Nutshell (Coajă de nucă) - Ian McEwan

De-a lungul timpului, au tot apărut romane de Ian McEwan, însă Nutshell (publicat recent de Polirom cu titlul Coajă de nucă) mi-a atras imediat atenția prin subiectul inedit, și mai ales prin naratorul atipic: un copil încă nenăscut, martor nevăzut al unui complot de alcov. Ce ne poate spune un fetus, o ființă primitivă și neștiutoare, care n-a trăit nici măcar o zi în lumea noastră? După cum am aflat ulterior, ne poate spune multe, prea multe chiar, și pe deasupra lucruri văzute dintr-o perspectivă cu totul neobișnuită. I stay awake, I listen, I learn. 

Eram curioasă, totodată, cum este scriitura lui McEwan în original (singura carte pe care o citisem, în română, a fost Grădina de ciment), și trebuie să recunosc că mi-a plăcut enorm felul în care este scris și construit Nutshell. Este o carte scurtă, pe care ai impresia că o vei da gata în doi timpi și trei mișcări, însă frazele se dovedesc atât de dense și alambicate, înțesate cu jocuri de cuvinte, un vocabular elevat și o mulțime de informații, încât nu ai cum - și ar fi tare păcat - să înaintezi în pas alergător prin acest monolog savuros și doct, punctat de cugetări, referințe subtile, păreri acide, ironie și umor. 

For a long time I’ve been almost too big for this place. Now I’m too big. My limbs are folded hard against my chest, my head is wedged into my only exit. I wear my mother like a tight-fitting cap. My back aches, I’m out of shape, my nails need cutting, I’m beat, lingering in that dusk where torpor doesn’t cancel thought but frees it. Hunger, then sleep. One need fulfilled, another takes its place. Ad infinitum, until the needs become mere whims, luxuries. Something in this goes near the heart of our condition. 

Aflat în posesia unei conștiințe și a unei gândiri proprii, mai înțelept decât mulți, privind lumea cu luciditate și curiozitate, fetusul fără nume și fără istorie ascultă ceea ce se petrece dincolo de pereții moi ai locuinței sale provizorii și înțelege că mama care-l poartă în pântece este implicată într-un complot sinistru, care-l privește și pe copilul pe cale să se nască. Deși acest plan al poveștii - în fapt, scheletul pe care se sprijină toate celelalte aspecte - aduce o binevenită doză de mister și suspans, în cele din urmă nu în asta rezidă forța romanului. Căci fetusul, martor nebănuit al unei uneltiri îngrozitoare ce se urzește în intimitatea unui dormitor neconjugal, deși hotărât să intervină într-un fel sau altul pentru a împiedica deznodământul tragic, se pierde adeseori în ruminații și observații pe marginea lumii exterioare, pe care o iubește deja cu disperare. La fel cum își iubește și mama, divinitatea a cărei dragoste nu o poate lua drept certă, mama care-l face să penduleze între adorație și resentimente, între dependență și nesiguranță. 

Ian McEwan își înzestrează naratorul cu o inteligență precoce, o vocație poetică și o dispoziție meditativă, ce par să înflorească sub influența paharelor de vin pe care le împarte cu mama conspiratoare. Un Buddha răsturnat, sigilat în propria-i existență privată și cufundat în abstracțiuni, fetusul ascultă și ia aminte, descifrând misterele care-l înconjoară, adunând o colecție de fapte și ipoteze, mereu în creștere, care însumează cunoașterea lui despre lume și familia în care se va naște. Are deja preferințe când vine vorba de poezie și vinuri, ba chiar și de țări în care i-ar plăcea să trăiască, a învățat îndeajuns de multe pentru a avea păreri proprii și, la nevoie, pentru a apela la contraargumente. 

Ar fi trebuit să fie o ființă inocentă și liberă, neîmpovărată de obligații, loialități și dușmănii. Prins într-o coajă de nucă, ar fi putut fi rege al unui spațiu infinit, în care să cunoască doar plictisul și extazul, cele două stări binecuvântate ale condiției de fetus. Însă acest paradis al ignoranței îi este refuzat, căci, odată cu viața conștientă, a fost implicat într-o poveste al cărui deznodământ îl neliniștește și îl acaparează. Dacă șoaptele conspirative nu i-ar fi îndreptat atenția spre lumea exterioară, poate că fetusul ar fi plutit într-o dulce neștiință până la naștere, fără să capete veleități de poet, sociolog și analist politic.

Ce ne învață acest fetus surprinzător de avizat? Că pesimismul este o soluție la îndemână, care absolvă clasa gânditoare de găsirea unor soluții. Că umanitatea nu a fost nicicând mai bogată, mai sănătoasă și cu o speranță de viață atât de îndelungată, cu o cunoaștere aflată la îndemâna tuturor, cu adevăruri relevate prin intermediul științei. Că avem parte (deși adeseori le trecem cu vederea) de miracole obișnuite, care i-ar stârni invidia unui Cezar Augustus. 

Pessimism is too easy, even delicious, the badge and plume of intellectuals everywhere. It absolves the thinking classes of solutions. We excite ourselves with dark thoughts in plays, poems, novels, movies. And now in commentaries. Why trust this account when humanity has never been so rich, so healthy, so long-lived? When fewer die in wars and childbirth than ever before – and more knowledge, more truth by way of science, was never so available to us all? When tender sympathies – for children, animals, alien religions, unknown, distant foreigners – swell daily? When hundreds of millions have been raised from wretched subsistence?

Naratorul ne livrează un raport concis și cuprinzător despre lumea în care trăim, iar dacă scrierea cărții ar fi fost amânată câteva luni, fetusul ar fi comentat, cu siguranță, și pe marginea Brexit-ului sau a recentei alegeri a lui Trump. Dar așa, vorbește despre alte realități contemporane, precum exodul de proporții biblice din Orientul Mijlociu, nehotărârea Europei care oscilează între milă și teamă, puritanismul religios din țările musulmane și crimele în numele unei fericiri viitoare, mortalitatea infantilă din Africa și posibilitatea unui nou război mondial. 

Oricât de crudă și de nedreaptă i se înfățișează lumea în care e pe cale să pătrundă, fetusul vrea să își revendice porția de viață și felia infinitezimală de timp, cele câteva decenii pentru a-și încerca norocul și a cunoaște plăcerile simple și necostisitoare, dar și pentru a fi martor la trecerea într-un nou secol și la deznodământul unor fapte încă nerezolvate din marea carte a istoriei. Vrea să știe dacă SUA va intra în declin, dacă Israelul va ceda o bucată de deșert celor pe care i-a strămutat, dacă Europa va fi transformată ireversibil sub valul de refugiați.

But I don’t whine in the face of good fortune. I knew from the start, when I unwrapped from its cloth of gold my gift of consciousness, that I could have arrived in a worse place in a far worse time. The generalities are already clear, against which my domestic troubles are, or should be, negligible. There’s much to celebrate. I’ll inherit a condition of modernity (hygiene, holidays, anaesthetics, reading lamps, oranges in winter) and inhabit a privileged corner of the planet – well-fed, plague-free western Europe. (...) I’ll inherit a less than united kingdom ruled by an esteemed elderly queen, where a businessman-prince, famed for his good works, his elixirs (cauliflower essence to purify the blood) and unconstitutional meddling, waits restively for his crown. This will be my home, and it will do. I might have emerged in North Korea, where succession is also uncontested but freedom and food are wanting.

Deși nu se poate spune că este o carte fantastică, Nutshell nu este mai puțin stranie, având în vedere că naratorul este unul cu totul ieșit din comun. Poate că și unei pisici i-am acorda mai multă credibilitate decât unui fetus, iar convenția propusă de McEwan se dovedește greu de acceptat, cu atât mai mult cu cât scriitura este densă și complexă, cu fraze debordând de idei concise și observații fine, care depășesc cu mult abilitățile intelectuale și de exprimare ale unui adult obișnuit. Însă mi se pare greșit să luăm convenția prea în serios, întrebându-ne la tot pasul dacă un fetus ar fi capabil de toate aceste opinii și reflecții cu tentă filozofică. În mod deliberat, cred eu, McEwan întinde la maxim limita faptelor verosimile, într-o tragicomedie cu numeroase scene grotești și momente de umor negru. 

Ed. Polirom, 2016, 216 pag.,
trad. Dan Croitoru

Uneori este, însă, prea mult. Un minus al romanului este faptul că, ici și colo, lucrurile sunt împinse mult prea departe, dincolo de granița credibilității. Deși sunt de cele mai multe ori savuroase, dările de seamă devin uneori prea specifice, și, oricât de tare ai vrea să rămâi în convenția propusă de autor, ceva se rupe în pereții uterini ai poveștii, dezvăluind prezența și opiniile unui narator adult.

După cum prefigurează mottoul preluat din Hamlet, Ian McEwan a introdus în Nutshell elemente care amintesc de celebra piesă de teatru a lui Shakespeare: personajele Claude și Trudy (care preiau rolurile lui Claudius și Gertrude), câteva elemente ale intrigii (nu spun care), dar și mottoul de pe blazonul familiei Shakespeare, „Non sanz droict” (Not without right). Nu știu dacă există vreo legătură, dar un John Cairncross a existat în realitate - a fost un spion britanic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, membru al MI6 și agent dublu sovietic. Mi-am propus de multă vreme să citesc câteva dintre piesele lui Shakespeare, și sper să o fac cât de curând. Și e musai să revin mai des la cărțile lui McEwan. 

God said, Let there be pain. And there was poetry. Eventually.