Îmi doream de multă vreme să ajung la Lisabona, pe care mi-o imaginam micuță și încântătoare, cu o atmosferă specială. Am găsit, în schimb, un oraș destul de mare și zgomotos, plin de turiști, magazine și restaurante, unde farmecul nu te lovește drept în față, ci se ivește discret odată cu o prăjitură mâncată pe o stradă în trepte, observând cum trece Elevador da Bica, pe o străduță îngustă unde trebuie să te lipești de ziduri, pentru că tocmai vine tramvaiul 28, în spațiile dintre clădiri prin care, pe neașteptate, se zărește de sus marele râu Tejo, în localurile vechi de sute de ani în care ospătarii poartă papion, într-o piațetă de unde răzbat acorduri de fado, pe acoperișul unui rezervor de apă care nu figurează pe traseul turiștilor, într-o curte interioară ornamentată cu azulejos, sau la un geam înalt de la etajul patru, privind luminile orașului ridicat pe coline, cu câteva sticle de bere Bock așezate instabil pe pervazul îngust.
Micile momente speciale sunt cele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de Lisabona, chiar dacă n-a fost dragoste la prima vedere (acum vreau înapoi, clar!). Din când în când, îmi vin în minte imagini ale unei zile însorite și călduroase, când ne-am plimbat pe malul oceanului, de la Cascais spre Estoril: o bucățică miraculoasă de vară, gustată înainte de a reveni la toamna dezolantă din România. Au trecut doar două săptămâni de când ne-am întors, dar călătoria pare că a avut loc într-un timp foarte îndepărtat. Nici n-am apucat să despachetez la întoarcere, că am și fost catapultată în viața reală – sesiuni foto și alte treburi care m-au ținut departe de blog. Din nou.
