Casa Heap – Edward Carey

„Casa Heap”, de Edward Carey

Polirom, 2016, 352 pag. | Traducere: Mihaela Ghiță

Titlu original: „Heap House”, 2013 | Țara: Marea Britanie

---

Deși nu va fi pe gustul tuturor, „Casa Heap” de Edward Carey a fost pentru mine o surpriză nemaipomenită: am descoperit nu doar o carte-obiect ilustrată într-un stil aparte, ci și o poveste savuroasă, cu mult umor negru, mister și răsturnări de situație, personaje bizare și o pronunțată nuanță fantastică. Ilustrațiile alb-negru ale lui Carey, destul de neliniștitoare și cu un vag iz macabru, completează povestea într-un mod foarte reușit. Spuneam și în jurnalul de lectură că romanul m-a cucerit de la primele pagini și l-am citit cu o plăcere imensă, regăsind ceva din fiorul simțit în copilărie, când devoram cărțile de aventuri.

Autorul ne poartă într-o Londră imaginară, tenebroasă și murdară, aparținând epocii victoriene, unde viața este sumbră și extrem de dură, mai ales pentru miile de copii orfani sau din familii sărace. Pe un substrat deloc vesel, Edward Carey construiește o poveste ciudată și plină de umor, care se continuă în următoarele volume ale „Trilogiei Iremonger”. Cartea mi-a amintit un pic de „Familia Addams”, fără ca cele două să semene neapărat, poate doar la nivelul senzației pe care o lasă – însă „Casa Heap” m-a absorbit mult mai mult și nici nu are acel absurd dus la extrem al pățaniilor familiei Addams.

Și în cartea lui Edward Carey este vorba despre o familie, mai precis numeroasa și putred de bogata familie Iremonger, care trăiește la marginea Londrei, în mijlocul unor imense mormane de gunoi. Maldăre peste maldăre de obiecte stricate și resturi menajere se ridică la înălțimi amețitoare, formând un peisaj mișcător de munți și văi, care se dovedește mai periculos decât o mlaștină, căci nu rare au fost cazurile când abisurile fetide i-au înghițit pe imprudenți. Vă puteți închipui ce miasme insuportabile învăluie domeniul familiei și, cu toate acestea, hoarde de Iremongeri de toate vârstele, plus o armată de servitori (care sunt Iremongeri doar în parte) trăiesc sub același acoperiș, complet izolați de lumea exterioară.

Conacul familiei este un hibrid fascinant: a fost clădit de bunicul Umbitt, șeful clanului, din tot felul de clădiri londoneze, demontate și alipite casei originale, astfel că, în timp, a devenit un amestec eclectic și bizar de colibe și bucăți de palate (tare mi-ar plăcea să existe așa ceva în realitate, măcar într-un parc cu temă horror!). Podul e plin de lilieci, ferestrele sunt închise în permanență și îngrozitor de murdare, iar legătura cu Londra se face doar cu trenul care circulă printr-un tunel subteran, căci nimeni – poate doar cei cărora li s-a urât cu viața – nu se aventurează prea departe de conac, prin mormanele ucigașe de gunoi. 

Conacul nostru, Casa Heap, cum îi ziceam noi, nu era o clădire nouă; era construită din alte foste case. Când cumpăra imobile noi, adesea bunicul punea să fie demontate clădirile, cărate peste mormane și reasamblate, însă de data asta la o altă adresă, prinse în scoabe, fixate cu șuruburi, proptite și legate cu brâuri de oțel de casa noastră. Acolo, în mijlocul mormanelor, aveam acoperișuri și turnuri londoneze, săli de bal și bucătării, acareturi, scări și multe, multe coșuri de fum. Furgoane imense căraseră cantități uriașe peste mormane - asta pe vremea când mai erau încă navigabile. Așa că simțeam, în felul meu, că descopăr Londra pătrunzând în fărâmele astea transplantate. (pag. 33)

Iremongerii sunt oameni ciudați și reci, duri, aroganți și egoiști, despre care se spune că dețin toate datoriile din Londra și le execută când le vine lor cheful. Familia are tot felul de obiceiuri bizare, cum ar fi faptul că, la 16 ani, un Iremonger trebuie să treacă de la pantaloni scurți din catifea reiată la pantaloni lungi din flanelă gri, semn că se va căsători cu fata care îi fusese destinată – de regulă, o rudă mai îndepărtată – și că va încheia studiile pentru a munci în unul dintre departamentele conacului.

Dar Iremongerii mai au o tradiție neobișnuită: fiecare membru al familiei primește la naștere o amuletă, un obiect pe care trebuie să-l poarte cu sine toată viața, și doamne ferește ca amuleta să dispară, căci se declanșează o adevărată tragedie, cu efecte nebănuite. Obiectul poate fi orice, de la un mâner de ușă la un șemineu de marmură, care, vă puteți imagina, îl imobilizează pe posesor în aceeași cameră pentru tot restul vieții. Unele obiecte sunt de valoare, dar multe sunt lucruri obișnuite, precum o tigaie, o scrumieră sau un ghiveci de flori, și nu e foarte clar dacă amuleta e oglinda fidelă a posesorului sau dacă, din contră, ea e cea care îi influențează personalitatea și destinul. 

Povestea este relatată de două voci distincte – o idee care mi s-a părut grozavă, căci naratorii sunt din lumi complet diferite și oferă puncte de vedere diametral opuse: un membru al familiei, Clod Iremonger, și o servitoare sosită de curând la conac, Lucy Pennant. Conform regulilor casei, cei doi n-ar trebui să se întâlnească niciodată, căci servitorii se feresc din calea Iremongerilor de la etaj, altminteri sunt aspru pedepsiți și trimiși afară, la mormane. Însă este nevoie de o fată precum Lucy pentru ca regulile să fie încălcate – iar de aici se declanșează tot felul de întâmplări deopotrivă comice, bizare și absurde. 

Clod Iremonger și Lucy Pennant cu amuletele lor (sursa)

Clod Iremonger, un băiat bolnăvicios de vreo 16 ani, are un talent ieșit din comun: aude cum vorbesc obiectele, în special amuletele rudelor sale, care strigă cu glasuri înăbușite câte un nume. Numele pe care-l aude cel mai des este James Henry Hayward, rostit cu o voce tânără și plăcută de amuleta sa, un dop de cadă universal (mă bufnește râsul numai când mă gândesc la asta). Lui Clod îi e sortită de soție verișoara Pinalippy, o fată răutăcioasă, mai înaltă decât el și cu firișoare de păr negru pe buza de sus. Singurul lui prieten este vărul Tummis, un adolescent sensibil și copilăros, care iubește toate animalele, indiferent că sunt gândaci sau lilieci, și a cărui amuletă este un robinet cu F de la fierbinte. La 17 ani, Tummis nu primise încă pantalonii din flanelă gri și era împiedicat să se căsătorească cu verișoara Ormily, pe care o iubea - o potrivire din dragoste neobișnuită pentru Iremongeri.

Lucy Pennant, o adolescentă din Filching, a rămas orfană după ce părinții s-au îmbolnăvit de febra mormanelor. Pe nepusă masă, i se oferă de lucru la conacul familiei Iremonger, pe motiv că este o rudă îndepărtată. Aici intră într-o lume bizară, cu reguli foarte stricte, unde își pierde numele (i se va spune simplu, Iremonger), dar primește o amuletă – o cutie de chibrituri pe care n-are voie să o vadă decât o dată pe săptămână. Lucy este total nepotrivită pentru viața într-o astfel de lume: este îndrăzneață și insolentă, șterpelește lucruri și își vâră nasul peste tot, obiceiurile casei i se par stupide și nu prea se împacă cu regulile. O pândește însă un pericol: acela de a-și uita numele adevărat și trecutul, așa cum au pățit și celelalte servitoare de la conac, îngropate pentru tot restul vieții în subsolurile Casei Heap.

Noi, copiii Iremonger, (...) trebuia să fim întotdeauna bine îmbrăcați ca să ieșim la mormane, era o regulă a casei, era important să le arătăm respect, fiindcă datorită lor, după cum ni se amintea la nesfârșit, ajunseserăm ce eram astăzi. Și trebuia să predăm tot ce găseam acolo celor mai mari decât noi, care acceptau aceste obiecte și le așezau în grămezi ce urmau să fie duse înapoi în oraș și revândute sau strivite, topite, dezmembrate și prefăcute în altceva. (...) Vai și amar de bietul copil Iremonger care se întorcea curat după o dimineață sau după-amiază petrecută printre mormane. La sfârșitul unei zile de sortat, hainele ne erau cercetate foarte atent, mănușile trebuiau să fie negre, cămășile soioase, genunchii plini de vânătăi și însângerați, iar mucii plini de murdărie. Dacă eram cât de puțin curați sau neboțiți, mâncam bătaie. (pag. 38)

Ce am scris mai sus este doar o scurtă introducere în universul Casei Heap, care cuprinde mult mai multe detalii, fire narative și personaje - precum bunica Ommaball Oliff, cea care alege amuleta pentru fiecare membru al familiei, unchiul Aliver, doctorul care suferă când pacienții se vindecă, sau vărul Moorcus, singurul a cărui amuletă este tăcută. „Casa Heap” nu este o carte simplă, nici pe departe. Poveștile sunt destul de încâlcite, trebuie să ținem minte o mulțime de personaje, iar lumea imaginată de Edward Carey este atât de neobișnuită, încât durează un pic până te acomodezi cu caracterele lui antipatice, de care e aproape imposibil să te atașezi (bine, cu excepția lui Clod, Tummis, Ormily și Lucy). Eu una am fost extrem de încântată de istorioarele bizare și savuroase ale membrilor familiei Iremonger și de-abia așteptam ca noi și noi personaje să-și facă apariția pe scenă. 

Așa cum unii dintre voi așteaptă cu nerăbdare „Povestea fetiței pierdute” de Elena Ferrante, așa aștept eu al doilea volum din „Trilogia Iremonger” (bine, și al treilea volum de Stefánsson) – s-ar părea că „Orașul gunoaielor” este în pregătire, deși nu e clar când va fi publicat. Nu fac foarte des asemenea „dependențe” literare, și iată că de data aceasta s-a întâmplat cu o carte pentru cititorii mai tineri. Pe cotor scrie 14+, dar, cum spuneam, poate fi citită cu plăcere și de către adulți.

***

Pe site-ul lui Edward Carey puteți vedea mai multe ilustrații (cu greu m-am abținut să trag cu ochiul la următoarele volume ale trilogiei) și o hartă a Casei Heap, cu câteva dintre personajele care o locuiesc. Autorul spune aici că i-a luat mult timp până a terminat prima ilustrație și până a fost mulțumit de efectul de dagherotip pe care-l urmărea. Într-un alt clip povestește că a fost inspirat de cărțile lui Dickens, ale cărui personaje îl fascinau în copilărie, precum și de „London Labour and the London Poor”, un volum cu articole publicate de Henry Mayhew în epoca victoriană, din care se deduce că personajele lui Dickens au avut o bază reală.

Din „Casa Heap” am aflat de existența ceștilor pentru mustață, Moustache Cups (mi-ar plăcea să am o astfel de ceașcă, chiar dacă nu am mustață. :P). După cum am citit aici, au fost inventate în epoca victoriană (cam prin 1830) de un olar englez pe nume Harvey Adams. Pe atunci, bărbații aveau mustăți impunătoare, pe care adeseori le ceruiau sau le vopseau, ceea ce nu se împăca prea bine cu băutul ceaiului. Mă mir că nu au redevenit populare odată cu valul de bărboși care a inundat Europa (și America). 

Modelul ăsta costă 995 $, mda. Nu s-a vândut cel puțin din 2010, de când e articolul (sursa)