firul poveștii, făcând cu ușurință legături și treceri între planuri și personaje. Dau doar un exemplu minor: după prezentarea unei cafenele foarte populare, ajungem în stradă odată cu izul de cafea și tutun ce se revarsă prin ferestre, pentru a ne reîntoarce apoi în interior, odată cu un personaj secundar, ademenit de aceleași mirosuri îmbietoare. 

— Bineînţeles că nu avem cum să recuperăm un asemenea handicap. Atîtea sute de ani de stăpînire turcească, de înapoiere orientală! Oricît de rapide ar fi schimbările de care se plîng unii, oricît ne-am strădui să ne schimbăm, să ne adaptăm, tot nu putem dobîndi decît un strat subţire de spoială apuseană. Cînd ţarul Petru i-a pus pe boierii săi să-şi radă bărbile…
— Dar, Mihai, îl întrerupse Julie dezolată, nu vrei să spui că suntem condamnaţi la inferioritate? Că trebuie să ne resemnăm la a rămîne pe veci un fel de rude sărace…
— Sigur că nu, scumpa mea. Spuneam numai că prăpastia care ne desparte de naţiunile apusene e prea adîncă şi prea largă ca să o putem trece cu toţii, cel puţin nu mulţi ani de acum înainte. Singura cale - şi privirea lui îi cuprinse pe toţi cei aşezaţi în jurul mesei - prin care putem ajunge din urmă Apusul este prin elite. Ele sunt singurele - fie ele boierimea sau cărturarii - care pot spera să arunce o punte peste prăpastie şi să privească în ochi elitele apusene de la egal la egal. Doar aşa…
— Şi ceilalţi?! răbufni, plin de indignare, Radu Manea. Îi lăsăm în urmă, înapoiaţi şi necivilizaţi, şi ne preocupăm numai de noi?! Rupem ţara în două?

Toată această țesătură elaborată de povești și detalii savuroase ar fi fost de ajuns pentru a citi cartea cu nespusă plăcere, însă autoarea mai adaugă încă un ingredient care face totul și mai interesant: la un moment dat, se petrece o crimă, iar pe urmele ucigașului pornește unul dintre personajele feminine, o frumoasă boieroaică plină de personalitate, îndrăzneață și spirituală, curajoasă și nu foarte diplomată, aflată cu un pas înaintea vremurilor. N-o să dezvălui nici numele celui ucis, nici pe cel al protagonistei transformate în detectiv, pentru că este mult mai palpitant să descoperiți totul treptat, fără a ști prea multe amănunte dinainte. Cert este că acest nou fir adaugă un delicios aer de mister poveștii, fără a acapara însă prim-planul cărții decât spre final, când acțiunea se precipită și aflăm în sfârșit numele ucigașului (eu una n-am fost în stare să-l dibuiesc, aveam ceva bănuieli, dar nicio dovadă). 

Dar să spun două cuvinte și despre intrigă. Câteva rude și prietenii lor se strâng la moșia de la Nucet a boierului Constantin Dunca, pentru a petrece două săptămâni liniștite în natură, departe de agitația și de praful capitalei. Nu este, însă, o comunitate armonioasă, căci între membrii familiei există rivalități și conflicte, legate mai ales de testamentul boierului, care are o avere considerabilă de lăsat. Constantin Dunca este printre puținii boieri din Țara Românească care preferă să stea pe moșie, în loc să își petreacă timpul la București, unde, de altfel, nu mai pusese piciorul de 20 de ani. Adept al rânduielilor tradiționale, boierul disprețuiește bucătăria franțuzească și straiele apusene, jocurile de noroc și extravaganțele, iar oaspeții trebuie să îi suporte criticile aspre aduse moravurilor tineretului și stilului de viață cheltuitor al altor boieri. Rutina cu puține variațiuni este întreruptă de un eveniment tragic, în aparență un accident de vânătoare, care ascunde însă o mulțime de dedesubturi. De aici intrăm din ce în ce mai adânc pe tărâmul politicii, fără ca romanul să devină plictisitor - din contră, narațiunea capătă un ritm mai alert, iar misterul face lectura și mai captivantă.

Apa era rece, deoarece boierul dispreţuia şi obiceiul de a te corcoli spălîndu-te cu apă caldă. Se spălă pufnind, se şterse cu ştergarul de in şi îşi netezi cu amîndouă mîinile barba mătăsoasă şi lungă pînă în capul pieptului. Printre foarte multele lucruri care îl supărau pe boierul Dunca la regimul cel nou se număra la loc de frunte faptul că portul bărbilor lungi şi stufoase nu mai era, sub recent aprobatul Regulament Organic, rezervat boierilor mari. Gîndul că orice boiernaş, orice mazil sau, mult mai rău, orice negustor avea îngăduinţa să-şi lase o podoabă facială la fel de mîndră ca a sa îl umplea de indignare şi îl întărise în hotărîrea de a nu mai pune piciorul în capitală. Din aceleaşi motive se număra printre cei care refuzau cu îndărătnicie să-şi schimbe straiele cu unele apusene. Afară de faptul că în sinea sa găsea că, la vîrsta şi la pîntecele la care ajunsese, pantalonii strîmţi şi redingotele pe talie pe care le impunea moda vremii n-ar fi făcut decît să-l acopere de ridicol, obiecţia sa principală era că, odată ce purtau straie nemţeşti, nimeni nu mai putea deosebi pe boier de tîrgoveţ, pe divanit de negustor.

O dimineață la vânătoare se înscrie în șirul cărților despre Bucureștiul altor vremuri, alături de Manuscrisul fanariot, Darul lui Serafim și alte câteva pe care încă nu le-am citit. Ligia Ruscu zugrăvește cu minuțiozitate un tablou cuprinzător al societății bucureștene din anii 1830, fără a se limita la capitală și la împrejurimile ei, căci autoarea ne poartă prin sate și moșii din Țara Românească, incluzând pe parcurs și o sumedenie de mici portrete pitorești ale unor personaje pasagere, de la bijutieri greci la proprietari de cafenele, de la vânzătoare de semințe la bucătărese și vizitii. 

Sunt felii de viață reconstituite cu migală - fără a transpărea, totuși, efortul depus pentru ca totul să se lege, să aibă o logică și o cursivitate -, un mozaic complicat din care se recompune tabloul viu și fascinant al unui București cosmopolit, mustind de forfotă, intrigi, spioni, nații și mărfuri felurite, aflat la confluența a trei mari puteri: Imperiul Otoman, Rusia țaristă și Imperiul Austriac, fiecare uneltind să-și extindă influența asupra Țării Românești. Sunt, totuși, vremuri un pic mai stabile, satele și moșiile se refac după invazii și jafuri, iar ocupația rusă a adus cu ea vânturile schimbării și ceva mai multă liniște în țară, deși puțină lume îi privește cu ochi admirativi pe rușii hrăpăreți și grosolani. 

O dimineață la vânătoare reușește să surprindă foarte bine revoluțiunile acestei lumi aflate în schimbare, o lume prinsă între vechi și nou, între tradiții de sorginte orientală și influențe occidentale, o societate clocotind de opinii și de interese discordante, care se întind de la moravuri până la chestiunile politice, trecând prin problema nu mai puțin importantă a emancipării feminine. Boierii conservatori rămân fideli ciubucului și veștmintelor orientale (șalvari, meși, cămăși de in și ișlic), pe când tineretul aristocrat a trecut la țigări și la moda de inspirație apuseană. Doamnele în etate critică cu orice ocazie toaleta și purtarea fetelor tinere, care au început să se emancipeze: nu mai acceptă căsătoriile aranjate de părinți și aspiră să devină mai mult decât ființe drăguțe, roditoare și bune gospodine. 

Boierul Dunca se încruntă la ea. Cucoana lui Scriban îi inspira o neîncredere cumplită. Nu numai că, după părerea sa, o femeie care îşi administra singură moşia şi bunurile era în stare de orice, dar mai avea şi alte obiceiuri dăunătoare. O prinsese într-o dimineaţă în biblioteca sa, citind; or, lui nu-i plăceau femeile care citesc. Nu era o îndeletnicire femeiască, nici chiar dacă ar fi citit romanţuri sau poezie, cum făceau acuma mai toate femeile tinere. Dacă ar fi fost Istoria lui Arghir şi a preafrumoasei Elene sau măcar Floarea darurilor, ar mai fi înţeles, dar el o găsise răsfoind Întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva. (...) Biblioteca boierului Dunca era una din cele mai mari din Ţara Românească la acea dată, şi boierul era grozav de mîndru de ea. Cuprindea nu mai puţin de o sută cincizeci şi şapte de volume, majoritatea în greceşte, dar şi unele în franţuzeşte. 

Deși moravurile se schimbă cu repeziciune, iar valorile occidentale sunt preluate cu entuziasm, capitala are nevoie de mai mult timp pentru a se schimba la față: dacă arșița nu îneacă totul în colb, ploile transformă străzile în șuvoaie de noroi, iar vechile poduri devin alunecoase, astfel că niciun om cu stare nu se plimbă pe jos, ci numai cu trăsura - căci a merge călare e înjositor pentru pătura bogată a capitalei, care ține cu dinții de bunul său renume. Caldarâmul o fi ca la nimenea, dar trăsurile sunt ca la Paris, spune unul dintre personaje, și nu poate să nu amuze situația la fel de actuală și astăzi.

„O dimineață la vânătoare”, Ligia Ruscu,
Polirom, 2014, 576 pag. 

Dacă ar fi să găsesc un punct slab romanului, acesta ar fi reprezentat de coincidențele cam mari: protagonista-detectiv pare să se găsească întotdeauna la locul potrivit în momentul potrivit, ceea ce devine un pic greu de crezut - dar, cum investigarea crimei nu ocupă întotdeauna prim-planul cărții, acest aspect nu a fost cu adevărat deranjant și a fost răscumpărat de celelalte virtuți ale cărții.

Și în acest roman am găsit o seamă de cuvinte vechi, dar nu atât de multe ca în Manuscrisul fanariot: bezestan (bazar), diată (testament), firoscos (priceput la toate), gavanos, gavanoase (borcan pentru dulceață), loretă (femeie de moravuri uşoare, din fr. lorette), meș, meși (un fel de cizmulițe fără toc, făcute din piele subțire, purtate mai demult peste ciorapi), parapon (supărare; tristețe; necaz), politie (oraș, grecism învechit), sofra, sofrale (masă mică, circulară și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan), tombateră (fig. persoană cu idei învechite).